Fântânile din Centru, "la gata"

Centrul Vechi din Botoşani, în aşteptarea Zilei de 1 decembrie şi a propriei inaugurări

Ctitoria ştefaniană de la Popăuţi

*  Mănăstirea a fost înălţată lângă un palat domnesc, unde poposea Ştefan cel Mare în drumul său spre Curtea domnească din Hârlău *

Biserica "Sf. Nicolae"-Popăuţi a fost zidită în anul 1496 ca biserică de mir, fiind ctitorită de către Ştefan cel Mare şi amplasată la periferia Botoşanilor, în zona denumită Popăuţi. Ea prezintă asemănări cu alte biserici orăşeneşti zidite la sfârşitul domniei voievodului moldovean, şi anume cu Biserica "Sf. Nicolae" din Dorohoi şi cu Biserica "Sf. Gheorghe" din Hârlău.

Pe zidul de nord al pronaosului, se menţionează pe www.wikipendia.ro, se află o pisanie în limba slavonă pe care sunt înscrise următoarele: “Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit această casă întru numele celui între sfinţi părintele nostru arhiereul şi făcătorul de minuni Nicolae, în anul 7004, iar al domniei sale al patruzecilea curgător, luna septembrie, 30 “.

Lângă biserică s-a aflat un palat domnesc în care poposea Ştefan cel Mare în drumul său spre Hârlău. Conform cronicilor, la 22 iulie 1518 a ajuns aici şi domnitorul Petru Rareş.

Înzestrată de boieri

În cursul secolului al XVI-lea, biserica a suferit mai multe modificări. Abia în anul 1626 s-a format satul Popăuţi, până atunci biserica aflându-se în mijlocul codrilor Botoşanilor.

În anul 1751, Biserica Popăuţi a fost transformată în mănăstire de călugări, fiind construit cu acest prilej un zid de piatră care înconjura incinta. La mijloc de secol XVIII, mai mulţi domnitori au înzestrat mănăstirea cu moşii: jumătate din moşia Tătăraşi (1748, Grigore II Ghica), cealaltă jumătate a moşiei Tătăraşi (1751, Constantin Racoviţă), moşia târgului Botoşani şi islazul cumpărat de la familia Cantacuzino (1753, Constantin Racoviţă), Cişmea, Răchiţi etc.

“Cadou” pentru călugării greci

În 1753, domnitorul Constantin Racoviţă a închinat Mănăstirea Popăuţi către Patriarhia Antiohiei, aici instalându-se călugări greci. Hotarele mănăstirii, menţionează wikipendia.ro, au fost întărite prin actele lui Grigore III Ghica (1776), Alexandru I Mavrocordat (1783) şi Alexandru Moruzi (1803). Moşiile mănăstirii, împreună cu iazurile şi viile, sunt arendate de către stareţii Popăuţilor, aducând mari venituri călugărilor greci. Printre stareţii mănăstirii din secolul al XIX-lea menţionăm pe arhimandritul grec Inochentie care a devenit în anul 1820 mitropolit de Ilicopoleos şi pe ieromonahul Iosif Gheorghian (1864), viitor mitropolit-primat al Bisericii Ortodoxe Române.

Monument istoric declarat în secolul XIX

Legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863 a dus la deposedarea mănăstirii de moşiile deţinute, iar Mănăstirea Popăuţi a devenit biserică de mir. Pe rând, proprietăţile fostei mănăstiri sunt cedate de Primăria oraşului Botoşani către diverse instituţii: casele egumeneşti sunt date armatei în 1868, livada este preluată de către Compania Căilor Ferate în 1870 etc.

Reducerea mănăstirii la rangul de biserică de mir are efecte negative asupra întregului ansamblu monahal. Biserica se deteriorează, fiind acoperită cu tablă în 1891. Cu toate acestea, deteriorarea bisericii se accentuează şi ca urmare a faptului că la 12 mai 1897 s-a prăbuşit jumătatea superioară a catapetesmei, Protoieria Botoşani decide la data de 15 iulie 1897 închiderea bisericii.

Biserica "Sf. Nicolae" este practic salvată prin declararea sa în anul 1897 drept monument istoric, statul român preluând sarcina de restaurare a ei. La începutul secolului al XX-lea (1899-1906), biserica a fost restaurată din iniţiativa Comisiunii Monumentelor Istorice. Cu acest prilej, a fost zidită uşa de pe latura nordică a pronaosului. Turnul clopotniţă a fost reparat în 1908. În 1991, mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei şi Bucovinei a reînfiinţat Mănăstirea Popăuţi, care a fost populată cu călugări abia în 1996.

Biserica construită în stil moldovenesc

Acest lucru fiind vizibil atât în planul şi dispunerea încăperilor bisericii, cât şi în sistemul de construcţie al turlei naosului şi a decoraţiunilor exterioare. Biserica este zidită din piatră, în formă de cruce, iar zidurile au grosime de peste un metru.

Pe exterior, biserica are faţada din cărămidă roşie netencuită. Partea inferioară a faţadei este acoperită cu piatră fasonată dispusă geometric, iar colţurile clădirii şi contraforturile sunt executate din blocuri masive de piatră. Biserica are două rânduri de ocniţe în dreptul pronaosului, iar pe abside sunt situate firide alungite, având deasupra un rând de ocniţe mici asemănătoare cu cele de pe faţada pronaosului. Deasupra ocniţelor mari de pe pronaos şi a firidelor alungite de pe abside sunt mici ochiuri unde au fost amplasate discuri de ceramică smălţuită. De asemenea, şi sub cornişă se află un brâu de discuri ceramice colorate.

