Tradiţii de iarnă la Vorniceni

Fotografie din colectia Muzeului de etnografie Botosani

Puţine comune din judeţul nostru se pot lăuda că valorile trecutului le sunt consemnate într-un periodic, printre favoritele sorţii figurând, de la finele anului 2009, şi comuna Vorniceni. După cum se punctează în primul număr, Revista “Vorniceneanul” este o publicaţie locală pusă în slujba fiilor satului Vorniceni”. Redactor – şef este Teodor Epure, iar director Ion Istrate – ce-şi are rădăcinile în aceeaşi comună.

Plugul cu boi

În multitudinea de articole, marea majoritate cu tentă de “remember”, se evidenţiază cele despre tradiţiile iernilor de altădată. Ion Istrate, descrie, pentru a-l scutura de praful uitării, obiceiul “Plugului cu boi”. “Urarea cu plugul tras de 12 boi este un obicei agrar prin excelenţă, destul de vechi, care se mai practică şi azi, destul de rar, mai cu seamă în Moldova, în ajunul Anului Nou şi chiar a doua zi, de Sfântul Vasile. La Vorniceni, grupul de urători ce organizau “Plugul cu boi” era format din zece până la treizeci de bărbaţi (flăcăi sau însuraţi), care mergeau doar la câteva case, anume alese. Uratul cu “Plugul cu boi” era, mai degrabă, un fel de demonstraţie stradală, prin locuri şi curţi foarte largi ale gospodarilor şi fruntaşilor satului.

Principalele componente ale structurii grupului erau:

1) trei cai frumoşi (albi sau negri), cu năframe roşii sau tricolore la căpestre, încalecaţi de câte un flăcău: primul, cel din fruntea alaiului, avea o prăjină cu care făcea măsurătorile pe teren (câmp); al doilea cu un caiet mare (registru) şi creion ţinea evidenţa măsurătorilor şi suprafeţelor ce vor semănate; al treilea, cu un sac sau o traistă (cu grâu, cereale), cu baiera trecută pe unul din umeri, avea rolul de semănător;

2) un plug tras de 6 perechi de boi (plug cu 12 boi) şi însoţit de 8 flăcăi – unul la coarnele plugului, câte unul la fiecare pereche de boi şi unul cu o năframă în fruntea primelor perechi de boi, cu rol de a arăta pe unde să se tragă brazda;

3) şapte flăcăi cu următoarele roluri: unul spunea urătura, unul purta şi agita un clopot mare, alţii cinci erau dotaţi cu harapnice din piele şi aveau rolul de a prevesti apropierea uratorilor şi, nu lipsit de importanţă, să înconjoare mereu grupul pentru a asigura paza şi a realiza spectacolul alaiului, prin pocnetul bicelor;

4) trei flăcăi, dintre cei mai serioşi, aveau grijă să strângă banii şi colacii oferiţi de gazde. Un asemenea “angrenaj” de oameni, animale, “inventar agricol” şi obiecte în ton era o splendoare când se punea în mişcare. Era un spectacol de nedescris! Acest lucru nu se întâmpla în fiecare an, fiind greu de realizat, dar şi când se facea stârnea tot satul - ce era strabatut în lung şi în lat.

Aş aminti pe câţiva dintre protagoniştii acestui obicei: Vasile a lui Mihai Istrate, Mitruţă Bădărău, Gheorghe Popovici, Dunitru lui Popovici, Nică a lui Buchir, Nică Barbacaru, Vasile Arsân Şchiopu, Gheorghe Pintilei Ciobanu, Aristide Pricopie, Alecu lui Istrate, Leon a lui Fasolă, la care se adaugau pandelaşii: Mitică Gh. Istrate, Costică a lui Mitache (Ursache), Ghiţă Baraboi (Sandu), Costică a lui Gheorghe a Procirii, Ghiţă Muzoreac (Ciobanu) şi încă... Primul venea în sania cu zurgălăi şi pleca pe un cal ,,graur cu şaua de aur” să găsească ,,loc de arat şi de semănat”. Unul ,,striga în gura mare/ opriţi plugul mai la vale”, altul ara ,,brazdă neagră” şi semăna ,,grâu, grâuşor”, altul îndemna ,,staţi lângă perdele/ ş-ascultaţi vorbele mele” sau ,,scoate colacul/ că farmă boii pragul” şi ,,ia, mai îndemnaţi, flăcăi/ şi mai daţi cu biciu-n boi” şi câte... şi câte... Şi ce frumos şi plin de viaţă era!” (Ion Istrate, “Vorniceneanul”, nr. 1).

Noaptea în care toate luminile erau aprinse

În ajunul Anului Nou, pe 31 decembrie, în crucea amiezii, din toate colţurile satului, cetele de capre si ale bandelor - Gruia, Novac, Bujor - în jur de 20 la număr, se adunau la Căminul cultural. Aici se dădea un adevărat spectacol, din stradă până la intrarea pe scenă. Membrii cetelor tradiţionale se adunau în cerc şi sunau tălăncile de urlau câinii prin împrejurimi. Tot satul, în afara de gospodinele care trebuia să aiba grijă de bucatele din cuptor şi de a primi urătorii, se afla la spectacol. Pocnitul harapnicelor era o altă secvenţă ce ţinea de tradiţie. La terminarea spectacolului din stradă, se urca pe scenă, în faţa spectatorilor ce umpleau sala - ochi. La ieşire, şeful de post te întâmpina cu un bilet ştampilat de Poliţie, cu număr de ordin şi numele căpitanului ce comanda ceata. Autorizaţia era valabilă de la orele 17 a ajunului Anului Nou până pe 1 ianuarie, ora 12. Într-un fel, aceasta îţi crea responsabilitatea pentru ceata pe care o conduceai. După obţinerea autorizaţiei, toate cetele de capre si bande se deplasau în sat, într-o ordine bine stabilită. .Mergeau la fetele de măritat, la rude şi prieteni.

În primii ani după electrificarea satului, gospodarii aveau luminile aprinse prin toată gospodăria, semn că vine Anul Nou, de ziceai că e un mic oras. “Carnavalul” ţinea până a doua zi, la prânz, când începea semănatul” (Constantin Haisuc, “Vorniceneanul”, nr. 1). 

Farmecul sărbătorilor de altădată

Foto: www.rtv.net

* La români, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători, dacă nu cea mai importantă *

Această sărbătoare, în care se îmbină fastul pregătirilor pentru masă cu slujba de la biserică, este dedicată Naşterii Mântuitorului. Biblia spune că Fecioara Maria, când trebuia să îl nască pe Fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajunând în casa unui anume Crăciun, om foarte rău, care nu-i permitea să nască acolo, este dusă de soţia acestuia în grajd, unde îi dă naştere lui Iisus. Când Crăciun a aflat ce s-a întâmplat, a ucis-o pe soţia sa.
De asemenea, se spune că în Noaptea Sfântă a Naşterii Sale s-au deschis cerurile pentru a cobori Duhul Sfânt deasupra fiului lui Dumnezeu şi, în grajd, unde iniţial era întuneric, s-a făcut lumină. De aceea Crăciunul este o sărbătoare sfântă, care aduce în sufletele oamenilor lumină şi bucurie. Această sărbătoare este anunţată prin obiceiul drag copiiilor de a merge cu colinda, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului.
Datini de pe meleagurile noastre

În Moldova se zice că spre Crăciun “se pun din toate mâncărurile într-o strachină, pe prispă, sub fereastră, dar să nu guşti din mâncare, căci noaptea vine ursitorul, degustă şi atunci îl vezi prin fereastră”. Iar în ziua de Anul Nou se zice că “e bine ca fetele să deschidă poarta des-de-dimineaţă, că se mărită”.

Păgânii credeau că grânele au un spirit pe care, de obicei, îl identificau cu un animal, astfel se explica o serie de credinţe şi superstiţii. De pildă, în Bucovina şi în Moldova, din turtele făcute de Crăciun se păstrează până primăvara, când sunt puse între coarnele vitelor când pornesc la arat. Se spune că aceşti colaci, care se fac de Crăciun, trebuie să fie rotunzi precum Soarele şi Luna.

