Statuile Botoşanilor (II) - General Gheorghe Avramescu

Fanfara "Iacobenii" şi "Muzicanţi la nuntă în Vorona"

Fotografii publicate în volumul semnat de Mihai Chelărescu, titulatura fiind în coperta de mai jos:

Statuile Botoşanilor (I)

Pentru început, cele din firidele Direcţiei de Cultură Botoşani

Grupul statuar din Centrul Vechi al Botoşanilor, de Ziua Armatei (Statuile Botoşanilor - III)

Dorohoi, un teritoriu ce şi-a împletit existenţa cu armata

* În secolele trecute, când tehnica nu era câtuşi de puţin avansată, factorul uman era primordial în apărarea de duşmani *

Cu jumătate de mileniu în urmă, numeroasele năvăliri asupra Moldovei, unele la doar câţiva ani distanţă una de alta, îi ţineau pe cei ce conduceau Principatul într-o perpetuă alertă. „Să amintim doar de zdrobirea oştilor polone din 1499 de către armata lui Ştefan cel Mare, care a venit să se odihnească lângă biserica Sf. Nicolae ce fusese construită la iniţiativa lui la Dorohoi cu puţini ani înainte (1495). De incursiunile polonezilor conduşi de hatmanul Kamenski din 1509, de năvălirile tătarilor din 1500 şi 1513 - conduşi de Beti Chirei, tot ale tătarilor din 1593, 1650, 1675 şi 1687, incursiuni terminate cu distrugeri de locuinţe, oameni ucişi sau luaţi în robie. Cu toate astea, biserica ctitorită de Ştefan cel Mare a rămas în picioare, rezistând veacurilor. Mai puţin distrugătoare au fost incursiunile turcilor. Datorită unui tribut plătit de domnitori, Principatele Române au fost oarecum ferite de ocupaţia otomană”, iterează profesorul Ilarion Mandachi într-un studiu apărut în Monografia "Dorohoi 600" şi completat ulterior.

A urmat expansiunea regimului ţarist, al cărui ţel principal a fost ocuparea Basarabiei şi Bucovinei. „În anul 1739, armata rusă ocupă Dorohoiul în urmărirea lui Grigore al II-lea Ghica. Ruşii şi turcii au purtat mai multe războaie pe teritoriul Moldovei, fapt ce aducea multă nenorocire şi pagube materiale ţării. Mai mult, în 1778, sub domnitorul Constantin Moruzi, sunt chemaţi austriecii ca să ajute contra turcilor. Dorohoiul a fost ocupat atunci de austrieci. Cu trei ani înainte ocupaseră Bucovina pe care au păstrat-o până în 1916”, completează profesorul dorohoian.

Organizare administrativă cu iz militar

În secolul XVIII, Dorohoiul devine unul din cele mai importante oraşe din Moldova, Principatul fiind împărţit în „dolneai zemli” (vornicia Ţării de sus) şi „gorneai (vişneai) zemli” (vornicia Ţării de jos). Primul „vel căpitan de Dorohoi”, menţionează autorul dorohoian al studiului, „a fost, probabil, Ilieş, în anul 1741, urmat în anul 1746 de Ion Vârnav. În 1762, sub domnitorul Constantin Vodă Mavrocordat, existau în Moldova doi ispravnici - unul la Bârlad şi altul la Dorohoi - ajutaţi în fiecare ţinut de unul sau chiar doi boieri. Tot în acest an, domnitorul stabileşte partea slujitorească şi care avea următoarele rânduieli: vel căpitan de Soroca, vel căpitan de Tecuci, vel căpitan de Rapcea, vel căpitan de Dorohoi, vel căpitan de Covurlui, precum şi poruşnicul hătmănesc (ofiţer cu grad de locotenent şi căpitan de dărăbani).

Deci, armată exista la Dorohoi, deoarece în anul 1773 aflăm pe Iordachi Cârste ca vel căpitan de Dorohoi. Chiar şi după anul 1778, când vornicia Moldovei se împătreşte, în Dorohoi au rămas staţionate trupe de dorobanţi ce aveau ca misiune paza frontierei. Ispravnici de Dorohoi mai importanţi au fost (în ordine cronologică): C.Crupenschi, C.Vârnav, Matei Milu,V.Neculcea, Ioniţă Iamandi, Pavăl Şoltuzu. În 1854, armata existentă la Dorohoi nu era românească ci austriacă, fiind cantonată aici datorită unei hotărâri a primăriei locale. Tot în acest an, maiorul dorohoian A. Guriţă primeşte de la guvernul austriac decoraţia „Franţ Iosef-1854 Riter Krait”. Armata austriacă a stat în Dorohoi până în anul 1857”.

Reorganizarea armatei

În 1859, odată cu Unirea Principatelor, armata este reorganizată în trei părţi distincte: armata permanentă compusă din recruţi, începând cu vârsta de 20 de ani, miliţiile şi garda orăşenească. „În 1866 au fost înfiinţate unităţile de grăniceri, organizate pe pichete. În armata permanentă, conform Ordinului Ministerului de Război nr. 631 din 1872, intrau regimentele de infanterie, cavalerie, artilerie, geniu, serviciul sanitar, şcoala de ofiţeri, pompierii, jandarmii, dorobanţii şi grănicerii. În 1872 are loc adevărata organizare a armatei române prin formarea de divizii, regimente şi batalioane. Prin decretul 631/27 martie 1872, când grănicerii devin o adevărată organizaţie militară, se pun bazele nucleului viitorului Regiment 29 Dorobanţi (nume ce a fost dat tuturor ostaşilor grăniceri). Teritoriul ţării a fost împărţit în patru divizii. Dorobanţii din Dorohoi aparţineau de Divizia de la Iaşi şi formau Batalionul nr. 6. Aceştia şi Regimentul 7 Dorobanţi din Iaşi au participat la manevrele de la Sabaru.

Durata stagiului militar era de 6 ani pentru ostaşii din cadrul unităţilor de dorobanţi, pentru rezervişti fiind de 2 ani. Tot în 1872, Batalionul 6 din Dorohoi s-a unit cu Batalionul 7 Darabani, formând o singură unitate sub comanda lt-col. Mavrodi. În 1873, Regimentul 7 Iaşi rămâne cu 5 batalioane, judeţul Dorohoi urmând să formeze un singur batalion pus sub comanda maiorului Constantin Teleman, ce avea 5 companii: la Dorohoi, Mihăileni, Rădăuţi, Mamorniţa şi Săveni.

Prin Decretul nr. 1450 din 1874, batalioanele de dorobanţi din Botoşani şi Dorohoi se unesc şi sunt puse sub comanda unică a maiorului Jippa Alexandru. După unirea lor,vor merge pe jos până la Râmnic, unde se unesc cu un al doilea batalion, formând un regiment sub comanda colonelului Lepădatu. În luna noiembrie a anului 1876, prin Decretul nr. 2195, Regimentul 7 Iaşi se împarte în două regimente distincte, unul cu sediul la Iaşi şi al doilea cu sediul la Botoşani şi Dorohoi, luând numele de Regimentul 16 Dorobanţi. Judeţul Dorohoi forma al doilea batalion al acestui regiment nou înfiinţat”.