Pictura interioară a bisericii datează din secolul al XV-lea, ea păstrându-se numai parţial până în zilele noastre. Singurele picturi originale păstrate sunt “Capetele lui Iisus şi al îngerului din altar”, scene din “Ciclul patimilor” pictate pe absidele naosului şi bustul unui profet de pe peretele nordic al pronaosului. Celelalte picturi au fost refăcute în secolul al XIX-lea.

Necropolă boierească

Săpăturile arheologice efectuate în interiorul bisericii au dus la descoperirea în anul 2003 a unei necropole boiereşti, aici fiind înmormântaţi, pe trei niveluri, peste 25 de oameni. După cum a declarat stareţul Luca Diaconu al Mănăstirii Popăuţi, citat în prezentarea făcută pe www.wikipendia.ro "cele mai importante sunt persoanele din primul nivel. Este vorba despre un vornic din Botoşani, care a fost adus acasă din Ţara de Jos, unde fusese mare vornic". Pe piatra funerară a marelui vornic, identificat de către prof. Sorin Ulea ca fiind Dragoş Boul, sunt inscripţionate următoarele cuvinte: “Acesta este mormântul vornicului nebun pentru Hristos din Botoşani. Veşnica lui pomenire, văleat 1492“.

Turn – clopotniţă, “născut” odată cu biserica

La nord-vest de clădirea bisericii poate fi admirat un turn clopotniţă de 17 metri înălţime, care datează din aceeaşi perioadă cu biserica. Este zidit din piatră brută, cioplită numai la colţuri şi la chenarele uşilor şi ferestrelor şi are trei etaje şi acoperiş de şindrilă. Turnul avea o multiplă funcţionalitate, el servind şi ca adăpost în caz de pericol. În acest sens, se putea urca la etajul întâi numai pe o scară exterioară care putea fi ridicată. La cel de-al treilea etaj se afla clopotniţa, aici existând patru mari deschideri către cele patru puncte cardinale.

Turnul clopotniţă de la Popăuţi este, alături de turnul Tezarurului de la Mănăstirea Putna şi de turnurile-clopotniţă de la Mănăstirea Bistriţa şi de la Sf. Ioan Domnesc din Piatra Neamţ, una dintre puţinele construcţii de acest gen păstrate din vremea lui Ştefan cel Mare.

Biserica zilelor noastre şi anexele

În ultimii ani, a fost construită o biserică nouă cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, în formă de navă şi fără a avea turle. Zidul bisericii are 80 cm grosime, cu spaţii interioare de 33,5 m în lungime, 8,5 m lăţime şi 12 m la abside, 19 m înălţime.

Pe lângă biserica veche, cea nouă şi turnul clopotniţă, mai există o clădire ce adăposteşte stăreţia şi chiliile monahilor. În vechile clădiri ale Casei Egumeneşti funcţionează Secţia de boli contagioase a Spitalului Judeţean "Mavromati".

Botoşanii în perioada interbelică

* Între cele două războaie mondiale în Botoşani erau spitale particulare, societăţi de vânătoare şi de protecţia animalelor, zeci de bănci populare şi căi ferate *

Enumerarea e absolut aleatorie şi e menită să scoată în evidenţă faptul că judeţul în perioada interbelică nu era rupt de lume şi de civilizaţie. O frescă a zonei în care trăim, întoarsă în timp cu câteva decenii bune, e găzduită pe unul din proiectele site-ului www.memoria.ro – “România Interbelică”.  

După rezultatele provizorii ale recensământului din 1930, judeţul Botoşani număra 216.537 locuitori. Pentru femei erau vremuri destul de complicate, deoarece numărul lor era cu aproape 5 mii mai mare decât al bărbaţilor… Mai puţin de un sfert din totalul locuitorilor trăiau la oraş – 50.059. Marea majoritate la Botoşani – 32.107, urmat de Hârlău – 9.066 şi Ştefăneşti – 8.887. Într-un teritoriu în care agricultura i-a hrănit pe mulţi, se “dedulceau” cu viaţa la ţară 166.478. Organizarea administrativă în “plăşi” contabiliza şi ea 62.321 de săteni în Plasa Botoşani, 39.499 în Plasa Jijia şi 54.758 în Plasa Siret.

Locuitori erau, spun statisticile, numai că tot ele vorbesc despre o speranţă de viaţă destul de lipsită de generozitate. Din cei peste două sute de mii de locuitori, 63.963 erau copii cu vârste până-n 9 ani. Mult mai mulţi erau cei spre adolescenţă şi tinerii până-n 29 de ani – 82.465, un segment relativ consistent reprezentându-l cei 46.659 botoşăneni cu vârste cuprinse între 30 şi 49 de ani. În judeţ mai trăiau încă 19.205 semeni spre vârsta a treia - până-n 69 de ani, peste 70 de ani mai fiind doar 3.650. Alţi 595 nu trecuseră, probabil, pe la Starea Civilă, fiindcă figurau cu “vârstă nedeclarată”.

La data de 1 iulie 1937 cifra probabilă a populaţiei judeţului  Botoşani a fost de 243.991 locuitori. Faţă de populaţia “numărată” la recensământul din 1930 - 216.537 locuitori, cifra aflată la 1 iulie 1937 reprezintă un spor natural de 27.454 locuitori în timp de 6 ani şi jumătate, adică o creştere de 12,7 %.

Organizare administrativă

Din cele trei oraşe interbelice ale judeţului, capitala era la Botoşani, celelalte două oraşe fiind Hârlău şi Ştefăneşti-Târg. Lor li se mai adăugau 251 de sate, împărţite astfel: Plasa Bucecea - 52 sate; Plasa Răchiţi - 73 sate; Plasa Suliţa  - 49 sate şi Plasa Ştefăneşti - 77 sate.