“În Botoşani nu se dă nimic din casa în ziua de Ajun, nici gunoiul nu se dă afară; nu se împrumută nimic. De ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, se ia din toate mâncărurile de deasupra: grâu, găluşte etc. Iar apoi şi două plăcinte, una o dai întâi argatului care e la vite, dar trebuie să fie mâncăcios, că apoi mănâncă bine vitele peste an şi cealaltă o rupi în bucăţele s-o dumici în mâncarea vitelor. Când le dai să mănânce zici: “Cinaţi sănătos că şi noi cinăm””. (Elena Niculiţă - Voronca, Datinile şi credinţele poporului român).

Pe la sate mai dăinuie credinţa că în noaptea de Crăciun animalele ar vorbi. Sătenii se tem ca nu cumva să le audă că acesta ar fi semn rău…

Vremuri de basm

În timpurile noastre, multe din tradiţiile ce însoţeau Sărbătorile de iarnă au alunecat profund spre comercial, totul petrecându-se în mare viteză. Cu totul altfel stăteau lucrurile undeva spre mijlocul secolului trecut. Etnologul Steliana Băltuţă, muzeograf la Muzeul Judeţean Botoşani, a copilărit în comuna Nicolae Bălcescu din judeţul Botoşani, ce a intrat mai apoi, ca sat, în componenţa comunei Flămânzi. Studiile despre tradiţii sunt una, iar amintirile proprii cu totul altceva, lucru care se simte, rapid, din expresia feţei Stelianei Băltuţă când povesteşte despre Crăciunul pe care l-a trăit, în alte vremuri: “Totul era parcă un basm. Nu vedeam ca pe o sărbătoare forţată momentul Crăciunului. Ningea în zilele acelea, cădea foarte multă zăpadă. Când povesteau sătenii despre naşterea lui Iisus, parcă vedeai totul aievea. Era o sărbătoare multaşteptată, ştiam că e o binecuvântare această naştere. Cei în vârstă ne spunea şi o serie de legende. Creau şi imaginativ atmosfera naşterii Pruncului Sfânt”.    

Curăţenie lună înainte

Nimeni nu întâmpina Sărbătoarea Crăciunului cu casa nedereticată, îşi mai aminteşte Steliana Băltuţă. “Casa trebuia să fie lună. Totul era scos afară, pe garduri, chiar dacă ningea. Cu două săptămâni înainte, lipeau vatra. După terminarea curăţeniei, puneau gutui în geam, să miroasă frumos. Până de Crăciun, şi-n grajduri sau la poiată se făcea curăţenie lună. Se scotea gunoiul, se curăţa zăpada”.

Întrecere între colindători

Pentru copiii, cel mai aşteptat moment era cel al plecatului cu colinda. “Cei mici, de 4- 5 ani, erau însoţiţi de părinţi, de bunici sau de fraţi mai mari. “Înotau” prin zăpadă, mai cădeau, le îngheţau mânuţele. O simplă descriere nu poate, în niciun caz, contura farmecul de-atunci. Copiii mai mărişori plecau în grupuri la colindat. Mergeau fetele între 6 şi 12 ani şi băieţii cel mult până la 15 – 16 ani, pentru că flăcăii mai mari se pregăteau deja pentru Anul Nou”, îşi aminteşte Steliana Băltuţă. Tot ea vorbeşte despre emoţia pe care o resimţeau cei mici şi despre perpetua întrecere dintre ei. “Când le băteam la uşă, gospodarii aduceau lampa în geam şi ieşeau în prag. Eram atât de emoţionaţi, încât nu o dată uitam colinda. Veneau cu un coş cu nuci şi cu mere. Ne aducea şi colaci aburinzi, proaspăt rumeniţi pe vatră. Era o adevărată întrecere între copii: care adună mai mulţi colaci! Îi adunam în trăistuţă sau pe un băţ. Nu se dădeau bani”, mai spune etnologul botoşănean. În aceeaşi opinie, “totul era ca într-o poveste, nu cu răceala de-acum. După ’68 – ’70, vraja a început să cam dispară”. (Carmen Moraru)

Tradiţii româneşti strămoşeşti, la vreme de iarnă

Foto: Agerpres

* La antipodul modernismelor şi a trendurilor noului mileniu, se perpetuează tradiţiile populare, ce ne înfrumuseţează, an de an, Sărbătorile de iarnă *

Pe de altă parte, ţine de firesc şi simplificarea aceloraşi tradiţii, doar în rural manifestările  păstrându-şi anvergura, complexitatea şi chiar umorul de altădată. Din fericire, ne mai amintim cum întâmpinau Crăciunul şi Anul Nou bunicii şi străbunicii noştri urmărind viu coloratele parade din cadrul Festivalurilor de Datini şi Obiceiuri, ce se organizează, an de an, în oraşele din România, inclusiv la Botoşani. Numai că obiceiurile de altă dată însemnau mult mai mult, o detaliere a “preocupărilor” străbunilor noştri - dinaintea Crăciunului pân’ la Bobotează – fiind găzduită de site-ul santamia.ro:
- În ajun de Crăciun, oamenii îşi iau de la vecini tot ce-au dat cu împrumut, spre a avea toată avuţia în gospodărie;
- Femeile pun un ban de metal şi o nucă în apa de spălat, spre a fi în anul ce vine mai frumoase şi bogate;
- Gospodarii, în ajunul Crăciunului, pun mâna pe toate uneltele din curte, ca să le poată folosi cu spor în anul următor;
- Cu o zi înainte de Crăciun se pune o potcoavă într-o căldare cu apă. Stăpânul casei bea primul, apoi o dă vitelor, ca să fie tari ca fierul;
- Păstorii pun sub pragul casei un drob de sare învelit, lăsându-l până la „alesul oilor“, în luna aprilie, când drobul este scos, măcinat şi amestecat cu tărâţe şi dat ca hrană turmei, să sporească;
- La Crăciun pâinea se aşează pe masă, să vină belşugul, şi tot în acelaşi scop, sub faţa de masă se pune pleavă de grâu;
- În Ajun se pregătesc 12 feluri de mâncare în amintirea „Cinei cea de taină“ - Iisus şi 12 apostoli;
- Gospodarii stau la masă cu picioarele pe topor, ca să fie tari ca fierul în anul care vine;
- Dacă primul om intrat în casă de Crăciun este bărbat, atunci înseamnă că veţi avea bunăstare în anul viitor;
- În ajun de Crăciun sunt puse în tuspatru colţurile mesei căţei de usturoi şi seminţe de mere, ce apără de deochi şi farmece;
- În ajun de Crăciun se curăţă hornul, iar funinginea e pusă la rădăcina pomilor pentru rod bogat;
- În noaptea de Ajun se face priveghi, iar pe masă este aşezat un colac cu un cuţit înfipt în el;
- Masa pusă în Ajun rămâne întinsă toată noaptea, timp în care focul trebuie să ardă în sobă;
- Din ajunul Crăciunului până la Bobotează, casa e măturată de la prag spre răsărit şi nu din fundul locuinţei spre prag, ca să vină peţitori la fata de măritat. Fetele mari nu trebuie să dea gunoiul afară din casă;
- Ca să-şi viseze ursitul, fata va posti toată ziua de Ajun, iar prima îmbucătură de seară s-o pună la brâu; când se culcă, întinde brâul pe jos şi face trei mătănii peste el. Aşa îşi va afla ursitul;
- În Ardeal, sărbătorile de Craciun începeau de la Sf. Nicolae (6 decembrie), când fetele se adunau în grup, încă din seara de 5 decembrie, şi frământau plăcintele care vor fi unse cu ou, pentru a doua zi. Doar la 9 fix seara, nici un minut mai devreme sau mai târziu, năvăleau flăcăii şi se încingea petrecerea, cu glume şi lapte parfumat. O credinţă ciudată a colectivităţii de saşi este aceea practicată de Sfânta Lucia (12 decembrie), când capul familiei umblă cu o tavă pe care este aşezată, pe jar, o crenguţă cu care afumă şi cele mai ascunse cotloane ale casei, şurii, beciului, podului;
- Tot în Transilvania se obişnuieşte ca în noaptea de Craciun, la un semn al diacului, mirenii să arunce cu boabe de porumb strigând: "Rod în cucuruzi!". Se pare că acest obicei este o transformare interesantă a unui obicei din Polonia, unde mirenii aruncă în preot cu boabe de ovăz, în amintirea lapidării Sf. Ştefan.
Colindele
Începând cu noaptea de 23 spre 24 Decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor, uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători. Cu traista după gât, cu băţul în mână şi căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi strigă la ferestrele luminate: "Bună dimineaţa la Moş Ajun; Ne daţi ori nu ne daţi". Cu acest prilej, gazda le împarte “colindeţe”: covrigi, nuci, mere, colăcei de făină frământaţi şi copţi chiar în acea seară a Ajunului. În ajunul Crăciunului, ca şi în ajunul Anului Nou, în toate provinciile româneşti, copiii formează grupuri şi pornesc pe la casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: "Florile dalbe", "Lerui ler", "Ziurel de ziuă", ori "Valerim" şi "Veler Doamne". În afară de seara mare a colindelor, se mai colindă şi în seara Sfântului Vasile, paralel cu Pluguşorul sau Uratul.
Vicleimul
În unele locuri, în noaptea Crăciunului putem întâlni şi cântarea religioasă cunoscută sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă religioasă ne înfatişează misterul Naşterii Domnului în toate etapele sale. Personajele dramei sunt Irod şi ceata sa de Vicleimi, un ofiţer şi soldaţi îmbracaţi în portul ostaşilor români, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi, în unele părţi, o paiaţă.
Vicleimul apare la noi pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană şi se leagă de misterul celor trei magi ai evului mediu. Introdus de timpuriu în Germania şi Ungaria, a pătruns la noi prin saşii din Transilvania. Alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar şi astăzi, partea profană - jocul păpuşilor.
Capra
Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu ţurca, capra sau brezaia. Ca şi la celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capra, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc.
Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, înmormântarea, învierea) a fost la origine, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor - invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul "caprei". Capra joacă după fluier, iar la terminare unul din flăcăi, apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stăpâna casei şi pe fete, iar apoi se îndepărtează mulţumind.
Buhaiul
Numit în Ialomiţa şi în sudul Moldovei ”buga”, buhaiul era un vas de lemn de forma unei putinici, cu fundul acoperit cu piele de capră sau de oaie, bine întinsă şi legată cu un cerc sau strânsă cu o frânghie. Prin mijlocul acestei piei trece o şuviţă de păr de cal fixată în interior cu un nod sau cu băţ trecut printr-un laţ. Gura vasului este deschisă. Unul din flăcăi ţinea buhaiul, iar altul, cu degetele muiate în borş, în apă cu sacâz sau numai în apă, trăgea şuviţa de păr, producând un zgomot surd, întărit de cutia de rezonanţă a vasului. Obiceiul a dispărut demult în Europa apuseană şi, acolo unde mai există, şi-a pierdut sensul tradiţional şi este practicat mai mult ca un joc de copii.
Steaua
De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblau cu steaua, un obicei vechi ce se întalneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea sa amintească steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi. Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi, multe din ele, din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Isus: "Steaua sus răsare"; "În oraşul Vitleem"; "Trei crai de la răsărit".