Lupte soldate cu jertfe  

Într-un timp în care se operează cu drone, scuturi antirachetă şi avioane invizibile, pare de-a dreptul hilară Decizia Ministerială nr. 1 din februarie 1877, prin care se înlocuiau... opincile cu cizme. După o mai bună echipare a soldaţilor, „la 6 aprilie 1877 s-a mobilizat întreaga armată din ţară, batalionul din Dorohoi,cu un efectiv de 800 de oameni aflaţi sub comanda maiorului Jippa Alexandru, pornind spre Botoşani, apoi, cu toţii, spre Bucureşti. În ziua de 23 iulie 1877, armata română a trecut Dunărea, batalionul din Dorohoi a ajuns la Găureni pe apa Vidului, unde a făcut servicii de avanposturi. Militarii din Dorohoi făceau parte din Divizia a IV-a de sub comanda colonelului Anghelescu Alexandru. La 25 august 1877, armata română a ocupat poziţii în faţa satului Griviţa, iar în ziua de 30 august, la atacul acestei redute a luat parte şi batalionul din Dorohoi. În noaptea de 30/31 august, aceştia au ocupat reduta Griviţa, dar cu mari pierderi: 268 de ostaşi au căzut morţi sau răniţi. Între aceştia erau şase ofiţeri: căpitanul Valter Mărăcineanu, căzut aproape de redută în fruntea batalionului ce-l comanda, căpitanul Nicolae Panu, locotenentul Mihail Şurcă precum şi sublocotenenţii Constantin Ulescu, Nicolae Nancovici, Vasile Horcea şi alţi 5 răniţi. Batalionul II a avut 80 de morţi şi răniţi, printre cei răniţi fiind şi doi ofiţeri. Tuturor ofiţerilor şi ostaşilor căzuţi în lupte le-au fost acordate post-mortem ordine şi medalii. Eroului căpitan Valter Mărăcineanu, primul care a înfipt steagul tricolor pe reduta Griviţa, i s-a acordat „Crucea Dunării”, iar în 1924, în curtea regimentului 29 infanterie din Dorohoi, de unde a plecat spre front, i s-a dezvelit un bust în bronz, opera sculptorului H.Minulescu. Bustul străjuieşte şi astăzi la intrarea în fostul campus al regimentului dorohoian. La 3 septembrie 1877, regimentul a fost trecut în revistă de domnitorul ţării împreună cu Marele Duce Nicolae. S-au acordat atunci 4 medalii „Crucea Sf. Gheorghe”, pentru fiecare companie din batalionul II. A doua zi, 4 septembrie 1877, Regimentul 16 Dorobanţi Botoşani a fost însărcinat cu construirea redutei Alexandru, împreună cu alte trupe. Batalionul din Dorohoi a ajuns acasă abia la 19 august 1878, iar a doua zi, la 20 august, toţi militarii au fost demobilizaţi (Profesor Ilarion Mandachi, Monografia „Dorohoi 600”).

Dorobanţi, cavalerişti şi infanterişti botoşăneni

* În vremuri în care nu existau arme sofisticate, iar conflictele se rezolvau cu baioneta, vitejia celor înrolaţi în armată ieşea mult mai pregnant în evidenţă *

Mâine, se celebrează „Ziua Armatei”. De câţiva ani, de când până şi fanfara militară s-a destrămat, e vorba de un eveniment fără mare fast, vremea paradelor în pas de defilare şi în bătăi de tobe fiind, evident, apusă. Din fericire, nu mai avem eroi în uniformă, dar nici jertfe de sânge, războiul modern presupunând ştiinţă în tehnica de vârf sau pricepere în chiţibuşurile vreunui „război rece”.

„Dorobanţii de dincoace de Milcovu”

Cu totul altfel stăteau lucrurile în alte secole, când botoşănenii aflaţi sub arme scriau adevărate file de istorie. Începuturile au fost ceva mai paşnice, din moment ce prima unitate militară din oraş (Compania a II-a), semnalată în 1860, avea misia de a păzi instituţiile. În urma studierii „Arhivelor Statului” Ştefan Ciubotaru descrie, în „Monografia oraşului Botoşani”, paşii organizatorici care au urmat: „Domnul Al. I. Cuza, prin Decretul nr. 24.867 din 21 septembrie 1864, a hotărât a se introduce în Moldova Corpul Dorobanţilor şi dincoace de Milcovu, ce era statornicit prin legea din 1850. Dorobanţii au preluat serviciul jandarmilor în capitala judeţului precum şi în reşedinţele subprefecturilor, unde au înlocuit starostii”. Decretul regal, urmat de adresa cu acelaşi conţinut a Ministerului de Interne, Agriculturii şi Lucrărilor Publice, a fost transpus în practică de către Primărie, cu ajutorul sublocotenentului Gh. Stănescu, ce urma să aibă în subordinea sa 270 de dorobanţi. Aceştia trebuiau să asigure paza oraşului şi a instituţiilor sale, a celor 6 subprefecturi şi paza diligenţei poştale pe ruta Botoşani – Iaşi. Jumătate de an mai târziu, Prefectura a scăzut numărul dorobanţilor la doar 72 de oameni.

În decembrie 1864 s-a înfiinţat Escadronul 2 Dorobanţi, Divizionul I, comandat de locotenentul Mitescu, ce avea în dotarea sa incipientă cinci cai, cumpăraţi din fondurile Primăriei. În 1866, escadronul era comandat de maiorul Ghiţescu, iar în 1868 de căpitanul Ciulei. Aproape în aceeaşi perioadă, o adresă ajunsă la Prefectură pe 19 februarie 1869 atesta şi existenţa unei companii, ce era subordonată Intendenţei a II-a Militară, Divizia Teritorială.

Soldaţi la mănăstire

În 1868, „Ministerul de Resbel” s-a adresat Prefecturii Botoşani, cerându-i să construiască o cazarmă pentru un regiment de cavalerie. Până la urmă locaţia a fost găsită de Primărie, în Bariera Suliţa. „Inginerul oraşului a întocmit planul locului în suprafaţă de peste 4 fălci ce făceau parte din imaşul târgului. Problema aprovizionării cu apă a viitorului regiment de cavalerie urma să fie soluţionată prin săparea a numeroase fântâni. Intenţia a rămas nefinalizată din mai multe puncte de vedere, ea materializându-se mult mai târziu. Pentru a rezolva problema cazării militarilor, s-a apelat la biserica Popăuţi, în cadrul căreia exista o clădire spaţioasă, cu etaj, ce servise ca locuinţă călugărilor greci şi care se afla într-o stare de degradare avansată. În 1873, aici locuiau 40 soldaţi, un locotenet şi un sublocotent” („Monografia oraşului Botoşani”, Ştefan Ciubotaru).

Regimentul 16 Dorobanţi

Creat în baza Înaltului decret 2.195 din 26 noiembrie 1876, regimentul a făcut parte din Brigada a II-a, Divizia a IV-a activă. Principala problemă cu care s-a confruntat „nou – născuta” structură militară a fost absenţa unei cazărmi corespunzătoare. Războiul de independenţă fiind iminent, comandantul regimentului a fost înştiinţat că în oraş urmau să fie concentraţi 1600 de oameni şi 26 de ofiţeri. Tot el cerea Primăriei, pe 12 aprilie 1877, „un local pentru 600 de soldaţi, şase cazane mari pentru bucătărie, şase polonice, două hârdaie şi două putini mari, una pentru apă şi una pentru borş”.

După ce armata a primit ordine de concentrare, cei 14 ofiţeri şi 1536 subofiţeri şi soldaţi ai Regimentului 16 Dorobanţi au intrat în luptă pe 30 august, la asaltul Redutei Griviţa.”Formând centrul liniei de atac al coloanei Diviziei a IV-a, batalionul I din Regimentul 16 Dorobanţi a înregistrat peste 300 de eroi, purtători ai penelor de curcan. Participând activ la cele mai grele lupte, unitatea militară botoşăneană a plătit un mare tribut de sânge. La 7 ianuarie 1878, bravul general Cerchez raporta Marelui Cartier General că efectivul regimentului număra doar 300 – 500 de oameni, adică mai puţin din necesarul unui batalion. Se ajunsese la trista situaţie de a fi numai un ofiţer pentru o companie, numărul căpitanilor fiind doar de trei. Cu toate că luptele se desfăşurau în plină iarnă, îmbrăcămintea soldaţilor era într-o stare de plâns”. („Monografia oraşului Botoşani”, Ştefan Ciubotaru).

