miercuri, 30 martie 2011

Tradiţii şi superstiţii de Paşti

* Învierea Domnului e cea însemnată şi mai sfântă manifestare creştină, ea fiind sărbătorită, în acest an, într-o perioadă în care şi natura se trezeşte la viaţă * 
Oricâte griji am avea pe cap, le lăsăm “pe altădată” când se apropie un eveniment religios cu profunde conotaţii în viaţa fiecăruia dintre noi. În săptămânile ce preced sărbătoarea de Paşti, ne curăţăm sufletul şi casa, încercăm să dobândim mai multă încredere în noi şi în vremurile ce vor veni. La ţară, conform descrierii din broşura “Tolba cu merinde” realizată de elevi şi profesori ai Grupului Şcolar de Cooperaţie Botoşani, “bărbaţii curăţă şi strâng toate gunoaiele, repară gardurile, aduc apă şi taie lemne, junghie miei şi purcei. Femeile îngrijesc prin casă, ung şi văruiesc, spală albiturile, coc pască şi cozonaci, roşesc ouă, deci pregătesc toate cele necesare pentru sărbătoare. Fetele mari, precum şi nevestele tinere, încep a-şi coase câte o cămaşă nouă, precum şi alte haine, atât pentru dânsele cât şi pentru părinţii, fraţii şi surorile lor. Sâmbătă seara, când începe a se îngâna ziua cu noaptea, fiind toate pregătite pentru a doua zi, nu mai lucrează nimeni.
Tradiţia cea mai cunoscută din Sâmbăta Mare este sacrificarea, în mod ritualic, a mielului – din care se face cighir, friptură şi borş. Spre deosebire de Sărbătoarea Crăciunului, de Paşti nu se gătesc foarte multe feluri de mâncare, de unde şi zicătoarea moldovenească: “Crăciunul este sătul, iar Paştele fudul!”. În Moldova, în dimineaţa de după noaptea Învierii, se pune un ou roşu şi unul alb într-un bol cu apă, ce trebuie să conţină monezi, iar copiii trebuie să-şi clătească faţa cu apă şi să-şi atingă obrajii cu ouăle pentru a fi sănătoşi şi a avea un an plin de bunăstare”.   
Tradiţii din Zona Moldovei
- În trecut, ouăle vopsite nu erau mâncate, ci în noaptea Învierii erau dăruite rudelor şi prietenilor şi păstrate lângă icoană până la Paştele următor;
- În Bucovina, flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a îşi arăta consimţământul la sentimentele lor, trebuie să le ofere un ou roşu;
- În comuna suceveană Vama, în seara Învierii tinerii obişnuiesc să aprindă pe dealuri focuri uriaşe. E un obicei străvechi, ale cărui semnificaţii nici nu se mai cunosc astăzi de către cei care îl practică, mai mult ca pe o distracţie. Se pare că, în trecut, acestor focuri li se atribuiau valenţe purificatoare. Alţii susţin că focurile erau aprinse în trecut de păstorii care apucaseră să urce la stâne şi nu puteau coborî în sate, pentru a lua lumina pascală de la biserici;
- Ucrainenii din Botoşani ciocnesc ouă roşii în familie, dar nu le mănâncă în prima zi de Paşte, aşa cum nu mănâncă nici carne de cocoş; ei spun că acest obicei datează de la răstignirea lui Hristos;
- Lipovenii fac pască din aluat simplu, iar dintre bucate nu lipsesc lapşa şi jarcovia. Pasca lipovenească este formată din trei rânduri de aluat şi, în pofida faptului că nu conţine niciun fel de umplutură, iese întotdeauna la fel de gustoasă ca şi pasca cu brânză.
Superstiţii din noaptea de Înviere
- În multe sate, fetele încă se mai duc în noaptea de Înviere în clopotniţă, să spele limba clopotului cu apă neîncepută. Şi, în zorii zilei se spală cu această apă pe faţă, ca să fie frumoase tot anul şi să alerge feciorii după ele, aşa cum aleargă oamenii la biserică în noaptea de Înviere, când bat clopotele;
- La Câmpulung Moldovenesc, a treia zi de Paşte se aşează firimituri pe arătură, în credinţa că astfel şoarecii vor ieşi la ospăţ şi nu se vor mai întoarce în case;
- Cine nu poate merge la slujba Învierii, scrie agero-stuttgart.de, trebuie să-şi ia de la neamuri ramuri sfinţite de măr, salcie sau brad, copaci consideraţi cu forţe magice, să le pună la icoană pentru ca tot anul să fie feriţi de necazuri;
- Fetele nemăritate, când spune preotul prima oară „Cristos a înviat”, trebuie să răspundă repede „eu să joc prima”, astfel există speranţa să fie luate la joc şi să se mărite;