Farmecul tradiţiilor la Tudora

Fotografie din Monografia comunei Tudora

* La sud de judeţ, în comuna cu peste şase secole de viaţă, trăiesc oameni mândri de pământul lor şi de obiceiurile din moşi- strămoşi *

Un festival folcloric la vreme de vară sau unul de datini pe-un ger de crapă pietrele e lipsit de “sare şi piper” dacă nu vin şi tudorenii. Într-un timp în care tot ce înseamnă tradiţie lasă loc, treptat, kitsch-ului şi modernismelor, Mihai Sămian şi Constantin Agheorgiesei descriu, într-o amplă monografie a comunei, lumea satului de altădată, dar şi obiceiurile ce s-au perpetuat pe meleaguri tudorene. Pentru început, cuvintele dau formă şi culoare caselor ce i-au adăpostit pe tudoreni, ce la început au fost modeste:

“de la locuinţa cu o singură cameră şi tindă, s-a trecut la locuinţa cu două camere şi tindă, căreia i s-a adăugat mai târziu paravanul. Materialul de construcţie era lemnul, iar spre zilele noastre chirpicii. Casa era împărţită astfel: camera în care se găsea toată familia şi bucătăria şi “casa mare”. În camera de locuit, mobilierul era foarte simplu: un pat, un blidar, laviţă, masă şi scăunele. Soba cu cuptorul de dormit ocupa aproape a treia parte din spaţiu. Pe pereţi, pe laviţe şi pe pat erau puse lăicere.

“Casa mare” era depozitul tezaurului mâinilor celor doi gospodari. În această încăpere soba lipsea sau era făcută de decor, patul era mobil, iar o masă mare, dreptunghiulară şi înaltă se afla în mijlocul încăperii. Laviţele sau o bancă lungă erau la pereţii cu geamuri, alături tronând lada cu zestre. Pereţii erau ornaţi cu un brâu de lăicere şi deasupra patului, mai sus de lăicer, atârna scoarţa, care de cele mai multe ori era cea pe care s-au cununat soţii şi care se va aşterne pe carul care-i va purta pe ultimul drum. Lăicerele decorate cu vârstre în culori pastelate, în nuanţe puţine, constituiau desfătarea ochiului. Motivele frecvent întâlnite pe lăicere erau “în piepten” sau “în suveici”. Mai rar se alternau cu benzi în motive zoomorfe sau vegetale. Cusăturile de interior compuse din ştergare, feţe de pernă, feţe de masă, batiste, prostiri erau decorate în funcţie de destinaţie. Cele mai bogate şi mai frumoase rămân ştergarele pentru nuni şi socri”.

Portul, frumos şi simplu

Costumul bărbătesc de lucru al tudorenilor, descris de cei doi realizatori ai monografiei comunei, se compunea din iţari sau pantaloni, cămaşă, flanelă, vestă, veston, sumăică, suman, cojoc, brâu, căciulă sau pălărie, opinci, bocanci sau cizme, ce se confecţionau din pănura de lână piuată, ţesătura pentru iţari, pânza de tort (cânepa ), tort în bumbac şi bumbac. Opincile se lucrau din pielea porcului, în ateliere specializate, o alternativă fiind opincile din cauciuc pânzat. Se încălţau peste obiele, care se confecţionau din pănură de lână piuată, de cele mai multe ori frumos decorate cu un feston (tivitură) rară, uneori cu culori contrastante: negru pe fond alb, sau alb pentru brumăriu şi negru.

Iţarii aveau două folosinţe: de sărbătoare şi de lucru şi erau confecţionaţi dintr-o ţesătură fină de lână în trei sau patru iţe având fie şi urzeala şi bătătura din lână, fie cu urzeala din bumbac. În afara iţarilor se purtau pantaloni de lână (bernevici). Cămaşa bărbătească era lungă, confecţionată din pânză de tort sau din tort în bumbac. Poalele şi mânecile largi erau cu tivitură turcească la piept şi gulerul chiar bentiţa, manşeta mânecii erau decorate cu mulţi creţi. Se încheia cu bumbi (nasturi) din sticlă colorată, ce contribuiau şi ei la aspectul estetic al cămăşii. Ştoarea (brâul), tricoloră, confecţionată din lână (lungă cât să ajungă pentru 3 sau 4 înfăşurări ale mijlocului), se purta mai ales de către bătrâni, iar la capete era prevăzută cu franjuri. Capetele ştorii, frumos aranjate, decorau partea stângă la tineri şi partea dreaptă după însurătoare.

Peste cămaşă se purta flaneaua de lână împletită într-o singură culoare, cu diverse modele din tricot. S-au mai purtat bluze cusute la maşină de croitoresele din sat, dar “piesa principală” peste cămaşă, atât la lucru cât şi în zilele de sărbătoare, era vesta de pănură neagră, mai rar brumărie. Bundiţa, din piele cu cusături atât de bogate, a apărut la Tudora târziu, fiind adusă din Bucovina. Bundiţa locală era simplă. Sumanul este lung, cu un croi specific, cu decoraţiuni de o fineţe aparte. Cusăturile din şarad confecţionată din niţă şi aplecat într-un arabesc deosebit de frumos atrag în mod special atenţia. Pe cap, a străbătut timpurile căciula de piele de miel brumărie la tineri şi neagră la bătrâni.