Întoarcerea soldaţilor de pe front a fost prilej de mare sărbătoare pentru oraş, primarul Teodor Boyan organizând o serie de manifestări pentru a-i cinsti pe supravieţuitori. În vederea adunării banilor necesari, s-au întocmit liste de subscripţie, elevii de la Laurian prezentând o piesă de teatru cu intrare plătită, în acelaşi scop.

După 35 de ani de existenţă, regimentul şi-a încetat activitatea în 1911. Tot în secolul XIX, Botoşani a fost şi sediul unor divizii. Divizia a 8-a de Infanterie este semnalată în 1883 şi 1886. Era comandată de generalul Ipătescu şi s-a mutat la Cernăuţi după primul război mondial. În 1889, se găsea în oraş şi Brigada a 4-a Artilerie, iar în 1930 Comandamentul Brigăzii a 4-a Cavalerie, comandată de generalul de brigadă Nicolae Toderiţă.

Regimentul 37 Infanterie „Alexandru cel Bun”

A fost înfiinţat pe 1 octombrie 1911. După ce au participat la Campania din Bulgaria, soldaţii botoşăneni au luat parte la luptele din primul război mondial, distingându-se în luptele de la Valea Uzului, Fata Moartă, Clăbuc şi Măgura Caşinului. În 1918, regimentul a participat la eliberarea Bucovinei, ajungând până la Cernăuţi, iar în 1919 a trecut Prutul. În această perioadă, la comandă s-a aflat colonelul Victor Tomoroveanu, ce şi-a dat viaţa în luptele de la Tisa. În amintirea eroului, o stradă botoşăneană îi poartă numele. În anii de război, regimentul a pierdut 23 ofiţeri şi 1.200 de ostaşi.

În perioada interbelică, comanda a fost asigurată de Al. Ignătescu.

În cel de-al doilea război mondial, în 1941, soldaţii regimentului au ajuns în faţa oraşului Odessa, unde a suferit mari pierderi, motiv pentru care s-au reîntors la Botoşani. Un an mai târziu au luptat pe Don, iar în 1944, după ruperea frontului de la Iaşi de către sovietici, s-au retras în judeţul Olt, unde regimentul şi-a trăit ultimele zile. Datorită pierderilor, s-a desfiinţat.

Regimente de cavalerie

Regimentul 8 Roşiori a fost înfiinţat în 1872. Cinci ani mai târziu a participat la Războiul de Independenţă, iar în 1913 la Campania din Bulgaria. În primul război mondial s-a distins în luptele din Transilvania – Carpaţi – Dunăre – Bucureşti – Mărăşeşti, ulterior participând la operaţiunile militare din Ungaria (1918 - 1919). Regimentul de cavalerişti din Roşiori a luptat şi în cel de-al doilea război mondial, când a ajuns până la Marea de Azov şi Munţii Caucaz. După retragerea în ţară şi evenimentele de pe 23 august 1944, regimentul s-a desfiinţat.  Un alt regiment de cavalerie, „7 Călăraşi”, a fost înfiinţat în 1893 şi a participat la Campania din Bulgaria şi la primul război mondial.

Regimentul 8 Vânători

Este o structură militară despre care s-au păstrat mai puţine informaţii. Ce se ştie e că şi soldaţii ei au luptat în Bulgaria, apoi în timpul primei conflagraţii mondiale, în 1919 fiind pe Tisa. „Un aspect oarecum inedit al acestui regiment a fost înfiinţarea în cadrul său a unei companii de biciclişti, cu misiuni speciale, comandată de locotenentul Aurel I. Gheorghiu. Un alt aspect inedit este apariţia, în timpul războiului a revistei „Patrula”, editată de locotenentul D.T. Reţanu şi căpitanul Tiberiu Crudu, revistă ce şi-a propus şi a realizat menţinerea spiritului de camaraderie şi dezvoltarea dragostei de ţară. În cadrul acestui regiment a luptat cu gradul de căpitan avocatul Ioan Missir, care este autorul cunoscutului roman „Fata moartă”” („Monografia oraşului Botoşani”, Ştefan Ciubotaru).

Regimentul 77 Infanterie

O serie de date despre regiment se găsesc în memoriile avocatului Ion. I. Apăteanu - „Din cele mai vechi amintiri” - el fiind locotenent în regimentul de infanterişti înfiinţat în paralel cu Regimentul 37 Infanterie. O primă adunare a militarilor ce avea să facă parte din regiment s-a făcut iulie 1914, pe „toloaca dintre Cimitirul israelit şi şoseaua Botoşani – Iaşi. Pe zidul lung şi înalt al cimitirului evreiesc erau scrise din loc în loc, cu aceeaşi boia neagră, toate subunităţile regimentului (batalioane, companii), unde se adunau cei concentraţi şi făceau cunoştinţă între ei”. În 1917, soldaţii regimentului au participat la respingerea inamicului la Măgura Caşinului şi Valea Şuşiţei, împreună cu Regimentul 69 Infanterie Dorohoi. Dintre combatanţi, s-au distins maiorul Petre Anastasiu şi plutonierul major Costache Bucatariu.

Superstiţii şi tradiţii ale toamnei

* Obiceiurile acestui anotimp, uitate de cei de la oraş, încă sunt pentru cei de la sate clipe de împlinire, păstrate cu sfinţenie pe multe meleaguri româneşti *
Una dintre tradiţiile cu vechime este cea dedicată culesului viilor. Ziua Crucii, dinspre mijloc de septembrie, este ziua în care podgorenii cheamă preoţii pentru a sfinţi viile şi pivniţele în care urmează să fie aşezate butoaiele cu vin. Tot în această zi toate elementele ce poartă semnul crucii trebuie tratate cu atenţie şi protejate: crucile ferestrelor sunt spălate şi împodobite deoarece apără casa de rău; fetele îşi spală părul cu busuioc pentru a-l avea frumos tot timpul anului; nucile, usturoiul şi pepenii nu sunt mâncaţi, deoarece crucea din interiorul lor trebuie sfinţită. Oamenii se gândesc la morţii din neam şi împart pentru aceştia ulcele din lut cu apă şi miere, lumânări şi colaci în formă de cruce. De pe câmp se culeg mătrăguna şi năvalnicul (plante medicinale), care se usucă şi se folosesc pe parcursul anului. Ziua Crucii mai poartă şi numele de Ziua Şarpelui, deoarece se crede că târâtoarele intră sub pământ pentru iernat şi că, înainte de a se retrage, şerpii se adună pe un deal pentru a da naştere unei pietre scumpe, iar cel ce găseşte această piatră va fi ferit de rele şi boli tot anul.
O altă sărbătoare mare a toamnei este Vinerea Mare de toamnă - ziua Sfintei Parascheva. Moaştele sfintei au fost aduse de la Constantinopol în 1694 şi depuse la biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Pe 14 octombrie, oameni din toate colţurile ţării pleacă în pelerinaj spre Iaşi, având la ei hainele celor bolnavi. La sate începe prăsirea oilor, care nu mai sunt ţinute separat de berbeci, astfel încât acestea să nască în jurul Paştilor. Ciobanii nu cioplesc lemnul, pentru ca mieii să nu iasă tărcaţi şi pentru ca blăniţa lor să fie bună pentru cojoace.
Sfântul care dezleagă iarna

Astfel mai e numit Sf. Dumitru, ce este celebrat pe 26 octombrie. Sătenii sunt cei care împart anul în două părţi distincte: cea a căldurii solare, legată de muncă şi fertilitate, şi cea a timpului rece, dedicată consumului de provizii şi odihnei - cea din urmă fiind dată de Ziua de Sânmedru. Bucuria recoltei este marcată de focurile de Sânmedru, focuri ce sunt aprinse fie în faţa curţilor, fie la răscruci de drumuri. Pentru întreţinerea lor, copiii şi tinerii primesc colaci. Tot acum, oile sunt coborâte de la munte şi date în grija proprietarilor până la Sf. Gheorghe. Ciobanii ghicesc cum va fi iarna punând în mijlocul turmei un pled; dacă se aşează pe acesta o oaie neagră, iarna va fi grea, iar dacă se aşează una alba, va fi uşoară. Cei ce se ocupă cu muncile câmpului ghicesc vremea după luna din noaptea de Sânmedru.