Despre municipiul Botoşani se cunosc mai multe informaţii, Hârlău nu mai e la noi acum, aşa că de interes ar mai fi datele de pe www.memoria.ro referitoare la Ştefăneşti - Târg, “comună urbană,  situată  la vadul Prutului, ce avea 9.692 locuitori”. Tot în Ştefăneşti mai fiinţau: “o moară sistematică, 2 şcoli primare de stat, 1 grădină de copii, 3 asociaţii culturale, o societate sportivă, 2 societăţi de vânătoare, 4 biserici ortodoxe, 7 sinagogi, Primărie, Pretură, Judecătorie mixtă, Percepţie fiscală, Oficiu P.T.T., Oficiu telefonic, Oficiu de asigurări sociale, Punct agronomic, Poliţie, Spital de stat şi Dispensarul Asigurărilor Sociale. Oraşul avea şi conducte de apă”.

Numeroase structuri bancare, comerciale şi judecătoreşti

În perioada interbelică, în judeţ funcţionau 10 bănci (societăţi anonime), 59 cooperative de credit (bănci populare), 3 cooperative de producţie, 5 cooperative forestiere, 2 cooperative agricole de aprovizionare şi vânzare în comun şi 16 cooperative de consum.

Organizarea judecatoarească era dată de un Tribunal la Botoşani cu o secţiune, 8 magistraţi şi 1 procuror - aflat în circumscripţia Curţii de Apel din Iaşi. Mai fiinţau şi 5 judecătorii la Botoşani, Hârlău, Ştefăneşti, Bucecea, Hlipiceni, cu un total de 11 magistraţi.

Asistenţa sanitară şi socială, bine puse la punct

Tot în anii ’30, existau spitale de stat la Botoşani, Ştefăneşti – Târg, Coşula, Fântânele, Truşeşti, Urziceni şi Ungureni. Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi întreţinea în Botoşani Spitalul «I. Mavromati» şi în Hârlău Spitalul «Pulcheria Ghica». Tot în Botoşani fiinţau şi 2 spitale particulare. Casa Centrală a Asigurărilor sociale avea dispensare în Botoşani, Hârlău, Ştefăneşti- Târg, Societatea «Principele Mircea» având şi ea un dispensar în Botoşani. În comuna Ripiceni funcţiona un dispensar al fabricii de zahăr din localitate.

“Responsabilă” cu “asistenţa si prevederea sociala” era Casa de Asigurări Sociale din Roman, ce avea oficii la Botoşani, Hârlău, Ştefăneşti. În oraşul Botoşani mai activau: Societatea «Crucea Roşie», Societatea pentru profilaxia tuberculozei, Oficiul I.O.V, Societatea «Principele Mircea», Societatea «Filantropia», Societatea ortodoxă a femeilor române, Societatea Filantropică “Izvorul vieţii”, un “Oficiu de plasare”, 4 aziluri de bătrâni şi inclusiv o “Societate pentru protecţia animalelor”.

“Conexiunile” cu restul lumii

Pentru aşa ceva existau 6 oficii P.T.T (poştă, telegraf, telefon) de stat la Botoşani, Bucecea, Hârlău, Ripiceni, Ştefăneşti, Suliţa, precum şi 4 agenţii speciale şi 5 gări cu servicii poştale. Oficii telefonice erau înfiinţate la Botoşani, Hârlău, Ştefăneşti, Bucecea, Dângeni, Dumbrăveni, Frumuşica, Ripiceni, Truşeşti.

Tot nişte conexiuni în judeţ dar şi cu vecinii erau şi drumurile, reţeaua totală fiind de 1.022 km 252 m. Repartiţia lor era următoarea: 184 km 802 m drumuri naţionale, 502 km 181 m drumuri judeţene şi 335 km 269 m drumuri comunale. Lungimea podurilor era de 4.038,15 metri.

Prin judeţ trecea 4  drumuri naţionale, legând următoarele localităţi: Hârlău - Botoşani – Cernăuţi;  Botoşani – Ştefăneşti – Soroca; Botoşani – Săveni –Lipcani; Suceava – Botoşani.

Judeţul mai era străbătut de o reţea de cale ferată de 130 km, staţiile importante fiind la Botoşani, Vereşti şi Leorda.

Diversitate industrială

Numeroşi botoşăneni îşi câştigau traiul lucrând în: “15 mori sistematice, o fabrică de zahăr, 5 de spirt, 3 fabrici de ulei, 1 de bere, 1 de bomboane şi halva, 2 de mezeluri, 1 de lenjerie şi confecţiuni, 1 de panglici, 3 de lumânări, 3 de confecţiuni din hârtie şi arte grafice, 4 de tăbăcărie, 3 de teracotă, 1 de oale, 1 de jucării, 2 de sticlărie, 1 de acid carbonic. Cariere de piatră calcară pentru fabricarea varului şi pentru construcţii şosele erau la Movila-Ruptă”.

Cultivarea pământului şi creşterea animalelor, ocupaţii de căpătâi ale botoşănenilor

Pământul bogat în cernoziom din judeţ s-a dovedit a fi deosebit de prielnic culturilor cerealelor, a leguminoaselor, sau a sfeclei de zahăr. În perioada interbelică, suprafaţa arabilă era de 181.146 ha, adică 58.87 % din suprafaţa judeţului şi 0,61% din suprafaţa totală a ţării. Din acest total, marea proprietate deţinea 25.250 ha (13,94 %), iar mica proprietate 155.896 ha (86,06 %).

Suprafaţa arabilă era dominată de cereale, cultivate pe 152.643 ha. La loc de frunte se regăsea porumbul - 79.612 ha, urmat de grâu - 37.583 ha, orz - 18.982  ha, ovăz - 14.781 ha, secară - 1.630 ha, mei - 35 ha, mături?!!! - 14 ha şi hrişcă - 55 ha.