Femeile, mai cochete

Portul femeiesc e mai bogat, cu mai multe piese şi cu ornamentaţie încărcată. În picioare opinci, pantofi sau ghetuţe. Mai cu gust lucrate, opincile femeieşti se încălţau peste ciorapi de lână lungi până aproape de genunchi, cu 2 sau 3 rânduri de elemente decorative. Cămaşa femeiască se alcătuia din stan (ie) şi poale şi era încreţită la gât şi la mânecă. Tiviturile în stâlpişori sau cheiţe, mici ajururi şi festoane garniseau cusăturile. Culorile la cămaşa femeiască erau, pentru fetiţe, albastrul sau negrul, pentru fete albastrul sau negrul dar şi vişiniul, pentru neveste negrul, albastrul şi puţin portocaliu. S-au purtat, se scrie în monografie şi cămăşi cusute cu mărgele, cu paiete şi cu fluturi.  Ornamentele tipice întâlnite pe cămaşa femeiască sunt rombul şi coloana, cercul, spirala, calea, boboci şi flori, cârlige. Peste cămaşă se purta flaneaua din lână împletită şi cu nasturi în faţă, sumănică, caţaveică, polcuţă sau bluză din material de fabrică sau cojocel. 

La catrinţa specifică Tudorei, negrul fondului era contrastat de roşul din benzile care garnisesc orizontal piesa. Catrinţa se strânge în mijloc cu beţe sau ştorică. Capul se acoperea cu broboade (ştergar, casâncă, taclit, batic, corn).

Datini păstrate cu sfinţenie

Sărbătorile de Anul Nou oferă tudorenilor prilej de distracţie dar şi de interpretare în ritm alert a jocului căiuţilor, caprei, ursului şi mascaţilor, moştenite din timpuri străvechi.  

Căiuţii – de Anul Nou – unici pe ţară, practicaţi doar de satul Vorona (care aparţinea de comuna Tudora, ca şi Joldeştii), reprezintă “centaurii” din mitologia antică romană. Canafii coloraţi, pe două rânduri în jurul unei oglinzi centrale, au conform “Monografiei comunei Tudora”, următoarea semnificaţie:  

Foto: ww.cimec.ro

• opt canafi mai măricei din mijloc - după oglindă – ar fi cele opt planete cunoscute atunci, astăzi nouă;

• rândul de sus de canafi- din afară – tot coloraţi, în număr de 12, reprezintă lunile anului;

• oglinda reprezintă Soarele.

Cu timpul nu s-a prea ţinut seama de semnificaţie şi s-au mai adăugat canafi pentru estetică. Vestonul strâns pe corp cu multe şnururi şi igliţe – care astăzi s-au împuţinat, cum şi chipiul cu pampon roşu, sunt copiate după modelul cavaleriei (poate ceva prusac) şi denaturate de la forma iniţială, numai pentru a da corpului flăcăului mai multă eleganţă şi supleţe, pentru a plăcea fetei dragi. Dovadă e faptul că flăcăii costumaţi în căiuţi şi capră merg la casa unde-şi au fata dragă, primind de la aceasta, cu mândrie, un colac frumos.

Capra este bogat ornată cu mărgele, hurmuzuri cu canafi şi oglindă la mijloc, cu aceeaşi semnificaţie ca şi la căiuţi. Simbolizează bogăţia pădurilor tudorene în vânat, ciute şi cerbi.

Ceilalţi mascaţi: căldărari, greci, evrei, medici, negustori erau şi au rămas o formă de a ironiza felul necorespunzător în care îşi făceau respectivii meseriile.

Ursul şi jocul lui cu ursarul, estetic şi vioi, ar fi o reminescenţă a existenţei urşilor în pădurile tudorene şi o ironie la adresa descântecelor (se face un descântec de deochi în cadrul jocului ursului). (Carmen Moraru)

"Început de iarnă". Creaţie George Şpaiuc

Centrul Vechi, redescoperit de botoşăneni graţie tradiţiilor

Cred că e un prim pas înspre acele timpuri frumoase, de care îşi aduc aminte nostalgicii de vârsta a treia... Pe când trăsurile, plimbările îndrăgostiţilor, civilitatea , din nou la ele acasă?

Tradiţiile din lumea satului i-au atras ca un magnet pe botoşăneni

Artişti veniţi la Botoşani pentru a da viaţă Festivalului de datini şi obiceiuri "Din străbuni, din oameni buni", ajuns la a 37-a ediţie şi organizat de Centrul Judeţean de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale, condus de Ion Ilie

Să mă gândesc pe cine mai sperii...

Stop cadru!

O expresie serioasă, ce o premerge pe cea "fioroasă", de urs sadea

Vino repede, că e festival în Centrul Vechi!

Să ştiţi că opincile astea chiar ţin de cald...

Nu e chiar un instrument tradiţional, dar la înghesuială, merge

Puţină hodină, că acuş urcăm pe scenă

"Pădure" de coarne

Fuga, fuga, că ne vine rândul în spectacol...

Înfrăţirea între popoare

Şi la sediul PSD, că de, sunt în trend...

Profesorul Aurel Dorcu, cetăţean de onoare al Botoşanilor

Fotografie făcută la Biblioteca judeţeană "Mihai Eminescu" Botoşani, cu puţin timp înainte de a trece la cele veşnice

Lumea satului, sub penelul lui Marcel Alexa, Botosani

O zi cu maestrul

Dan Iordăchescu şi fiicele sale

De obicei, la Botoşani timpul are alt ritm, nu-i ca în restul ţării. Oamenii sunt cei care reglează curgerea timpului, felul lor molcolm de-a fi, cu două viteze, încet şi foarte încet, conservându-i până la anii de pensie şi, poate, până la suta de ani. Stresul occidental n-a pătruns decât pe alocuri, pe unde trudesc cei încă indiferenţi la mirajul străinătăţii.

La Hlipiceni însă, nu se întâmplă aşa ceva. Directorul şcolii din localitate, Vasile Popescu, e-un om care are toate şansele să trăiască o sută de ani. Deşi calm până la exasperarea celor din jur, el a reuşit, ca prin minune, să spargă rutina vieţii de zi cu zi. A spus celor de la „centru”, aşa, mai pe bucăţi, că în comuna sa urma să se petreacă ceva deosebit. Că va să vie Dan Iordăchescu, de loc din Hlipiceni, ca să fie făcut cetăţean de onoare şi să – şi „împrumute” numele şcolii din localitate.

În primă fază, lumea n-a prea avut urechi să-l audă. La Vorona se canoniza un sfânt şi tot acolo avea să vină, după bună vreme, şi patriarhul. Stăucenenii, bucuroşi că preafericitul ajunge în zonă, n-au ratat ocazia şi l-au făcut cetăţean de onoare. Mai spre Botoşani, concitadinii au ajuns la concluzia că ar fi timpul să recunoască meritele străinilor implicaţi în acţiuni umanitare şi au făcut şi ei un neamţ, pe Duringen Eberhard, cetăţean de onoare al oraşului.  

În toată avalanşa asta de nominalizări, una în plus avea toate şansele să treacă neobservată. Mulţi, cunoscători, mai degrabă, a tehnicilor de a face bani, se şi întrebau pe la colţuri cine e Dan Iordăchescu şi ce legătură are cu Botoşanii şi cu îndepărtatul Hlipiceni?!

Învăţată să mă întreb în gând, pentru a nu mă face de râs, am intrat pe sit-ul marelui bariton - prim pas pentru intrarea în atmosferă. Şi ce atmosferă, pentru că o voce caldă intonează „Ave Maria” în timp ce privirea îţi aleargă de la o informaţie la alta. Premii şi distincţii la zi, concerte în sute de oraşe ale lumii şi aprecieri, de pe toate meridianele.

Aşa deci! Am mai aflat, tot folosind tehnici moderne, că maestrul îşi doreşte, din tot sufletul, să vadă casa în care a venit pe lume George Enescu, moment în care m-am hotărât să „intru în scenă”. Am dat câteva telefoane şi oameni importanţi ai urbei au plecat la Liveni, întru aşteptarea noului cetăţean de onoare, alţii punându-i  la dispoziţie maşini ce aveau, încă, miros de fabrică.

Dar să revin la domnul Popescu! Doamne, cât mi-aş dori să fiu ca el! Duminică, când înalte feţe oficiale şi jurnalistice aşteptau descinderea maestrului, el îmi răspundea, cu zâmbet în unda telefonică, că tocmai au pus grătarul pe masă şi că vor veni, după, la Botoşani! Şi stai, pe gardul Primăriei sau în livada de la Liveni şi priveşte în zare, doar – doar!