Simbolistică bogată de Sf. Andrei

Pe 30 noiembrie, când toamna se îngână cu iarna, femeile întorc oalele şi cănile cu gura în jos, scot din sobă cenuşa caldă pentru ca strigoii să nu se adăpostească la căldură sau împrăştie prin curte bucăţi de pâine pe care strigoii să le mănânce şi să nu mai intre în casă. Ca să se apere de vârcolaci, atârnă şiruri de usturoi la intrare şi lasă candela aprinsă (în unele zone există obiceiul de a se unge cu usturoi tocurile uşilor şi ferestrelor). Animalelor li se amestecă în hrană câte un fir de busuioc sau li se pune o picătură de aghiasmă în apă. În trecut exista „descântecul sării”: un drob de sare descântat era îngropat în faţa grajdului. El era dezgropat la primavară, de Sfântul Gheorghe, când sarea era amestecată în hrana animalelor, ca să le ferească de farmece.

Sărbătoarea Sfântului Andrei este şi prevestitoarea ursitului pentre fetele tinere nemăritate. Se spune că un fir de busuioc aşezat sub pernă face ca în vis să apară imaginea ursitului. În alte părţi se foloseşte metoda „facutului cu ulcica”: singură în faţa sobei, fata întoarce un vas nou de lut pe fundul căruia lasă să ardă 3 cărbuni. Rostind o incantaţie, ea roteşte uşor vasul şi atrage atenţia celui iubit. Un alt obicei pentru a ghici viitorul constă în a privi un pahar cu apă neîncepută, în care aruncă o verighetă sfinţită de preot, în mijlocul căruia apare chipul ursitului. Tot pentru aflarea viitorului, o fată dezbrăcată se aşează între două oglinzi, cu o lumânare în fiecare mână şi priveşte intens în oglinda din faţă. Se spune că în oglinda din spate i se reflectă scene din viitor şi imaginea viitorului soţ.

Calendarul cepei

De Sfântul Andrei se poate afla prognoza pentru anul urmator. Tradiţia spune că se iau 12 cepe care se duc în podul casei şi se lasă acolo până în seara de Crăciun. Fiecărei luni a anului îi corespunde o ceapă. Cepele care s-au stricat semnifică luni ploioase cu grindină, iar cele care au încolţit, luni favorabile pentru recoltă. La fel se face şi cu grâul care este pus la încolţit pentru fiecare membru al familiei. Cel al cărui grâu este frumos şi înalt se spune că va avea un an bun, cu bani şi sănătate. Dacă în noaptea Sfântului Andrei este senin şi cald, atunci vom avea o iarnă blândă, dacă este ger, vom avea o iarnă grea.

Superstiţii autumnale

- Când tună toamna târziu, se zice că Sf. Ilie se întoarce cu carul plin de păpuşoi acasă. Roatele carului sunt pline de cuie, explică antenasatelor.ro, ca să nu scapete la vale. Cum merg ele pe podul cerului, îl înţeapă, şi prin acele înţepături curge ploaia;

- Când vin ciorile de cu toamnă, e semn că se apropie şi iarna;

- Dacă toamna vin stoluri de grauri şi se pun printre vite la câmp, e semn de toamnă lungă, se vor coace cucuruzii. Dacă toamna nu e mâncat cucuruzul de cioare şi grauri, e semn de toamnă lungă;

- Se crede că, dacă cresc toamna târziu ciuperci pe imaş, în anul viitor va fi multă roadă în secară. Bureţii mulţi aduc iarnă grea;  

- Dacă rândunelele se duc târziu toamna de la noi, e semn de toamnă frumoasă şi călduroasă;

- Dacă paserile sălbatice, toamna, când pleacă de la noi, au zbor lin, toamna e lungă şi frumoasă, dar dacă zboară în cerc şi lărmuiesc mult, vremea e schimbăcioasă, toamna urâtă;

- Se întâmplă că mai vezi şi toamna câte o floare de salcâm printre frunze; aista-i semn de toamnă lungă;

- Când toamna sunt şoareci mulţi, e semn că iarna va fi mare;

- Când şoarecii adună spice, va fi iarnă foarte grea;

- Când cântă vrăbiile toamna, are să plouă;

- Toamna, când piţigoii, ciocârlanii vor ţârâi pe lângă casă, ocoale etc. e semn sigur că frig o să fie în scurt, şi chiar omăt o să cadă;

- Toamna, de va tuna şi fulgera, e semn că primăvara va fi secetoasă;

- Dacă zboară toamna multe aţe de paingăn, va fi toamnă lungă;

- Când vin iepuri prin grădină toamna, e semn că are să urmeze o iarnă grea;

- Toamnă caldă, iarnă lungă.

Calendarul popular, rezonant cu starea vremii

În mod obişnuit, numele lunilor anului se identifică cu observaţii asupra stării vremii.

Septembrie – Răpciune - este prima dintre lunile toamnei, fiind caracterizata printr-o vreme schimbătoare. Aceasta mai este cunoscută ca luna vinului - Vinitel sau Viniceriu. Dacă Răpciune este cald, enunţă vremea.meteoromania.ro, atunci luna următoare - octombrie (Brumărel) va fi rece şi umedă. Dacă tună în septembrie, se aşteaptă multă zăpadă în Făurar şi un an roditor. Dacă în septembrie înfloresc scaieţii, atunci toamna va fi lungă şi frumoasă. Iar dacă rândunelele migrează repede, atunci se aşteaptă o iarnă timpurie.
Lunile octombrie (Brumărel) şi noiembrie (Brumar) sunt considerate mai mult ca prevestitoare ale iernii. În aceste luni se formează bruma, chiciura, iar vântul se intensifică, semn că iarna ce vine va fi blândă. Dacă în aceste luni va ploua mărunt, se consideră că iarna va fi grea.

Incursiune în istoria învăţământului din comuna Vorniceni

  fragment din cartea ,,Amintindu-ne de liceu”, autor: Eugenia Merenciuc (Vasile)

,,(…). Sursa: www.vorniceneanul.ro

1875 - După promulgarea primei Legi organice şcolare în 1864, de către A.I. Cuza, începe învăţământul organizat şi în satul Vorniceni (Botoşani). Până atunci, „numai preotul Vasilie semna cu mâna sa”; ceilalţi săteni, printre care şi Andrieş vornicul, semnau prin „punere de deget,,*. Primul învăţător al satului este Dumitru Georgian (1854-1907), fiul preotului din localitate*. Acesta înfiinţează în propria locuinţă, prima şcoală din sat, cu o singură sală de curs.

1897 – în şcoala înfiinţată de Dumitru Georgian, cu un singur post de învăţător, învaţă 52 de elevi*.

1912 – Are loc recensământul la nivelul întregii ţări. Satul Vorniceni numără 2708 persoane, dintre care 444 sunt înregistrate ca „ştiutori de carte”*.

1913 – începe zidirea şcolii „de pe creştetul dealului”*, cu patru săli de clasă (”Şcoala din Deal”), prin grija primarului Toader Fasolă (1860-1915)*. Acesta a condus destinele vornicenenilor timp de 30 de ani.