Fâneţele cultivate şi alte culturi furajere ocupau 2.235 ha, pe care creşteau, în special, trifoi şi lucernă. Plantele alimentare ocupau, la rândul lor, 3.834 ha (cartofii - 1.666  ha, mazărea - 515 ha şi lintea - 505 ha). Plantele industriale erau şi ele destul de bine reprezentate, fiind cultivate pe 9.915 ha (floarea soarelui - 5.540 ha, sfecla de zahăr - 2.738 ha, cânepa - 449 ha şi rapiţa - 831 ha).

Din suprafaţa totală a judeţului “ogoarele sterpe” ocupau 7.886 ha, cifră infimă faţă de cât e pârloagă în zilele noastre. Fâneţele naturale se întindeau pe 9.988 ha, păşunile ocupau 35.218 ha, iar pădurile 38.665 ha. În acele timpuri, în judeţ mai erau 305 ha livezi de pruni, 627 ha cu alţi pomi fructiferi şi 690 ha de vie.

În ce priveşte creşterea animalelor, o statistică a anului 1935 contabiliza în judeţul Botoşani 28.974 cai, 62.655 boi, 163.049 oi, 292 capre, 33.623 porci, 3.468 stupi sistematici şi 5.763 stupi primitivi.

Statuia aviatorului Adrian Adamiu, căzut la datorie în 1929

Monument amplasat în Parcul Primăriei Botoşani

"Arteziana" de lângă Biserica "Uspenia". Tot în probe, ca şi cealaltă fântână din Centrul Vechi

„Anexe” şcolare în secolele trecute

* În zona noastră au funcţionat cantine, farmacii şi Case de economii şcolare *

În plin mileniu III, rolul anexelor şcolare este destul de limitat, doar liceele mai având cantine şi internate. Lucrurile stăteau cu totul altfel în secolele XIX şi XX, când şcolile erau un fel de „stat în stat”, ale având sumedenie de anexe, cu roluri bine puse la punct.

Cantinele şcolare

În zilele noastre, „pacheţelul de-acasă” al elevilor e completat de guvernanţi, de ceva ani, cu „lapte şi corn”, formulă nu prea grozavă la ţară, unde copiii au lapte proaspăt din ograda proprie. Mai multe despre ce se întâmpla la fine de secol XIX aflăm din lucrarea „Pagini din istoria învăţământului botoşănean 1759 – 1948”, semnată de Ştefan Ciubotaru şi apărută în 1987 la Editura „Litera”. În 1898, Spiru Haret a ajuns la concluzia că mulţi elevi nu vin la şcoală din cauza sărăciei, motiv pentru care a dispus înfiinţarea cantinelor şcolare, pentru elevii care locuiau la distanţe mari de şcoală. La Herţa, prima cantină a fost inaugurată la 1 octombrie, în acelaşi an, iar la Pilipăuţi pe 14 decembrie.

Pentru ca masa oferită copiilor să fie mai bogată, învăţătorii au hotărât, pe 13 martie 1899, să strângă fondurile necesare prin liste de subscripţie, serate muzicale, concerte şi reprezentaţii teatrale, funcţionarea cantinelor prinzând mai multă concreteţe după luna octombrie a anului 1899. „La Mihăileni, la începutul secolului XX, directorul M. Gheorghiade servea masa tuturor copiilor din satele Vlădeni şi Pârâul Negru, care urmau cursurile la şcoala sa. Fondurile băneşti fiind prea mici, se organizau frecvente programe artistice cu plată, numite „Serbările cantinei”. Efectiv, prima cantină şcolară din judeţul Botoşani s-a înfiinţat la 17 octombrie 1898 în comuna Durneşti. Peste patru ani, în 1902, existau 15 cantine, în cadrul cărora luau masa 318 copii. La şcolile Buimăceni şi Durneşti s-au înfiinţat şi dormitoare – pentru 73 de elevi – acestea fiind primele internate şcolare rurale” (Pagini din istoria învăţământului botoşănean, Ştefan Ciubotaru).

Viaţa la internat şi masa la cantină

Ceva mai spre zilele noastre, în perioada interbelică, oculistul Paul Cernea descrie existenţa în internatul „Laurianului”, unde a fost elev începând cu 1936: „Regimul spartan de la internat mi-a influenţat mult conduita în viaţă, puterea de a înfrunta adversităţi şi violenţe, ca şi înţelepciunea de a le evita. Viaţa la internat te învăţa să fii ordonat, punctual, conciliant. Duminica, când părinţii mă vizitau, nu-mi dădeau mai mult de 5 lei pentru o prăjitură sau îngheţată în oraş. Dormitoarele erau comune, cu 10 – 12 paturi într-o cameră. Disciplina era aproape militară, cu deşteptarea la ora 6, echiparea sumară şi spălarea; la ora 7 se servea micul dejun, iar la 7.30 mergeam cu frontul la şcoală. Masa de prânz era între orele 13 şi 14, urma odihna, obligatorie, până la ora 16 când mergeam la Liceu la meditaţie, unde rămâneam până la ora 19. La ora 16 ni se servea o cană cu lapte, pe care cei mai mulţi o schimbam, la portarul liceului, cu un covrig... Modestia ne caracteriza pe toţi la internat, deoarece „sărăcia este o virtute ce se învaţă de la sine”. Seara venea un cizmar şi colecta, cu sacul, încălţămintea deteriorată  pentru reparaţii. Duminică dimineaţă mergeam cu frontul la Biserica Sf. Ilie sau Sf. Ioan, conduşi de pedagogi. Aceştia erau recrutaţi din elevii ultimelor clase de Liceu. Pentru supravegherea noastră, ei primeau masă şi casă gratuit” („Istoria Liceului Laurian”, 1999, I. Mihai, S. Nistorică şi I. Onofrei).  