Într-un final, după vreo două ore de aşteptare, soseşte maestrul! Nu realizezi asta din prima, pentru  că maşina „de Hlipiceni” e obosită tare, pe alocuri plângându-i ochii după vopseaua lipsă. Dar important e că e pe patru roţi, că merge şi că i-a adus la Botoşani pe Dan şi pe Alexandru Iordăchescu, fratele domniei sale.

La prima vedere, ai spune că e un om obişnuit, care-şi arată vârsta. E o impresie de moment, pentru că toate succesele deceniilor se simt, rapid, nu doar în glas, ci şi-n fiecare gest. Priveşte, cu drag, tot ce se zăreşte din goana maşinii în timp ce spune, stupefiant, că nu a văzut niciodată Livenii lui George Enescu! Abia atunci am înţeles că o întâlnire unică urma să se petreacă, vraja începând să prindă în mrejele ei ziua.

Parcă şi vremea ştia asta, după – amiaza de septembrie cernând tihna razelor de soare. Crengile merilor din livada de la Liveni obosiseră de atâta rod, câteva rupându-se sub povara prea multor fructe. Custodele, tânăr de-al locului, n-a avut multe de spus pentru că în scurt timp locul i-a fost luat de Dan Iordăchescu. Extaziat de fiecare obiect ce-i apărea în faţa ochilor, a început să vorbească, cu însufleţire, ducându-ne, pe toţi, prin tunelul timpului, până spre ziua venirii lui George Enescu pe lume. Totul prindea viaţă în faţa bucuriei marii întâlniri, marele bariton simţindu-l acolo, mai aproape ca oricând, pe cel a cărui muzică a cântat-o în sute de oraşe ale lumii.

Şi merele din grădină îşi trăgeau seva dintr-un pământ născător de genii, motiv pentru care fructele oferite de custode urmau să plece cu maestrul departe, tocmai la Bucureşti.

Vraja s-a prelungit la Brăeşti, secolele de dăinuire ale bisericuţei de lemn fiind prilej de bucurie, la fel de sfântă ca la Liveni.

În Ipoteşti, atmosfera era ca-n vremea când Eminescu, „fiind băiet”, păduri cutreiera… Vitele veneau de la păşune, soarele asfinţea ca-n poveste, iar tihna serii era spartă doar de slujba din biserica de lângă Memorial şi de hârjoana a doi câini, pe care foamea-i ocolise.

În acea zi, nu m-am uitat cu atenţie la chipul maestrului, pentru că mai mult l-am ascultat. Am privit, mai apoi fotografiile făcute de Gelu Ciubotaru, ghidul nostru în întreaga excursie, şi m-a uluit transfigurarea dată de întâlnirile de peste veacuri. O expresie veşnic surprinsă, aşa cum e cea pe care o au copiii când descoperă lumea. Şi Dan Iordăchescu descoperea o lume pe care o văzuse, înainte, doar cu ochii minţii şi ai sufletului, pământul pe care păşea fiind unul care păstra, în amintire, paşii celui a cărui muzică o cântase, timp de decenii, şi ai unui alt „Escu”, ale cărui versuri le împletise în note măiastre.

Mai apoi, la Botoşani, în casa a doi violonişti de la „Rapsozi”, am simţit din nou „vraja”. Maestrul repeta, într-un apartament de bloc, melodiile pe care urma să le cânte a doua zi, la Hlipiceni. Cu forţă şi căldură în acelaşi timp, de parcă nu s-ar fi culcat la cinci dimineaţă (după poveşti cu hlipicenenii săi) şi nici n-ar fi umblat, o zi întreagă, pe coclauri celebre. Blocul a răsunat nu doar de o muzică divină, ci şi de aplauzele spectatorilor de ocazie, uluiţi de-a binelea.

Şi s-a mai petrecut ceva, când seara se îmbina cu noaptea. Dan Iordăchescu a acceptat o invitaţie la radio, pentru un interviu. L-am rugat, în final, să cânte „A venit aseară mama”. A plâns când a terminat, lacrimile fiind cel mai frumos omagiu pentru un om pe care l-a iubit nespus, ele încheind, terestru, cea mai bună emisiune pe care-am realizat-o vreodată.  

„O zi cu maestrul” poate fi, în viaţa unui om, o piatră existenţială de hotar. După ce afli că „adevărata valoare este întotdeauna asociată cu modestia”, după ce descoperi cum se poate trăi, o viaţă de om, pentru alţii, îţi poţi împărţi existenţa în două: înainte şi după ce l-am întâlnit pe Dan Iordăchescu! (Carmen Moraru)

(23 septembrie 2005, text publicat în volumul „1989 n-a existat”)

Tradiţii, superstiţii şi delicatese culinare la tăierea porcului

Foto: emaramures.ro

* În satele Moldovei, sacrificarea porcului din bătătură s-a făcut, dintotdeauna, după un adevărat ritual *

Încă din vremuri în care nu se auzise de Uniunea Europeană şi de directivele ei, moldovenii tăiau porcul cu câteva zile înaintea Crăciunului – indiferent dacă-l celebrau „pe nou” sau „pe vechi”. Din broşura „Tolba cu merinde”, ai cărei autori sunt profesor – inginer Cristina Mălăşincu şi profesor – economist Mirela Alexa de la Grupul Şcolar de Cooperaţie Botoşani (editată în spaţiul proiectului cultural cu acelaşi nume), aflăm că „porcul apare deseori în vestigiile artistice, chiar şi în cele descoperite în vechile teritorii ale tracilor. Se presupune că geto –dacii aveau un ritual privind sacrificarea porcului şi că românii au moştenit obiceiul, căci altfel nu se explică de ce, în toiul postului de Crăciun, de Ignat, acestui animal i se face pomana, care e mâncată de cei care participă la tăiere. Chiar şi denumirea zilei în calendarul popular e elocventă: Ignat se traduce prin „scufundare în apă, purificare, jertfă, sfinţire”.

În diferite sate ale Moldovei sacrificarea porcului este făcută după un anumit ritual. În satul Viişoara porcul este înjunghiat şi pârlit cu paie. În felul acesta, şoricul şi carnea capătă o aromă şi un gust specific. După ce este pârlit şi spălat, mezinii casei sunt chemaţi să stea călare pe porc. Tot pentru bucuria copiilor, care urmăresc atent procesul de sacrificare şi aşteaptă nerăbădători o bucăţică de şoric, în primul rând este tăiată coada. Aceasta se împarte copiilor, iar vârful cozii, conform obiceiului, este aruncat în coteţul animalului care a fost tăiat, pentru ca la anu’ să crească mare alt porc”.

Superstiţiile de Ignat, perpetuate în timp

Aceeaşi tipăritură, ce a văzut recent lumina tiparului, face referire la şirul de superstiţii ce însoţeşte sacrificarea porcului în ziua de Ignat:

„- Se spune că atunci când se taie porcul, este bine să te ungi cu sânge pe obraz, ca să fii ferit de vărsat;

- Tot cu sânge de porc trebuie să te mânjeşti pe faţă, dacă vrei să fii roşu în obraz şi sănătos în anul care vine;

- Se consideră un semn rău să lucrezi în ziua de Ignat, fiindcă îţi vor rupe porcii straiele întinse pe gard;

- Cine nu aude la Ignat porc tăindu-se, este bine să-şi înţepe degetul cu un ac, ca măcar să vadă sânge;

- Când se taie porcul, este bine să se dea de pomană o strachină plină cu făină şi o mână de sare, ca să nu se îmbolnăvească porcii rămaşi în viaţă;

- Untura de la un porc negru tăiat de Ignat este bună la vrăji, îndeosebi pentru bunul mers al oilor;

- Cu grăsimea de porc tăiat la Ignat se unge un mort bănuit a fi strigoi;

- Cu carnea de porc negru tăiat în această zi se vindecă acela ce o mănâncă, de „boala de spurcat”, care e un fel de durere care se mută prin tot corpul;

- Vrăjitoarele gătesc untura mare de la porcul tăiat de Ignat pentru descântece de dragoste şi alte farmece”.  