1921 – Clădirea în care a funcţionat şcoala înfiinţată de Dumitru Georgian este demolată, iar „lemnăria ei” se foloseşte la construirea „Casei directorului”(lângă „Şcoala din Deal”)*.

1926 – Vine în sat învăţătorul Constantin Ciubotaru**.

1930 – Are loc primul recensământ „general şi sistematic” la nivelul „României Mari”. Satul Vorniceni are 3460 locuitori, dintre care 953 sunt declaraţi „ştiutori de carte”*.

1932 – Vine în sat Învăţătorul Dumitru Olaru, care va rămâne în Vorniceni timp de 45 de ani**.

1948 – începe Reforma învăţământului. Vine în Vorniceni profesorul basarabean Dionisie Pădureţ.

1948-1951: Se introduce învăţământul elementar obligatoriu de 7 ani. Populaţia satului numără 4000 persoane. In toată ţara se desfăşoară „campania de alfabetizare a populaţiei adulte şi şcolare, necuprinse în şcoală în perioada războiuluii”. în Vorniceni, în 1950, sunt înscrişi la cursurile de alfabetizare 1210 analfabeţi***. în paralel, sunt cuprinşi în sistemul de învăţământ 575 de elevi: 203 elevi în şase clase 1,189 elevi în cinci clase a II-a, 76 elevi în două clase a III-a, 72 elevi în două clase a IV-a şi 35 elevi într-o clasă a V-a****(prima din seria învăţământului elementar obligatoriu de 7 ani). în 1951, se înfiinţează în sat prima grădiniţă.

1954 – Se construieşte al doilea local de şcoală elementară, cu patru săli de clasă: „Şcoala din Vale”(astăzi “Şcoala nr.2″)**.

1961 – în ţară se desfăşoară o campanie de dezvoltare a învăţământului liceal şi în mediul rural. în timpul unei inspecţii şcolare efectuate la Vorniceni, cu ocazia deschiderii noului an şcolar 1961/1962, directorul Dionisie Pădureţ află cu totul întâmplător, de la unul din membrii delegaţiei de inspectori, că Inspectoratul general şcolar Suceava tocmai primise de la Ministerul învăţământului o repartiţie pentru înfiinţarea unui liceu într-un sat din regiune. Dionisie Pădureţ reuşeşte să-l convingă pe loc pe inspectorul (general) şcolar regional să acorde această repartiţie satului Vorniceni.

1962 – începe construirea clădirii liceului (lângă „Şcoala din Deal”)***.

1963 – începe să funcţioneze Liceul de cultură generală din Vorniceni, cu o clasă a Vlll-a, formată din 43 de elevi (proveniţi din ultima serie de absolvenţi ai şcolii elementare de 7 ani). Urmează trecerea la învăţământul obligatoriu de 8 ani.

1968 – Se construieşte al treilea local de şcoală generală: „Şcoala de la sediu” (astăzi „Şcoala nr.1 “)****.

1975 – Liceul de cultură generală din Vorniceni îşi închide porţile, acesta devenind „prima treaptă de liceu”.

Structuri care au împărţit legea, la Botoşani

* Primele reguli s-au stabilit în timpul celei dintâi domnii a lui Constantin Mavrocordat, care, prin reformele introduse, şi-a dorit ca domnitorii să poată interveni şi judeca orice pricină, de la cele mai mici până la cele mai mari *

Încă din prima jumătate a secolului XVIII, a fost nevoie de un cadru legislativ bine statuat, deoarece abuzurile membrilor aparatului administrativ ajunseseră să determine veritabile migraţii ale moldovenilor dintr-o localitate în alta, unii părăsind chiar ţara.

Divanul domnesc - o instanţă imperfectă

Din detalierea făcută de Ştefan Ciubotaru în „Monografia oraşului Botoşani până la 1944” aflăm că „divanul” a fost instanţa supremă de judecată a Moldovei (prezidată de domn sau printr-un delegat), membri fiind mitropolitul, episcopi, marele logofăt, marii vornici, vistiernicul, postelnicul, aga, spătarul şi hatmanul. Din păcate, balanţa cu care judeca instanţa de secolul XVIII nu era nici ea tocmai dreaptă, fiindcă domnitorul, ce avea de dat un verdict legat de faptele abuzive ale marilor boieri, mai închidea ochii... „În unele cazuri, domnul nu putea sau nu voia să ia măsuri, ba, mai mult încă, reclamanţii se expuneau la molestări şi chiar confiscări de bunuri, fără ca cineva să intervină în favoarea lor. Astfel, în 1741, un negustor din Botoşani l-a reclamat pe marele ban Călmaşul, că îi împreura moşia. În reclamaţia adresată domnului, negustorul a făcut cunoscut că mai întâi s-a adresat ispravnicilor, care nu l-au apărat, deşi avea cărţi domneşti. Banul a refuzat să se prezinte în instanţă şi nu a dat curs nici invitaţiei pe care i-a făcut-o domnitorul C. Mavrocordat, nici nu a trimis pe cineva, ca să-l reprezinte la a doua acţiune deschisă împotriva sa de acelaşi negustor, de la care luase o sumă de bani şi nu voia să i-o restituie. Deşi instanţa l-a condamnat să restituie suma şi să suporte cheltuielile, nu s-a conformat, ba mai mult încă, a pescuit în iazul negustorului, păgubindu-l cu 200 de lei şi, fiind vecini de moşie, banul a încălcat pământul negustorului. Acelaşi arghirofil ban, luând în arendă perceperea goştinei din Botoşani, a luat de la un negustor ca zălog 87 de oi, pretextând că ar fi avut mai multe decât cele declarate, apoi a dat dispoziţie arnăuţilor ca să-l maltrateze şi chiar întemniţeze. La plângerea negustorului, domnul a hotărât ca neînţelegerea să fie judecată de boieri, dar călmaşul a continuat să aibă aceeaşi comportare abuzivă. După moartea banului, soţia acestuia nu şi-a schimbat comportarea faţă de negustor, ceea ce l-a determinat pe domnitor, în iulie 1756, să scrie vornicului de Botoşani să ancheteze cazul. Cu toate intervenţiile domnului către judecătorul de ţinut şi ispravnic, nu s-a făcut dreptate” (Ştefan Ciubotaru, „Monografia oraşului Botoşani până la 1944”). Un conflict între târgoveţi şi ecumenii greci de la Mănăstirea Popăuţi, declanşat în 1774 şi ajuns la judecata divanului domnesc, a fost tranşat abia în 1803.

Noi instanţe judecătoreşti    

În 1774, separat de „divan”, a fost înfiinţat Departamentul Justiţiei, compus din marele logofăt şi marii vornici. De această dată, era vorba de o structură ceva mai specializată, Ştefan Ciubotaru scriind că membrii departamentului „se alegeau dintre boierii cu deosebite cunoştinţe de drept şi cu o practică mai îndelungată în judecarea proceselor”. Neînţelegerile dintre târgoveţi şi călugării greci au ajuns şi pe rolul Departamentului Justiţiei. Departamentul al doilea de justiţie a luat fiinţă între anii 1806 – 1812 şi avea drept sarcină judecarea pricinilor mai mici. În următoarele decenii, modificările în sistem, conform monografiei oraşului, s-au succedat destul de rapid: „Îm jurul anilor 1822 – 1823, Departamentul Justiţiei s-a modificat, ţinându-se seama de vechea împărţire administrativă a Moldovei: Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Astfel s-a înfiinţat „Divanul judecătoresc al Ţării de Sus”, cu sediul la Botoşani, unde marele logofăt, cei doi vornici, vornicul de poliţie, marele ban, marele paharnic, marele stolnic, marele clucer, marele pitar şi marele şetrar formau completul de judecată. Începând cu luna mai a anului 1829, Divanul Domnesc şi-a încetat activitatea, iar procesele pe care le judeca în mod obişnuit au trecut la „Adunarea obştească” alcătuită din mitropolitul ţării, un episcop, 13 boieri, opt membri ai Departamentului judecătoresc şi vel postelnicul. Din luna mai a anului 1830, s-a reînfiinţat Divanul domnesc.