Societăţi ce se îngrijeau de cantine

Revenind la organizarea cantinelor secolului XX, merită menţionat faptul că, pentru îmbunătăţirea activităţii lor, în 1909 învăţătorii botoşăneni au luat iniţiativa înfiinţării Societăţii „Cantina Şcolară”, care trei ani mai târziu a dobândit şi statut de funcţionare. Fondurile băneşti erau constituite din cotizaţiile membrilor, donaţii, subvenţii de la Guvern, judeţ şi comune, contribuţia părinţilor, la care se adăugau banii obţinuţi prin organizarea de serbări şi serate. Timp de 10 ani a fiinţat în Botoşani şi „Societatea şcolară colonii şi cantine”, înfiinţată de câţiva învăţători inimoşi, printre care şi Mihai şi Adrian Gheorghiu, T. Tudor ş.a. La toate şcolile primare, la ora 10, copiii săraci primeau ceai şi pâine. În debutul secolului XX au existat şi cantine cu un regim ceva mai special. În 1915, o unitate militară cantonată la Corni sub comanda generalului Petala, a fondat o cantină în cadrul Societăţii „Sf. Vasile”.

Sute de cantine

În preajma anului 1940, numai în judeţul Dorohoi erau 239 de cantine, unde li se servea o masă pe zi unui număr de 4.272 de copii. De-a lungul celui de-al doilea război mondial, numărul cantinelor a continuat să crească. Toate şcolile care aveau posibilitatea să asigure o bucătărie, cu vesela respectivă, au trecut la organizarea lor, fondurile de care era nevoie fiind alocate în bugetele comunelor şi a judeţului. Formula s-a perpetuat şi după terminarea războiului, în special în perioada foametei (1946 – 1947), când la Botoşani, la cantinele înfiinţate de „Organizaţia de masă Apărarea Patriotică” şi de Garnizoana militară primeau o masă pe zi 150 de elevi săraci.     

Farmacii şcolare

Pentru ca medicamentele de strictă necesitate şi urgenţă să fie la îndemână, pe lângă şcoli s-au înfiinţat micro – farmacii. Practic, era vorba de un dulăpior cu spirt medicinal, tinctură de iod, apă oxigenată, pansamente ş.a. – câţiva elevi din clasele ciclului complementar fiind iniţiaţi să intervină în caz de nevoie, sub supravegherea învăţătorului.

Ideea înfiinţării farmaciilor şcolare a aparţinut revizorului şcolar al judeţului Dorohoi, I. Niculescu Radu. „În 1888, într-un raport către prefect, el propunea ca micile farmacii ce se aflau pe atunci la primăriile comunelor să fie mutate la şcoală, deoarece elevii învăţau medicina populară şi, în felul acesta, şcoala va putea „iniţia pe copii şi în practică la cunoaşterea medicamentelor usuale”, dându-se „o mai mare atracţiune studiului medicinei şi higienei populare prin însuşirea cu practica medicamentelor”(Pagini din istoria învăţământului botoşănean, Ştefan Ciubotaru).   

Prima farmacie din judeţul Botoşani a fost înfiinţată în 1891 de către învăţătoarea Maria Gafencu, la Şcoala din Vlădeni, odată cu tot „ce e mai trebuitor ţăranului pentru cazurile în care prezenţa medicului nu e numaidecât cerută”. „Învăţătoarea a fost iniţiată în munca ei de către medicii A. Hajnal, A Hynek şi Kalischer, iar medicamentele, în valoare de 120 lei, au fost oferite în mod gratuit de farmaciştii V. Vasiliu, Gh. Nicoleanu şi Hajnal”. Informaţia precedentă a apărut în ziarul „Curierul român”, care cerea ca farmaciile săteşti să fie trecute de la primării la şcoli, căci satele, lipsite mai toate de cadre sanitare şi în care „bolile de tot soiul bântuie pe bieţii ţărani şi mai cu seamă pe copiii lor, decimându-i”, aveau „în sânul lor numai pe învăţători, capabili de a duce atunci muncă sanitară”.

Farmaciile şcolare s-au generalizat în perioada interbelică, ele fiind obligatorii pentru fiecare şcoală primară.    

Case de economii şcolare

Cei formaţi în perioada dinainte de ’89 îşi mai aduc probabil aminte acele cecuri de „5 lei” pentru elevi, prin intermediul cărora învăţau de mici să economisească. Numai că munca de educaţie în spiritul economiei a început în şcolile botoşănene în 1898, când învăţătorii au pus bazele primelor case de economii şcolare. Din păcate, atât numărul acestora cât şi sumele depuse au fost modeste, cauza fiind puterea economică scăzută a familiilor ţărăneşti. Efectiv, primele case de economii din mediul sătesc din judeţul Botoşani au fost înfiinţate la şcolile din Dumbrăveni şi Bucecea. În 1913, numărul lor se ridica la 16, un număr de 334 elevi având depusă suma de 1.988,80 lei. În deceniul al patrulea al secolului XX, numărul şcolilor cu case de economii a crescut simţitor, astfel de structuri existând în majoritatea şcolilor. Gestiunea era ţinută de un învăţător, cei cu rezultate deosebite fiind răsplătiţi cu diplome, precum D. C. Dimitriu din Cerchejeni, „fruntaş pe judeţ”. În anul şcolar 1903 – 1904, în judeţul Dorohoi existau un număr de 38 de astfel de „societăţi economice”, în perioada 1909 – 1910, numărul lor scăzând la 20, cu 113 depunători şi 351 lei depuşi.