Reţete culinare de altădată

Elevii Grupului Şcolar de Cooperaţie Botoşani au scotocit prin cufărul cu reţete a bunicilor şi le-au scos la lumină pe cele ce dau savoare gastronomică „Ignat”-ului, dar şi Sărbătorilor ce urmează - ce au cu totul alt farmec când se pun pe masă preparate tradiţionale:   

Chişcă moldovenească

Mai întâi, adunaţi laolaltă 1 kg carne de la gât şi fălci, 1 pahar sânge, 500 g crupe, o ceşcuţă de apă, sare şi piper după gust, precum şi intestinul gros de la porc. Carnea se toacă şi se amestecă cu crupe, sânge, sare şi piper. Maţul gros, bine grijit, se umple, dar nu îndesat. Se toarnă apă la ambele capete, se leagă şi se pune la fiert un ceas, apoi fie se prăjeşte, fie se dă la fum.

Caltaboşi moldoveneşti

Nu se fac din măruntaie, ci numai din carne! E o chestie mai ciudată, cu stafide şi ceapă. Nici nu ştiu de ce le spune caltaboşi. Pare mai degrabă un fel de cârnat balcanic or evreiesc, nesigur pe sine. Caltaboş de Botoşani, ce mai...

Prepararea presupune, dintru început, să aveţi următoarele ingrediente: 1 moş (maţ gros de porc) grijit bine; 2 cepe; 3 linguri de stafide; 1 pahar de orez; 2 linguri de untură; sare, piper, coriandru; 1 kg carne de porc mai împănată (piept, ceafă), zeamă (apă cât trebuie ca să-l acopere şi chiar mai multă, „parfumată” cu foi de dafin, ienibahar, boia); un pahar supă de oase; o lingură de zahăr.

Ceapa mărunţită bine se pune la călit în untură. Carnea se toacă cât se poate „din satâr”. Se amestecă toate, carne, ceapă, orez, stafide, sare, piper, coriandru. Se umple „moşul” (dar nu se-ndeasă), se leagă la capete (în anumite sate se închide ca sarmalele, înfundând pielea maţului), se înţeapă să nu crape şi se pune la fiert, acoperit, un ceas, la foc mic. Se mănâncă pe loc, şi zeamă şi cârnat, cu lingura, ca o ciorbă fierbinte, adăugând eventual un pic de oţet sau lapte acru şi un ardeiaş iute.    

Tobă

Ingredientele pentru unul din preparatele care arar lipseşte de pe masa de Sărbători sunt următoarele: 2 kg cap de porc sau guşă; 500 g limbă de porc sau vacă; 500 g şorici de porc; 500 g inimă de porc; 30 g usturoi; 5 g piper; 45 g sare; un stomac de porc.

Capul de porc, limba şi şoriciul se pun la fiert împreună. După ce au fiert, se dezosează capul de porc şi se taie în bucăţi. Limba, şoriciul şi inima se taie de asemenea în bucăţi, se adaugă sare şi piper şi o parte din zeama în care a fiert carnea. Cu această compoziţie se umple stomacul de porc, care a fost curăţat foarte bine şi ţinut 24 de ore în apă cu oţet. După umplere, stomacul se închide prin legarea capătului pe unde s-a făcut umplerea, se ţine circa o oră în apă fierbinte, apoi se zvântă şi se pune în afumătoare timp de două ore, la un fum călduţ.

Toba este un preparat destul de pretenţios, aşa că dacă vreţi să lucraţi „ca la carte”, trebuie să aveţi în vedere şi o serie de sfaturi utile: stomacul de porc se spală şi pe faţă şi pe dos, mucoasa se rade prin frecare cu sare mare, mălai şi ceapă solzişori, crudă, pentru final rămânând limpezirea şi menţinerea în apă rece. Tot la final, pentru a mări capacitatea de umplere a stomacului şi a vezicii urinare, puteţi folosi un tub din tulpina mărarului. După o primă umflare, gogoloiul se masează prin rotire – presare deasupra mesei de frământat. Treptat, volumul creşte, iar pereţii se subţiază, devenind translucizi, aproape transparenţi în cazul vezicii.

Tochitura moldovenească

Se prepară foarte uşor şi, servită cu mămăliguţă, e realmente gustoasă. Aveţi nevoie de 500 g carne de porc; ficat, rinichi de porc; 2-3 inimi de porc; 3 cârnaţi semiafumaţi; 2 – 3 cepe; 250 ml vin alb sec; 7 – 8 căţei de usturoi; sare şi piper. Întâi de toate, faceţi o mămăligă, care trebuie să fiarbă la foc mic, timp de 35 – 40 minute, acoperită. Între timp, punem carnea într-o tigaie să se prăjească, acoperim cu un capac şi lăsăm pe foc mic 3 – 4 minute. Când s-a rumenit, adăugăm vinul, sarea, piperul, cimbrul şi usturoiul pisat. Între timp, tăiem cârnaţii în bucăţi potrivite şi îi adăugăm în tigaie. În altă tigaie facem ouăle- ochi. Se serveşte cu gogoşari sau castraveţi acri şi cu ceva vin, fiindcă fără el nu se poate!

Statui stranii în "ograda" Muzeului judeţean Botoşani

Sărbătorile de iarnă la etniile botoşănene

Foto: http://www.bibliotecabotosani.ro

* Puţine zone din ţară se pot lăuda cu o mixtură etnică atât de complexă precum cea existentă în judeţul Botoşani. Odată cu trecerea timpului, unele etnii s-au lăsat asimilate, în linii mari, de către români, adoptându-le şi obiceiurile, pe când alţii au „ţinut cu dinţii” de tradiţiile lor şi le-au perpetuat până în zilele noastre *

Ucrainenii

Simonica Fercalu este educatoare în satul Pârâul Negru din comuna Mihăileni, dar ştie foarte multe despre obiceiurile de Sărbători pe stil vechi ale ucrainenilor, pentru că a copilărit la Cândeşti, unde există şi astăzi o comunitate impresionantă a acestei etnii. “În seara de Ajun, copiii mergeau cu colinda până la înserat. Când se lăsa seara, băieţii plecau să colinde fetele. A doua zi bărbaţii adulţi, însuraţi, plecau cu colinda tot aşa, pe înserat, până-n noapte. Mergeau din casă în casă, însoţiţi de un băiat neînsurat, care strângea bani pentru biserică şi pentru împodobit crucea de Bobotează. Peste tot erau întâmpinaţi cu mâncare şi băutură, iar când plecau, veneau şi gazdele cu ei. Cei ce oboseau, renunţau şi plecau la casele lor. Aşa era obiceiul la Cândeşti, Sinăuţi şi Rogojeşti, unde sunt mulţi ucraineni”, povesteşte Simonica Fercalu. “În Ajunul Anului Nou, copiii mergeau cu uratul. Chiar de Anul Nou, adulţii umblau mascaţi. În ingineri, doctori, miri, mirese, ţigănci. Mergeau pe la casele sătenilor şi jucau teatru, schimbând scenetele de la caz la caz, funcţie de gazde. La miezul nopţii, începeau petrecerile. Tinerii se adunau la şcoală sau la Căminul cultural, adulţii rămânând pe la casele lor. La Cămin, fetele aduceau mâncarea, iar băieţii băutura. În dimineaţa de Sfântul Vasile, copiii semănau întotdeauna cu grâu, iar gazdele îi primeau la gura sobei. De Bobotează se împodobea crucea, foarte frumos. Toţi aveau locul lor în jurul crucii şi nu lipsea nimeni. În seara Bobotezei, băieţii şi fetele mergeau la “şidruit”, se colindau unii pe alţii. Colinda “Şidriuca” vestea pierderea crucii de Bototează, care se arunca în apă”, îşi aminteşte educatoarea din Pârâul Negru. Tot ea afirmă că e vorba de obiceiuri care se mai ţin, dar nu cu aceeaşi intensitate ca înainte.   