„Cremenalul”, spaima răufăcătorilor

Departamentul criminalistic, căruia i se mai spunea şi „Cremenal”, a avut o activitate bogată până în 1832, dar între anumite limite, din moment ce nu avea voie să judece boierii, ci doar să cerceteze şi să înainteze rezultatele Obşteştii Adunări, prezidate de domnitor. „Boierilor găsiţi vinovaţi li se aşeza pe umăr caftanul rangului de boierie, care apoi li se smulgea cu violenţă de către un dregător ce rostea cu glas tare: „Nevrednic este!”, după care condamnatul era îmbrăcat în suman ţărănesc, iar pe cap i se aşeza o căciulă ordinară din piele de oaie. Unele din pedepsele aplicate de Departamentul Criminalistic au constat în trimiterea la ocnă, tăierea nasului, a mâinilor, a degetelor de la mâini, bătaia la tălpi şi spate, precum şi „îmbourarea”, adică aplicarea cu fierul roşu pe frunte a stemei ţării, pentru a fi recunoscuţi. Bătaia consta din lovituri cu „toiagul” sau cu bice cătrănite, numărul acestora putând ajunge până la 300. Pentru fapte deosebit de grave (în special crime), se aplica pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, capetele acestora fiind înfipte la locul crimei, în pari ascuţiţi şi ţinute un timp pentru a-i îngrozi pe cei tentaţi să săvârşească asemenea acte. O spânzurătoare a existat şi la Botoşani (semnalată în 1780), montată în locul ce despărţea Mahalaua Tătăraşi de Târgul vitelor, ceea ce înseamnă că Divanul judecătoresc al Ţării de Sus, cu sediul la Botoşani, a hotărât şi condamnări la moarte prin spânzurătoare. Locul a fost ales nu întâmplător lângă iarmaroc, căci acolo se adunau locuitorii din toate colţurile ţinutului, ce se îngrozeau la vederea spânzuratului” (Ştefan Ciubotaru, „Monografia oraşului Botoşani până la 1944”).     

O „giudecătorie” pentru pricinile botoşănenilor

A fost înfiinţată în 1832, odată cu apariţia Regulamentului organic şi i se mai spunea „Tribunal giudecătoresc”. Din păcate, chiar dacă vorbim deja de secolul XIX, înregistrăm şi un regres, pentru că judecătorii acelor timpuri nu aveau o pregătire specială (cu studii de drept) şi erau aleşi şi numiţi de stăpânire, adeseori pe bază de relaţii. „Era destul să ştie cineva a citi şi a scrie, poate chiar numai a iscăli, pentru a putea pretinde o numire în magistratură” (Artur Gorovei, „Monografia oraşului Botoşani”). Prima judecătorie a fiinţat începând cu 1832 în casa lui Neculai Damianovici, care era recompensat cu o chirie de 500 de lei pe an. Preşedintele Tribunalului era asistat de doi asesori şi un director, adică un grefier. Cu timpul, la judecătorie ajung oameni cu pregătire, destul de departe de caracterizarea iniţială făcută de Artur Gorovei. O mărturie în acest sens este un CV din 1837, amintit de Ştefan Ciubotaru: „Spătar Enache Gane, prezidentul Giudecătoriei Botoşani... a învăţat cu dascăli la casa părintească greceşte, franţuzeşte şi moldovineşte... De la 1814 – 1921 a fost guberskii secretar, pe vremea Ex. Sale Domnului Guvernator Sturdza. De la 1821 – 1827, ispravnic la ţinutul Roman, apoi asesor la Giudecătoria Sucevei, apoi prezident de Tribunal”.

La un secol de la înfiinţarea „giudecătoriei”, mai exact în 1932, în Botoşani existau următoarele instanţe: „1. Tribunalul, compus dintr-un preşedinte, trei judecători de şedinţă, un supleant, un procuror şi un substituit (la parchet) şi un judecător de instrucţie; 2. Judecătoria urbană. Acestea făceau parte din circumscripţia Curţii de Apel Iaşi. Baroul avocaţilor din judeţ se compunea din 91 de persoane: 78 avocaţi definitivi (63 români şi 15 evrei); 10 avocaţi stagiari (4 români şi 6 evrei); 3 apărători români” (Botoşani în 1932”).    

Bulevardul din Botoşani. În anul... aştept sugestii!

http://info.e5.ro/poze/Vederi-vechi/Orase-vechi/Botosani.jpg.html

Botoşanii de altădată

Imagini preluate de pe

http://olguta63.sunphoto.ro

Familia bisericilor botoşănene cu hramul “Sf. Parascheva”

* Cea mai cunoscută dintre ele este situată pe Pietonalul Unirii, în Botoşani * Numai că nu e singura din judeţ, biserici cu acelaşi hram mai existând şi la Brehueşti – Vlădeni,Orăşeni Vale – Curteşti, Coştiugeni – Albeşti, Mândreşti – Ungureni şi Burla – Unţeni *

Construcţia bisericii “Sf. Parascheva” din municipiul Botoşani s-a finalizat în 1816. “Iniţiativa a aparţinut preotului Atanasie, ajutat cu fonduri de credincioşi, care au reuşit s-o înalţe din cărămidă pe temelie de piatră şi acoperită cu şindrilă, pe locul alteia din lemn. Vechiul pristol se mai afla în 1906 lângă biserică. Catapeteasma bisericii a fost pictată în 1832 de către Vasile Mihalache Zugravul, prin contribuţia căminarului Vasile Pisoschi, epitrop. Acesta făcea parte dintr-o familie de patricieni botoşăneni, înrudită cu familiile Văsescu, Roset, Pilat, Canano etc. Biserica a avut ca avere în 1906 câteva case şi locuri virane ce s-au vândut, iar cu banii obţinuţi s-a construit un local pentru Şcoala Primară de Băieţi nr. 4, o casă parohială etc” (“Monografia oraşului Botoşani”, Ştefan Ciubotaru).

Printre preoţii care au oficiat la Biserica “Sf. Parascheva” din Botoşani s-au numărat economul Atanasie, ctitorul bisericii; Ioan numit Iosef Monah; Gh. Darie; arhiereul Iosif Bobulescu; Teodor Bănescu; V. Gheorghiu; C. Andronovici; Enachi Vasiliu; C. Ionescu; Theodor Coman; Petru Tanasiade; Dimitrie Ionescu ş.a. În ce-l priveşte pe preotul Petru Tanasiade, Ştefan Ciubotaru mai scrie că “în 1864, preotul a deschis cursurile Şcolii Primare de Băieţi nr. 2, într-o casă din curtea Bisericii Roset, în care a funcţionat mai înainte o şcoală de cântăreţi bisericeşti. Timp de câţiva ani a funcţionat singur ca “institutor superior”, deoarece era calificat ca învăţător cu “diploma de la Şcoala Normală nr. 5845 din 16 iunie 1861 a Principatelor Unite”.