Puţină statistică

Ştefan Ciubotaru consideră, în lucrarea sa, relevantă în ceea ce priveşte situaţia „instituţiilor anexe ale şcolilor primare” datele statistice aferente anului şcolar 1939 – 1940:

1. Sănătate: 42 farmacii, 9 echipe sportive, 136 cantine;
2. Activitate practică: 76 grădini şcolare, 32 loturi şcolare, 3 ateliere de ţesătorie, 5 de lemnărie şi 7 diferite;
3. Activitate economică: 74 cooperative, 32 unităţi CEC;
4. Educaţie ştiinţifică literară: 52 muzee şcolare cu material didactic, 30 biblioteci ale elevilor pe clase, 49 biblioteci ale şcolilor;
5. Educaţie artistică: 16 echipe de teatru (cu 76 spectacole), 76 coruri şcolare, 11 coruri ale căminelor culturale şi 18 coruri religioase (Arhivele Statului Botoşani, Fond „Revizoratul Şcolar Botoşani”).      

Bordeie, case de stuf şi de paiantă în Botoşanii altor timpuri

* Într-o zonă cu mai puţine păduri, în care chirpiciul mai este şi astăzi material de construcţie, imaginaţia celor ce au avut nevoie de o locuinţă a fost pusă la grea încercare *

Pentru semenii noştri din Bucovina, a fost dintodeauna simplu să-şi amenajeze un spaţiu de locuit. Cu totul altfel stau lucrurile în judeţul Botoşani, unde vedem şi astăzi acoperişuri de stuf, chirpici cât încape şi pe alocuri, pereţi din nuiele în lumea reală, nu a unui muzeu etnografic. Coborând spre începuturile „Arhitecturii laice din judeţul Botoşani”, Angela Olaru descrie, în ediţia din 1978 a publicaţiei „Hierasus” (editată de Muzeul Judeţean Botoşani), casele altor timpuri: „În zona Botoşanilor s-au găsit, în urma săpăturilor arheologice efectuate la Truşeşti, Corlăteni etc locuinţe încă din neolitic, construite la suprafaţa solului, cu pereţii din nuiele împletite vertical, cu brâie orizontale. Ele erau construite cu platforme care constituiau podeaua locuinţei, având acoperişul în două ape... Pentru perioada culturii Sîntana de Mureş – Cerneahov (sec. III – IV e.n.) s-au descoperit la Botoşani, Truşeşti, Ionăşeni, locuinţe adâncite, de formă rectangulară, care nu ocupă suprafeţe mai mari de 12 – 16 m.p., de tipul bordeielor, locuinţe semiîngropate şi locuinţe de suprafaţă. Acoperişul era din stuf şi din papură, în interior aveau vetre de încălzit, construite din piatră şi lut, situate în partea de nord şi în centrul acestora. Pentru locuinţele de suprafaţă, pereţii au fost ridicaţi cu ajutorul stâlpilor şi grinzilor de lemn, a nuielelor şi crengilor. Pentru a doua jumătate a secolului al VI-lea şi secolului al VIII-lea, s-au întreprins săpături arheologice în Lozna, unde la punctul denumit „La ocoale” s-au descoperit în 1963 mai multe locuinţe de tip semi – bordei, prevăzute cu cuptoare, construite din piatră şi stâlpi de lemn la colţuri, pentru sprijinirea acoperişului... Pentru secolele al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea, cercetările arheologice de la Hudum – Botoşani au scos la iveală locuinţe de tipul bordeielor... În însemnările lui P. Avril „Voyage en divers etats d’ Europe et d’Asie” – Paris, 1639, găsim următoarea menţiune referitoare la arhitectura Moldovei: „Casele erau în Moldova din pereţi de nuiele lipiţi cu lut, fără garduri, fără grădini”. O altă însemnare aparţine lui Paul de Aleppo, care scria în 1650: „Casele sunt de lemn şi vălătuci, cu acoperişuri înalte şi oblice ca spatele cămilei, încât ninsoarea nu se poate ţine pe ele””. 

Sisteme constructive de „anţărţ”

Gheorghe Crăiniceanu, în lucrarea „Igiena ţăranului român” apărută în 1895 la Bucureşti publica o statistică destul de dezolantă, referitoare la construcţiile înălţate în judeţele Botoşani şi Dorohoi la nivel de 1891: „În fostul judeţ Botoşani se aflau în 1891 – 359 locuinţe de zid, 1.836 de lemn, 20.610 de nuiele cu pământ. În aceeaşi perioadă, se aflau pe teritoriul fostului judeţ Dorohoi 244 locuinţe de zid, 2.815 de lemn, 24.911 locuinţe de nuiele cu pământ”.

Analizând sistemele de construcţie din acea vreme, Angela Olaru menţionează, în articolul său, că sistemul cel mai răspândit în întreaga zonă a Botoşanilor la vreme de secol XIX era „cel bazat pe furcile de stejar (groase de circa 20 cm), îngropate direct în pământ la adâncimea de aproape un metru, afară având înălţimea de până la 2 metri. La construcţia unei case intrau de obicei 12- 14 furci de stejar, 4 fiind dispuse în colţurile casei... Aceste furci era consolidate de 3 „brâie” orizontale tot din lemn de stejar, dispuse jos, la mijloc şi în partea de sus a furcilor. Bârnele de sus formează „lungişurile” ce constituie suportul pe care se aşează „costorobii” ce susţin căpriorii acoperişului. Acesta este scheletul casei, elementul de susţinere al pereţilor pe care apoi se împleteau vertical nuiele din ulm, plop, salcie (flexibile şi mai uşor de procurat). Peste nuiele se lipeşte pământ ud amestecat prin călcare cu paie şi pleavă, întâi în interiorul casei şi după un interval de 2- 3 zile în exterior. Atât în cazul caselor din furci de nuiele, din vălătuci sau din lumânărică, peste pământul negru se ungea, după uscare, lut galben amestecat cu balegă de cal. După ce se uscau bine pereţii, care prezentau destule denivelări, acestea dând o notă caracteristică caselor vechi din zonă, pereţii erau unşi – „făţuiţi” – cu un strat subţire de lut galben în acelaşi amestec. După uscare, se dădea un „teanc” (primul var) şi apoi se văruia din nou cu var „curat””.