Evreii

Iarna, evreii sărbătoresc Hanuka sau „Sărbătoarea luminilor“, potrivit unei tradiţii de peste 2.000 de ani. Este o sărbătoare care se referă la trecutul de luptă al poporului evreu şi la apărarea credinţei sale religioase. Concret, în anul 165 î.e.n., evreii s-au răsculat împotriva cotropitorilor, după care au alungat oştile lui Antiohus Epifanes, care dorea stârpirea lor şi desfiinţarea religiei mozaice. Macabeii, conducătorii răscoalei, au recucerit templul şi au reaprins menora (sfeşnic cu şapte brate, n.r.). Atunci au observat o minune, uleiul arzând neîntrerupt, opt zile şi opt nopţi. “Tocmai de aceea, sărbătorim şi noi timp de opt zile, între 4 şi 12 decembrie”, declară Iosif David, preşedintele Comunităţii evreieşti din Botoşani. “Anul acesta, de Hanuka, am făcut o masă rotundă cu toţi enoriaşii şi am avut oaspeţi importanţi de la Bucureşti: deputatul Aurel Vainer, fosta ambasadoare Maria Stoica şi Rabinul Şlomo Rozen. I-am servit cu colţunaşi cu cartofi, borş roşu, friptură, a cântat corul de copiii…În aceeaşi perioadă s-a petrecut o ceremonie la Sinagogă, Carla Goldenberg, în vârstă de 9 ani, aprinzând prima lumânările de “Hanuka””, completează Iosif  David. Acum, în timpul Sărbătorilor “majoritarilor”, comunitatea evreiască din Botoşani are o bună colaborare cu Protopopiatul şi cu Primăria, structuri cărora le-a dat pachete cu haine şi încălţăminte ce să fie oferite nevoiaşilor. “La finele anului, chemăm enoriaşii la comunitate, unde îi tratăm cu dulciuri şi unde vor viziona un film despre Israel. În ce priveşte Crăciunul şi Anul Nou, există căsătorii mixte, în care se celebrează şi sărbătorile românilor şi cele ale evreilor, fiecare la timpul ei”, încheie preşedintele Comunităţii evreieşti din Botoşani. 

Ruşii lipoveni

În Botoşani, există şi în zilele noastre o comunitate importantă a ruşilor lipoveni. Un întreg cartier le poartă numele şi au şi propria biserică, realmente maiestuoasă. Lipovenii sunt rămaşi “pe vechi”, ei celebrând Crăciunul pe 7 ianuarie şi Revelionul o săptămână mai târziu. Înainte de Crăciun, ţin post riguros, timp de 40 de zile, de curăţire a trupului şi a sufletului. Ajunul Crăciunului nu există în tradiţiile lor religioase. Pe 7 ianuarie merg la slujba oficiată la Biserica Lipovenească. Bărbaţii îşi iau cele mai bune haine, iar femeile poartă  fuste lungi, mînecile acoperite, batic şi şaluri înflorate. Femeile căsătorite au pe cap sbornikul, o bonetă frumos ornamentată, care le strânge părul.
Odată întorşi de la biserică, ruşii lipoveni colindă în faţa icoanei din casă, în limba slavonă, colindă cu care merg şi tinerii pe la casele celor din comunitate. În ultimii ani, ruşii lipoveni au acceptat o singură dată să se abată de la obiceiurile lor, participând la un minifestival de colinde al etniilor botoşănene, organizat în 2002 în faţa Prefecturii. Pentru a recrea atmosfera din propriile case, au venit îmbrăcaţi în portul tradiţional, însoţiţi de doi tineri ce au adus icoana, în faţa căreia au cântat. Nu putem încheia scurta descriere despre obiceiurile de Sărbători ale ruşilor lipoveni fără a pomeni celebra lor jarcovia, făcută din castraveţi muraţi şi carne de porc şi lapşaua, altă mâncare tradiţională, ce se face din tăiţei de casă şi zeama de la carnea fiartă de pasăre.
Armenii

Ţin aceleaşi sărbători religioase ca şi românii ortodocşi. Excepţie face Crăciunul, care este serbat de armeni la 6 ianuarie, după datina bisericilor creştine primitive. Biserica Armeană a rămas consecventă sărbătoririi Naşterii lui Isus aşa cum se făcea în mod unanim până în sec. IV, când a fost transferată la 25 decembrie. “În realitate, doar la Uniunea armenilor se mai face petrecerea pe stil vechi, pentru că noi celebrăm Crăciunul o dată cu românii”, recunoaşte Elena Florica Şuster, membră a comunităţii armene din Botoşani. “Mai sunt unii care susţin că serbează Crăciunul şi “pe vechi” şi “pe nou””, completează ea. De Crăciun, armenii au câteva colinde religioase, numite Avedis (Bunavestire), cântate şi în liturghie. În secolele XVIII - XIX, tinerii din coloniile armeneşti mergeau frecvent cu colinda. Mai mult, membrii breslelor meşteşugăreşti aveau obligaţia, stipulată în statut, de a colinda organizat şi disciplinat, iar enoriaşilor colindaţi li se impunea să-i primească, în caz contrar riscând să fie amendaţi. “Nici nu se mai găteşte armeneşte de Sărbători”, admite Florica Şuster. “De tradiţia noastră ţin pastrama şi ghiudemul, harisa – o ciulama din grâu şi carne de pasăre, sau anuşaburul, o colivă specială de Anul Nou”, încheie interlocutoarea noastră.

Romii

Fac parte dintr-o etnie care nu are tradiţii proprii la Sărbătorile de iarnă. Au participat la două festivaluri de colinde ale etniilor, unul la Botoşani şi altul la Mihăileni, dar de fiecare dată au interpretat colinde româneşti, traduse în limba romanes. La Mihăileni, grupul de colindători instruit de Nuşa Barica şi Petronela Scripcariu a cântat “Steaua sus răsare”, “Moş Crăciun cu plete dalbe” şi “Domn, Domn, să-nălţăm””, colinde ce ţin de tradiţia românilor, numai că traduse în romanes. “Aşa se întâmplă şi de Sărbători”, admite Nuşa Barica, “când copiii romi colindă în româneşte la uşile românilor şi aceleaşi colinde în romanes, atunci când ajung pe la casele romilor”. Iar la Anul Nou, chiar nu mai e nici o diferenţă. (Carmen Moraru, articol scris in 2007) 

Memorialul durerii, în variantă botoşăneană

www.agentiadecarte.ro

* La fiecare schimbare de regim politic, există victime, regula fiind valabilă chiar şi la inofensivele schimbări de Guverne din zilele noastre. Lucrurile au fost mult mai grave la venirea comunismului, când mii de oameni au schimbat lumina zilei cu bezna închisorilor.

În urmă cu 12 ani, apărea la Botoşani, sub semnătura lui Dumitru Ignat şi cu sprijinul Inspectoratului pentru Cultură Botoşani, volumul „Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni”. Din păcate, cartea, care conţine mărturii a 30 de supravieţuitori, a apărut într-un tiraj destul de mic, nu a mai fost reeditată şi e dificil de găsit de cei interesaţi de subiect. „Ar fi un titlu de onoare pentru actuala Direcţie de cultură să se preocupe de reeditarea şi chiar completarea informaţiilor din prima carte. Au fost destui cei care au suferit în închisorile trecutului regim şi nu şi-au găsit locul în primul volum despre deţinuţii anticomunişti botoşăneni” consideră Dumitru Ignat. Mărturiile nescrise sunt pagini de istorie, practic, dintr-o perioadă neagră a unui regim trecut şi ar fi chiar păcat să se piardă, odată cu trecerea în nefiinţă a foştilor deţinuţi. Tocmai pentru că e vorba de istorie, vă prezentăm câteva fragmente din mărturiile consemnate, cu ani în urmă, de Dumitru Ignat.

Repercursiuni grave pentru urmaşi

Vasile Ailenei s-a născut pe 16 ianuarie 1929 la Băluşeni şi a fost agricultor. A fost arestat în ziua de 22 octombrie 1948. „Pentru instigaţie împotriva regimului. În Băluşeni a fost revoltă. După, ne-au ridicat, ne-au dus la tribunal şi acolo ne-au arestat. N-am stat pe la Siguranţă, că ne-au dus direct la Penitenciar. Ancheta n-a durat. Nici nu ne-au bătut. Pe 7 noiembrie, ne-au trimis la Iaşi, la Curtea Marţială. Am fost condamnat la 2 ani închisoare. Dar am făcut 2 ani şi jumătate; încă jumătate de an, fără judecată, din dispoziţia Ministerului de Interne!

Întâi am stat la Galata, vreo două luni. Apoi, după ce am trecut pe la Văcăreşti, am ajuns la Gherla, pentru vreo şase – şapte luni. Restul de închisoare l-am făcut la Canal, la Poarta Albă. La săpat. Era greu, dar mergea. Nici mâncarea nu era chiar rea”.

După ani, mult mai mult au avut de suferit copiii lui Vasile Ailenei, din cauza cazierului politic al tatălui lor.