Locul unde a fost înmormântat tatăl lui Nicolae Iorga

Muzeograful Gheorghe Median, şeful Secţiei de istorie – arheologie din Muzeul Judeţean, scoate la lumină un citat important din lucrarea “Drumuri şi oraşe”, scrisă de Nicolae Iorga şi apărută la Bucureşti în 1906. “Dumineca şi sărbătorile, datina visitelor mă ducea în locuri şi mai depărtate, în mahalaua Sfintei Paraschiva, unde casele boiereşti, curate, avându-şi fiecare grădina de flori şi livada de pomi, înconjurau biserica, în cimitirul căreia, supt o cruce de sărăcie, care şi aceia a căzut de mult de atunci, tot de sărăcie, dormia tata, pe care abia dacă l-am cunoscut. Pe aproape era casa “moşului” mieu Manole, cu atâţia arbori în livadă, încât pare că nu i-aş fi putut număra. Aşa, biserică de biserică, se depăna oraşul, bogat în livezi ca nici-unul altul, pe o rază nemărgenită. Şi nu biserici mărunte, prinosuri de negustori, ridicându-şi abia sfioase turnuleţul de lemn, cum le vezi în Bucureşti, ci cinstite biserici trainice”.  

La Brehueşti, mai întâi a fost biserica, apoi s-a strămutat satul

Din relatările  bătrânilor, postate la modul cel mai modern cu putinţă pe Internet (http://parohiasfparascheva.com), reiese că înainte de actuala  amplasare a localităţii  Brehueşti, satul se întindea aproape de lunca Siretului, în locul numit astăzi „Silişte" (la sud – vest de satul actual). Acolo a fost şi prima sa biserică. După tradiţie şi după o mică inscripţie de pe un clopot vechi aflăm că, în 1799, satul cu biserica se aflau tot în „Silişte". Prin urmare, rămâne cert că în jur de 1799 biserica era tot în „Silişte" şi că după această dată s-a strămutat satul, pe amplasamentul actual. Imediat după strămutare, locuitorii construiesc o nouă biserică, din bârne şi  lut. La noul lăcaş de cult au slujit preoţii Ioan, Iftimie, Tudorache Hasnaş, Grigorie Hasnaş şi Ştefan Grigoriu.

Cel din urmă preot, ajutat de soţia sa Maria, a ctitorit  un nou lăcaş de cult, ce a fost terminat în 1874. Alături de el au fost ctitori Pr. Ştefan Grigoriu, Toader  Alăzăroaei, Gh. Chircea, Vasile a lui Gheorghe etc. Biserica a fost construită din piatră şi cărămidă şi acoperită cu şindrilă. În această stare a dăinuit până în 1889, când a fost reparată de preotul Ioan Manoliu. În 1897 a fost din nou reparată de preotul Gh. Hărţescu. Hramul bisericii, dintru începuturi, a fost cel al Sfintei „Cuvioasa  Parascheva".

Până în 1902, data fondării „Casei Sf. Biserici autocefale ortodoxe române", biserica a avut 17 fălci de pământ. În 1954, preotul Gheorghe Duda acoperă  biserica cu tablă peste şindrilă şi o restaurează după posibilităţile timpului. Clopotniţa bisericii s-a ridicat în timpul preotului Mihai Gheorghiu, iar actuala casă parohială s-a construit în curtea bisericii în timpul preotului Gheorghe Anuşca.

Biserică din scândură şi paiantă la Orăşeni Vale

Satul Orăşeni Vale apare în documente în secolul al XVII-lea, când în zonele împădurite de la izvorul Miletinului s-a stabilit o populaţie care se refugia din faţa năvălitorilor ruşi şi turci. Întrucât stabilitatea populaţiei în zonă era nesigură, iar în apropiere exista un schit de maici, nu a existat interes pentru a se construi o biserică aici. De pe site-ul Protopopiatului Botoşani aflăm că, în 1861, boierul Ioan Caraiani a înălţat o biserică în satul Orăşeni Deal, pe moşia sa lucrând şi sătenii din Orăşeni Vale. Multă vreme locuitorii din Orăşeni Vale se adunau pentru rugăciune fie la mănăstirea de maici din Schit Orăşeni, fie, după 1862, la biserica cu hramul „Sfântul Nicolae" din Orăşeni Deal. La începutul secolului XX, la iniţiativa unor tineri, pe maidanul satului se înalţă o troiţă care a existat până în 1987. În apropierea ei, între anii 1937-1939, s-a construit din scândură şi paiantă bisericuţa cu hramul “Cuvioasa Parascheva” din Orăşeni Vale. În perioada 1981-1982, prin grija preotului Dumitru Volentiru şi concursul financiar al enoriaşilor, s-a consolidat terenul pe care era înălţată biserica, lucrare urmată de construcţia noului gard, reparaţii la pereţi, acoperiş şi refacerea clopotniţei. În timpul pastoraţiei preotului Leonard Tomoiagă, când autorităţile locale au donat un teren împreună cu imobilul - şcoală construit pe el parohiei Orăşeni Vale, s-a început construcţia unei noi biserici.

La Coştiugeni, biserica e ctitoria unui paharnic

În satul din comuna Albeşti, biserica satului, cu hramul „Sf. Ioan Evanghelistul" şi „Cuvioasa Parascheva", este construită pe locul unde în urmă cu circa 200 de ani a fost înălţată o biserică veche. Data sigură a construirii bisericii vechi nu se ştie, dar se cunoaşte anul morţii ctitorului: 1820, trecut pe piatra mormântului său. Biserica de lemn, construită în formă de navă în stil vechi moldovenesc, a fost ctitoria paharnicului Teohari Condrea. Clopotniţa a fost înălţată în 1870 şi refăcută în 1928. În clopotniţă erau două clopote, “ce-şi fac datoria” şi astăzi, în noua biserică. Cel mare a fost donat de obştea satului, iar cel mic, de Zenovia şi Petru Bărcuţ în 1911. Cei doi au donat bisericii şi patru hectare de pământ în diferite zone ale satului, incluzând şi locul pentru casa parohială.
În locul bisericii vechi, ce ajunsese într-un grad avansat de degradare, protosinghelul Elisei Florea a construit în perioada 1970 - 1972 o biserică nouă, după stilul vechilor biserici moldoveneşti. Catapeteasma este simplă, fără elemente sculpturale, iar icoanele sunt în stil neobizantin.

Comerţ, meşteşuguri, cămătărie şi germeni ai burgheziei la Botoşani

* Ca peste tot în lume, trecerea de la feudalism la burghezie nu s-a făcut dintr-o dată, ci cu paşi mărunţi, însoţiţi nu o dată de seisme sociale *

Într-o succesiune de articole despre începuturile oraşului nostru publicate în ediţia din 1981 a publicaţiei „Hierasus”, editată de Muzeul Judeţean Botoşani, I. D. Marin face referire la avântul pe care-l luaseră comerţul şi meşteşugurile pe aceste meleaguri, încă din secolul XVIII.

Comerţul la Botoşani, înfloritor

Evident, e vorba de un trecut îndepărtat, nu de zilele noastre. „În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Botoşanii au fost o mare piaţă de desfacere a vinurilor şi în acelaşi timp un mare depozit, unde se strângea vinul din mai multe părţi ale Moldovei şi de unde era trimis mai departe în Polonia, în ţara căzăcească, în Ungaria şi în ţările nemţeşti (Al. Papadopol Calimach, Notiţă istorică despre oraşul Botoşani, Bucureşti, 1887). Spre exemplificare, „în decembrie 1765, negustorul Andronic Armeanul a plătit la Mohilău vama 90 de aspri, pentru 4 vedre de horilcă, pe care o aducea spre vânzare la Botoşani, iar în 1766 Petre Cojocarul a plătit vama pentru 15 vedre. În acelaşi an, acelaşi Petre Cojocarul a plătit vamă 48 de aspri pentru 2 vedre de horilcă, iar evreul Avram 175 de groşi pentru 7 cofe” (Buletinul Ioan Neculce, octombrie 1921). În monografia scrisă de Artur Gorovei şi apărută în 1926 este specificat şi numărul negustorilor care se ocupau cu vânzarea băuturilor: 131, la vreme de 1832.