Casele din vălătuci şi din scai

Astfel de locuinţe s-au înălţat în special pe Valea Jijiei, unde pădurile lipseau cu desăvârşire. „Vălătucii se fac dintr-un strat de paie de secară sau de grâu, amestecat cu pământ muiat. Acest strat se rulează, formându-se un sul de dimensiuni variabile 0.80 – 1 m lungime şi un diametru de 6 – 8 cm. Pe un schelet de bîrne subţiri de stejar dispuse vertical, înfipte direct în pământ, la distanţă de aproape un metru una de cealaltă, se îngrădesc vălătucii orizontal, după care pereţii sunt unşi cu lut negru. În aşezările de pe Valea Prutului s-au construit case din „scai”, scaiul însemnând planta cunoscută sub numele de lumânărică, care creşte pe haturi, având tulpina înaltă de până la 1 – 1,5 metri, rezistentă şi mlădioasă. Pe un schelet de furci subţiri înfipte în pământ se îngrădea orizontal lumânărica, apoi se ungeau pereţii cu pământ ud amestecat cu paie” („Arhitectura laică din zona Botoşanilor”, Angela Olaru, 1978).        

Acoperişuri din paie şi din stuf

În acelaşi articol se face referire şi la acoperişurile caselor ce erau deosebit de înalte, cu pante abrupte, pentru scurgerea apei. Angela Olaru mai menţionează, când vine vorba de materialul de construcţie, că „ele erau lucrate din paie şi din stuf până în secolul al XIX-lea. Acoperişurile din şindrilă şi mai târziu tablă au apărut începând din secolul al XIX-lea, într-o proporţie destul de redusă. Astfel, în 1904, în comuna Zlătunoaia 8 case erau acoperite cu tablă şi 32 cu şindrilă. Restul erau acoperite cu stuf şi paie (Arhivele Statului Botoşani, Fond Prefectura Botoşani). Tot la acea dată, în comuna Dângeni erau doar 12 case acoperite cu şindrilă şi 6 cu tablă, iar în comuna Cucorăni erau doar 13 case acoperite cu tablă şi 14 cu şindrilă. Către mijlocul secolului al XX-lea, situaţia era cam aceeaşi. Astfel, în comuna Gorbăneşti, în 1938 erau 20% din case acoperite cu draniţă şi 5% acoperite cu tablă. Majoritatea erau acoperite cu stuf şi paie. În comuna Curteşti, în 1938 erau 60% din case acoperite cu stuf şi paie, iar în comuna Blândeşti, în aceeaşi perioadă, 20% din case erau acoperite cu draniţă şi 5%  cu tablă”.

Tehnica realizării acoperişurilor „arhaice”

Localitatea Dersca era renumită pentru acoperişurile din paie, un veritabil artizan fiind Nicolai Ciornei. „Aproape fiecare gospodar ştie să-şi confecţioneze singur acoperişul casei sale. Pe căpriori se aşezau leaţuri legate cu coajă de tei, destul de des ca să nu treacă paiele printre ele în pod; la streaşină se fixa un străşinar (un băţ de stejar mai gros, în care se fixau beţe subţiri „copileţi”, lungi de 15 – 20 cm, la o distanţă de 10 cm unele de altele); de multe ori între aceste beţe se îngrădeau orizontal nişte nuiele subţiri, obţinându-se un mic gărduţ, care avea menirea de a susţine paiele puse pe casă. Pe căpriorii astfel pregătiţi se puneau până la patru care de paie de grâu împrăştiate uniform şi presate bine cu picioarele. Pentru fixarea paielor, se prindeau pe coama casei „prăştini” (nuiele lungi, mai puternice), în formă de „V” întors. Din paie de secară, care sunt mai lungi şi mai lucioase, se lucrau acoperişuri foarte frumoase” (Angela Olaru, Hierasus, 1978). Pentru acoperişurile din stuf era nevoie, de asemenea, de multă pricepere şi, de ce nu, de artă. Pentru frumuseţea acoperişului, se mai precizează în articol, „se puneau la casele cu stuf „călăreţi” sau „călăraşi” (se legau snopi mai mari de stuf, cam la 10 – 15 cm de la rădăcină). Snopii se aşezau pe coamă unul lână altul, împărţiţi în două, astfel încât să cuprindă amândouă părţile acoperişului. Porţiunile legate rămâneau aşezate drept, frumos, formând ornamentul coamei”.            

Şcoala primară şi statuia lui Eminescu, în 1918

Carte poştală de vânzare pe www.okazii.ro

Fântână arteziană în Centrul Vechi. Deocamdată în probe!

Întâlnire cu trecutul Botoşanilor, de culoarea toamnei

Casa Pisoschi

Casa Corpului Didactic

Muzeul judetean Botosani

Judecatoria Botosani

Casa Vasescu

Casa Silion si statuile ei, pe 3 noiembrie 2011. No comment!