Bătăi cu funia udă

Gheorghe Anghelache s-a născut la 23 aprilie 1921, în Corni. În 1946 s-a întors acasă, de pe frontul din Cehoslovacia. În 1948, a reluat legăturile cu „Gruparea albastră”, denumire inspirată după numele unei formaţiuni militare care a luptat în Spania, în timpul Războiului Civil. Membrii grupării, în principal, redactau şi difuzau manifeste. Printre altele, îndemnau populaţia să nu treacă la Colectiv...

În cadrul organizaţiei, Anghelache era un fel de instructor militar. A fost arestat pe 15 mai 1951. În acea vreme, Feller era anchetator şef la Securitate. „M-a bătut cu funia udă. Când a văzut că n-o poate scoate la capăt cu bătaia, a început să mă scuipe...”. Abia pe 14 septembrie s-a judecat procesul, la Iaşi. Angelache a primit o sentinţă de 15 ani de muncă silnică, din care a făcut 13 ani şi două luni. A trecut mai peste tot. La Jilava, Gherla, Baia Sprie, la Aiud, la Periprava. La Gherla, „pe vreo 80 de inşi ne-au pus în Zarca Gherlei, o închisoare veche. Am fost doisprezece inşi într-o celulă, apoi nouă, vreme de trei ani. Nu aveam paturi, dormeam pe jos. Optsprezece săptămâni nu ne-au scos deloc de acolo. Nici la baie, nici la plimbare. Celula avea o singură fereastră, prin care vedeai numai cerul. În cei trei ani, geamul acela n-a fost niciodată închis. În celulă era un ciubăr de lemn, în care ne făceam nevoile şi unul mai mic, lângă celălalt. Trei luni de zile, ne-am hrănit numai cu nişte fulgi de varză, cu un polonic de apă, în gamelă. Ajunsesem să nu mai putem duce, doi inşi, o găleată de apă!”.

A fost eliberat în 1964. I-au dat şi 1200 de lei, pentru munca la Aiud. A lucrat mai apoi 23 de ani ca frizer, în Cooperaţie, după care a ieşit la pensie.   

Închisori una mai „confortabilă” ca alta

Emanoil Babii s-a născut pe 5 iulie 1925, la Corni. Când l-au arestat, era profesor suplinitor de istorie – geografie şi student la Drept. A intrat la închisoare sub acuzaţia „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Şi el, ca şi Anghelache, a făcut parte din „Gruparea albastră”, dar şi din gruparea „Regele Mihai”. „Speram să se întoarcă regele. Voiam să luăm legătura cu cei care luptau în munţi, să-i ajutăm”. A fost arestat la Iaşi şi l-au anchetat luni în şir. Voiau să ştie printre altele, ce legături avea cu... americanii. A fost condamnat la 15 ani de închisoare, din care a făcut 12. În atâţia ani, a avut „răgaz” să se plimbe şi el prin mai multe închisori. „Gherla era mai „confortabilă decât Aiudul: aveam „closet” în cameră!”. Dar asta la nivel de glumă, pentru că tot la Gherla „în camera în care stăteam, nu aveam aer şi nici apă. Simţeam că ne sufocăm. Mâncarea pe care ni-o dădeau n-o puteau mânca nici porcii. Aduceau în cameră hârdăul cu mâncare, plin, şi-l luau înapoi tot plin. Am fost veşnic flămând. Noaptea se auzeau în celulă înghiţituri în gol. „Ce-i?” „Am visat un munte de pâine şi o covată de mâncare... şi mâncam pe săturate!”. Când a ieşit din închisoare, a rămas un opozant al regimului comunist, dar unul timorat. Abia „decembrie 1989” ce a reuşit să-l mai revigoreze.

„La Auschwitz era floare la ureche...”

Vasile Balanovici s-a născut pe 25 aprilie 1927, la Ionăşeni – Truşeşti. A făcut parte din gruparea „Pui de lei” care, în opinia lui Balanovici, „a fost calificată ca legionară deoarece cel ce ne-a adunat a fost un ex- legionar. Dar n-am fost organizaţi după astfel de principii. Totuşi, la arestare, am fost încadraţi drept legionari”. Ţelul mărturisit al organizaţiei era de „păstrare a fiinţei naţionale şi a credinţei ortodoxe”. Vasile Balanovici, care era unul dintre curierii judeţeni, a fost arestat în mai 1948. A fost anchetat nouă luni la Botoşani, interval în care n-a făcut nici măcar o baie. Sentinţa care s-a dat la Suceava a fost dură: 12 ani, cifră la care s-a mai adăugat un „supliment” de doi ani. „La Jilava, debutul se făcea cu bătaia. Treceam printr-un culoar de gardieni cu bâte. La ieşire, acelaşi tratament. În mod normal, în camere ar fi încăput 25 – 30 de oameni. Ne înghesuiau de zece ori mai mulţi! Ne bărbieream o dată la câteva săptămâni, cu nişte brice care ne jupuiau pielea. Doi deţinuţi evrei, care fuseseră şi la Auschwitz, spuneau că acolo era floare la ureche faţă de ce au păţit aici!” Reeducarea în închisori era crâncenă: „Recurgeau la tot ce se putea imagina. Picătura chinezească, ţinutul cu capul în soare până cădeam, sărarea excesivă a mâncării, urmată de lipsirea de apă. Erau lucruri pe care le făceau deţinuţi cu alţi deţinuţi. Au fost şi dintre aceia puşi să-şi mănânce, din gamelă, propriile fecale! O minte sănătoasă nu poate crede că a existat aşa ceva în temniţele comuniste din România”.      

Arestat la... 16 ani

Dorin Glăvan s-a născut pe 14 februarie 1942, la Botoşani. A fost arestat pe 24 octombrie 1958, la... 16 ani şi opt luni! A fost condamnat la 18 ani de muncă silnică, deoarece avusese iniţiativa înfiinţării unei organizaţii subversive: Asociaţia Eliberării Naţionale, sau altfel spus, Asociaţia Elevilor Naţionalişti. Şi tatăl său a fost condamnat la 20 de ani închisoare. La o percheziţie acasă i-a fost găsită o decoraţie germană şi a fost considerat „criminal de război!” . În lungii ani de închisoare, lui Dorin Glăvan i-a fost cel mai greu în cele şase luni petrecute singur într-o carceră din Penitenciarul Mărgineni. Fusese izolat fiindcă înfiinţase o altă organizaţie „subversivă” şi mai pusese la cale şi un plan de evadare. Din fericire, cei 18 ani de închisoare au fost până la urmă numai cinci, hotărârea luată de Tribunalul Suprem în 1963 fiind un fel de preludiu la decretul de amnistie al deţinuţilor politici din 1964. „Lăsat la vatră”, Dorin Glăvan a făcut Facultatea de filozofie, pe care a terminat-o şef de promoţie, pentru ca, ulterior, să se recalifice ca teatrolog. 

Coleg cu Corneliu Coposu

Eugen Hilote s-a născut pe 15 decembrie 1942, la Mihăileni. Practic, „a lucrat pe-o mână” cu colegul său de la Laurian, Dorin Glăvan, şi a fost arestat pentru aceleaşi motive. În 1958, împărţea manifeste prin care cerea retrocedarea Basarabiei şi Bucovinei, plecarea trupelor ruseşti şi independenţa totală a României. Şi alegeri libere! A fost arestat pe 23 decembrie 1958 şi condamnat în luna martie a anului viitor la 18 ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică şi la pierderea pe viaţă a drepturilor civile. Şi Eugen Hilote se poate considera un norocos, pentru că după un periplu pe la Jilava, Aiud şi Mărgineni, a ieşit din închisoare în 1962, după trei ani de detenţie. A mai petrecut doi ani în satul Rubla din Valea Călmăţuiului, unde a avut domiciliu obligatoriu, după care s-a reîntors acasă. Cât a stat la Rubla, a muncit ca să aibă din ce trăi. Dar era într-o companie onorantă: Oni Brătianu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Radu Buzeşti, Carandino, prinţul Ghica etc.   

Fragmentele de mai sus le-am ales oarecum aleatoriu, punctând suplimentar pe nume cunoscute. Primordială, în schimb, a fost ideea deschiderii unei ferestre spre o lume pe care nu ne-o dorim reînviată, dar pe care trebuie s-o cunoaştem, fie şi pentru a putea privi cu alţi ochi vremurile actuale.