La finele secolului XVIII şi numărul băcanilor era foarte ridicat, acesta fiind şi motivul pentru care s-au organizat într-o breaslă. Din fericire pentru cumpărători, comerţul pe care–l practicau băcanii avea statuate reguli foarte precise: „în hrisovul breslei, este înscrisă interdicţia pentru marii boieri de a se amesteca în treburile băcalilor breslaşi, iar pentru bacali aceea de a nu vinde mărfurile lor cu preţuri mai ridicate, decât cele stabilite de domnie” (D. Z. Furnică, „Din istoria comerţului la români”, Bucureşti, 1908).

Apar meşteşugarii – negustori

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la Botoşani s-au dezvoltat foarte mult şi meşteşugurile. Unul cu tradiţie îndelungată e cel al prelucrării pieilor, în 1768 fiind înfiinţată la Botoşani breasla blănarilor, ce cuprindea 30 de blănari. Breslaşii aveau o concurenţă puternică în armeni, care se îndeletniceau cu comerţul produselor din blană, ei vânzând „diferite straie malotele, caţaveici cu felurite „gujulii”” (Nicolae Iorga, „Breasla blănarilor din Botoşani”).

La începutul secolului al XIX-lea meşteşugurile botoşănene au înregistrat în dezvoltarea lor „premiere” neîntâlnite în multe oraşe ale Moldovei. „Este vorba de ateliere mai mari cu caracter manufacturier, numite în documente „fabrici”, 49 la număr (de pânzeturi, de tulpane, de pălării, de mătase şi lână, de ciorapi, de vopsele, lumânări, spirt şi mai multe mori) (Arhivele Statului Iaşi).

Tot în secolul XIX, meşteşugurile s-au despărţit de agricultură, devenind de sine stătătoare, în noul context legându-şi existenţa şi dezvoltarea lor de producţia destinată vânzării. Dacă în perioada de început marele consumator al produselor meşteşugăreşti a fost populaţia sătească, în secolul XIX orăşenii devin principalii beneficiari. Astfel, începe să se resimtă şi în acest domeniu nevoia unei producţii şi desfaceri de proporţii. Pentru a fi ton cu vremea şi cu cererea, „meşteşugarii au sporit producţia în atelierele lor, pentru care au angajat mai multe calfe şi mai mulţi ucenici. Caracterul de producător de mărfuri al atelierului meşteşugăresc s-a accentuat, meşteşugarii şi-a cumpărat dughene unde să-şi expună marfa lor, devenind astfel meşteşugari- negustori” (A. Oţetea, „Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional”).

Pentru a-şi spori producţia, meşterii blănari, în special, au cerut în repetate rânduri de la Domnie acordarea de privilegii, insistând asupra dreptului de a avea mai multe calfe şi mai mulţi ucenici. În 1768, scrie D. Z. Furnică, au obţinut un asemenea privilegiu, din partea mitropolitului Moldovei, în care era menţionat dreptul lor de a angaja un număr mai mare de calfe şi ucenici, pe care îi puteau aduce şi din alte părţi ale Moldovei.

Mediul concurenţial îi „cerne” pe negustori, dar şi pe meşteşugari

Urmărindu-şi aprig interesele economice, negustorii botoşănenii au încercat să producă şi să vândă cât mai mult. Astfel s-a născut un climat de acută concurenţă, din care au ieşit învingători, ca întotdeauna, cei mai puternici. În articolul „Procesul social economic al apariţiei elementelor burgheze şi constituirea lor în clasa de sine stătătoare – burghezia”, I. D. Marin se referă la micii producători care, concuraţi, au sfârşit în cele din urmă prin a-şi pierde mijloacele de producţie (pământ, unelte de muncă, atelier), devenind astfel disponibili ca forţă de muncă.

Procesul de ruinare al micilor producători s-a manifestat în proporţii impresionante şi în rândul meşteşugarilor. Din cauza concurenţei, micii meşteşugari şi-au închis atelierele, acestea intrând, în marea lor majoritate, în posesia marilor meşteşugari. „De pildă, în catagrafia din 1833 sunt înregistraţi 12 blănari (care înainte de această dată au fost patentari, adică au avut atelierele lor), în dreptul cărora în această catagrafie se fac menţiunile: „slujeşte la alţii”, „Au sărăcit şi lucrează la alţii”” (Arhivele Statului Iaşi, Fond Vistieria Moldovei).

În această perioadă au apărut negustorii şi meşteşugarii bogaţi, stăpâni a mai multe dughene şi ateliere, creându-se, în paralel, o forţă de muncă disponibilă, ce putea fi angajată de noii îmbogăţiţi. Practic, s-a trecut de la producţia de mărfuri simplă la producţia capitalistă, iar piaţa internă a cunoscut o veritabilă expansiune.

Cămătarii au pus pe chituci feudalismul la Botoşani

Trecerea de la o orânduire socială la alta s-a făcut şi cu „sprijinul consistent” al cămătarilor vremii, însuşi Marx etichetând cămătăria drept responsabilă de acţiunea de „subminare şi distrugere a feudalismului”. La mijlocul secolului al XVIII-lea sunt pomeniţi la Botoşani negustorii cămătari Dumitru Manole, Hagi Mustafa, Iani Veneţianul şi Iosif Pisariul (Nicolae Iorga, „Documente referitoare la familia Calimachi”). La începutul secolului al XIX-lea făceau cămătărie negustorii armeni David şi Luca Goilav.

„Din cauza grelelor condiţii impuse de cămătari debitorilor lor, aceştia de multe ori îşi pierdeau averile. În 1796 lui Ion Boroilă din Botoşani i s-a confiscat averea de către David Goilav pentru că nu-i restituise suma de 60 lei după expirarea termenului de 3 luni. La fel, în 1813, Luca Goilav a vândut casa lui Iacov din Hăuleşti, pentru că nu-i înapoiase la termenul stabilit suma de 3533 lei, iar în 1815, David Goilav a vândut dugheana lui Marcu şi Rughina Ciomag pentru că nu-i înapoiase suma de 100 de lei. Tot aşa a procedat şi Rifca Jidoafca, care a vândut la licitaţie dugheana Zoiţei lui Chiriac starostele, deoarece nu-i înapoiase cei 4260 lei” (Nicolae Iorga, Studii şi documente, Bucureşti, 1904).

Negustori şi meşteşugari cu „cheag”

Încetul cu încetul, la Botoşani apar germenii burgheziei. „În ce priveşte negustorimea, situaţia, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, este următoarea: din cei 403 negustori, câţi erau în 1832, 248 aveau dugheni în târg din care 15 aveau mai multe, iar 14 aveau dugheni şi în alte oraşe (Iaşi, Roman, Tg. Frumos şi Ştefăneşti), 1 precupeţ de vite avea şi atelier de confecţionat aţă, 1 rachier o berărie, iar 11 din cei 123 de cârciumari aveau moşii în arendă. Această diferenţiere a fost consemnată şi în Regulamentul Organic, care a împărţit pe negustori în trei stări. În 1838, în Botoşani erau 5 negustori în starea a I-a, 24 în starea a II-a, 181 în starea a III-a” (Arhivele Statului Iaşi).

Tot mulţumită Regulamentul Organic aflăm şi cum se diferenţiau meşteşugarii în acea vreme. Fiind obligaţi la plata patentei, în raport cu starea lor materială, meşteşugarii erau: „de treapta a I-a „cei ce ţin fabrici mari şi care vor plăti pe an pentru patentă câte 120 de lei”, treapta a II-a „cei ce ţin fabrici mici şi care vor plăti câte 80 de lei pe an” şi treapta a III-a „cei ce ţin dugheni şi lucrează meşteşuguri şi care vor plăti câte 50 de lei pe an” (Nicolae Iorga, Studii şi documente).