Statuile din strada Marchian, nr. 11

În 2009, vechea casă boierească de pe strada Marchian nr. 11 trecea din domeniul public şi din administrarea Spitalului Judeţean Mavromati în folosinţa gratuită a Colegiului Medicilor Botoşani. M-am convins de adevărul principiului „Omul sfinţeşte locul” azi, când am fotografiat statuile ce înfrumuseţează clădirea. Luminoase şi de culoarea îngerilor pe care-i întruchipau, pe alocuri, păreau desprinse din alte timpuri, mult mai senine. Sus, pe scări, un domn cu aer de intelectual mătura, agale, câteva frunze. Mi-a spus că-i din Ardeal, că e vorba de casa unui boier evreu şi că totul, inclusiv statuile, a fost atins de penelul reabilitării acum trei ani. „Dar să vedeţi sala dinăuntru…”, completează interlocutorul meu… După care urcă, tacticos, într-o maşină, cu tot cu mătură şi pleacă în lumea lui… Acum când povestesc, pare o scenă de film… O fi vreo formă de autogospodărire, cum se practica pe vremuri, în studenţie… 

Statuile Botoşanilor - VI

Marcel Olinescu -125 de ani de la naştere

Pe 3 noiembrie 2011, Muzeul Judeţean Botoşani vernisează, la Galeriile de artă "Ştefan Luchian", o amplă expoziţie „Marcel Olinescu”. Cele 43 de lucrări fac parte din patrimoniul muzeului botoşănean, din seria celor 83 de lucrări de grafică aflate în depozitul Galeriilor de Artă „Ştefan Luchian”.  Lucrările sunt  realizate de artistul Marcel Olinescu în perioada 1950 - 1970 şi sunt  provenite atât din transfer de la Centrul de Organizare a Expoziţiilor Bucureşti, cât  şi din achiziţii muzeale.

Artist venit pe lume în secolul XIX, la Dorohoi

Personalitate marcantă, complexă şi originală, a lumii artistice româneşti, Marcel Olinescu, născut la Dorohoi, judeţul Botoşani, în 17 septembrie 1896. În perioada 1903-1923 urmează cursurile elementare şi liceale la Dorohoi, Pomârla  şi Botoşani, studiază la Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi cu profesorul Ion Mateescu şi apoi continuă studiile la Bucureşti avându-l ca profesor pe sculptorul Dimitrie Paciurea.

După absolvirea Şcolii de Arte Frumoase, în anul 1923, obţine un post de profesor pentru caligrafie şi desen, la Liceul Avram Iancu din Brad unde va rămâne trei ani, realizând cele zece gravuri din „Suita aurului”, portretele revoluţionarilor din munţi - Iancu, Balint, Buteanu.

În anul 1926 părăsind Bradul, Ardealul, pentru un an, ajunge la Botoşani, la liceul „August Treboniu Laurian”, iar în anul 1927 se stabileşte la Arad, ca profesor de desen la liceul comercial de băieţi. (Şcoala superioară comercială de băieţi). Aici, pe lângă activitatea didactică şi artistică, este redactor la ziarul „Ştirea” (1933-1937) şi pune bazele societăţii artistice „Ateneul Popular Arădean”, care ia fiinţă la 16 septembrie 1931.

Împreună cu un colectiv de redacţie editează „revista literară şi culturală”-Hotarul, în 24 de pagini, al cărei prim număr apare în mai, 1933.

La scurt timp, în octombrie 1934, editează şi revista „Duh”,”revistă de artă, critică literară şi filozofie.”

În curtea liceului comercial, într-un atelier improvizat, realizează busturile pedagogului Petru Pipoş şi al ziaristului de la „Ştirea”- D. Mărculescu, precum şi bustul lui Crişan,

Face parte din echipele de cercetare sociologică organizate de Dimitrie Gusti în satele Cuveşdia şi Sâmbăteni, iar în anul 1936 pune bazele grupării literar-artistice „ Pro Arte”.

Marcel Olinescu a fost şi poet, în anul 1934 publicând la Arad primul său volum de versuri „Eu - poeme în versuri şi linii”.

Tot în anul 1928 şi tot la Arad, Marcel Olinescu începe să graveze. Era printre puţinii gravori în lemn din acea vreme. Lucrările sale stau încrustate în tiparele unor volume ca „Păreri de rău”, „Vin ţiganii”, „Botoşanii care se duc”. Maestrul spunea referindu-se la această tehnică: „Am ajuns la gravura în lemn când pictura nu-mi satisfăcea dorinţa de a ajunge la linia mea proprie. Numai când am descoperit tehnica gravurii, în 1928, mi-am dat seama ca am găsit tehnica artistică în care puteam să-mi torn gândurile.”

De menţionat este faptul că la Arad ”avea să se nască în mintea mea ideea alcătuirii unui manual de mitologie românească” şi astfel în 1944, la editura Casa Şcoalelor din Bucureşti, la Imprimeria naţională, cu ilustraţii gravate în lemn de către autorul ei, apărea „Mitologia românească”, tulburând spiritele contemporanilor săi.

În 1937 este numit profesor la Şcoala Normală din Bucureşti. Aici îi are ca elevi pe Nae Antonescu , Marin Preda, Răzvan Theodorescu, îi cunoaşte pe Ion Th. Ilea, Valentin Streinu.

A realizat expoziţiile personale în ţară şi străinătate, de la Buenos Aires la Phenian, din Botoşani, Deva şi de peste tot spaţiul românesc pe care l-a nemurit în operele sale.

Este distins cu Premiul Lecomte de Nouy în anul 1921, premii pentru gravură la Salonul de desen şi gravură în anii 1931 şi 1932, Marele premiu de grafică la Concursul de pictură şi grafică Voroneţiana în 1977, Premiul UAP la Concursul Voroneţiana în 1979, la Suceava.

A semnat în presa vremii o parte din poeziile desenele, gravurile şi articolele sociologice şi de folclor şi sub pseudonimul Ion Păgânu, M. Moldoveanu, ori Bătrânul Stradivarius. (Ana Florescu, muzeograf – şef de secţie)

Statuile Botoşanilor (V)

Doamna sau domnişoara cu pricina e în părculeţul de lângă Primăria Botoşani. Poate o vede şi vreun sculptor local, ce i-ar putea împrospăta, cât de cât, look-ul...