- De obicei, se aprind focuri mari în jurul bisericii pentru a lumina drumul sufletelor morţilor care în această noapte se întorc pe pământ;
- Deoarece se crede că şi demonii se pot întoarce, flăcăii iau toaca de la biserică şi o bat toată noapte în cimitir, pentru a-i alunga;
-Cei care fără de motiv nu merg la biserică în noaptea Învierii, vor fi tot anul bolnavi şi vor avea pagube;
- Lumânările aprinse cu care te întorci acasă după slujba din noaptea Învierii, trebuiesc păstrate cu mare sfinţenie, deoarece sunt bune în momentele grele. Se aprind în caz de mare furtună, de grindină, de boală, necaz, se folosesc la farmece şi descântece;
- Alimentele şi plantele sfinţite în noaptea de Paşti se păstrează ca leacuri şi talismane. Sarea este folosită la sfinţirea fântânilor, slănina ca leac pentru boli ale vitelor, busuiocul pentru vindecarea durerilor de gât şi farmece, tămâia se pune pe jar când sunt furtuni violente, salcia este tămăduitoare, iar cine înghite trei muguri de salcie scapă de temperatură. Cine bea zilnic apă în care a pus coajă pisată de salcie uscată, scapă de durerile reumatismale. Interesant cât de mult adevăr există în această superstiţie. În 1897 din Salix – numele botanic al salciei, s-a descoperit acidul acetil-salicilic, adică aspirina;
- Anafura şi pasca sfinţită în noaptea de Înviere sau ziua de Paşte, nu trebuie mâncată în întregime. Ea e bună împotriva frigurilor, de dat la găini când sunt bolnave şi la vacă pentru a face viţeluşe, nu viţei;
- Tot aşa, fărâmiturile care rămân pe masă nu se aruncă. Ele se îngroapă în pământ, iar în locul acesta va creşte o plantă numită Măruncă, şi cine va bea ceai făcut din ea, va avea mulţi copii;
- Trebuie avut grijă ca şoarecii să nu ajunga la pască, deoarece dacă mănâncă se transformă în lilieci;
- Cine nu doarme în ziua Paştelui, va fi tot anul foarte activ şi-i va merge bine;
- Cine doarme în ziua de Paşti, îi va ploua şi i se va strica fânul în polog;
- Nu e voie să iei sare cu mâna la Paşti, deoarece tot anul îţi vor transpira mâinile;
- La Paşti, cine merge la biserică să-şi pună un ou roşu în sân, ca tot anul să fie roşu şi frumos, iar fetele să aibă peţitori;
- În noaptea de Paşti ( la fel de Sânzâiene, Crăciun, Anul nou, Săngiorz) se credea că se poate vedea focul comorilor ascunse. În speranţa că se vor îmbogăţi, oamenii privegheau după primul cântat al cocoşului, pentru a vedea „flăcările albastre fără căldură”care se crede că joacă pe comori.
 Obiceiuri uitate, obiceiuri ce au dăinuit
- În prima zi de Paşti, era obiceiul ca flăcăii şi fetele, înainte de al treilea cântec al cocoşului, să se scalde pe ascuns, într-o apă curgătoare, pentru a fi tot anul sprinteni, sănătoşi, harnici şi voioşi;
- În Moldova, între Paşti şi Rusalii erau montate scrâncioburi; în care oamenii se dădeau pentru ca până la următorul Paşti s-o ţină doar într-o bucurie;
- La sate, oamenii îngroapă ciolanele purcelului sfinţit în pământ şi cred că din el va răsări un liliac;
- Cei care mănâncă miel, n-au voie să dea oasele la câini ci trebuie să le îngroape sub un măr, pentru a fi până la Paştele următor frumoşi şi sănătoşi ca mărul;
- Cojile de ouă se dau pe apă, ca să le dai de ştire şi blajinilor că soseşte Paştele;
- Mama căruia i-au murit copiii, deci nu are noroc de urmaşi, în ziua de Paşte să vândă copilul care-i mai trăieşte la o mamă cu mulţi copii şi apoi să-l cumpere înapoi. Atunci va trăi şi el, căci în ziua Paştelui şi Christos a înviat din morţi;
- Trei zile cât ţine sărbătoarea Paştelui se stă cu masa întinsă, pregătită pentru oaspeţi şi cine vine e poftit să mănânce. Asta aduce prosperitate şi belşug anul întreg;
- Există credinţa că între Paşte şi Rusalii cerurile sunt deschise. Cine moare în acest timp ajunge direct în Rai. Cine se naşte atunci, va avea o viaţă frumoasă şi îmbelşugată.
(Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de Remember)

Ion Pillat, urmaşii săi şi Miorcanii

* Poetul care a copilărit la Miorcani a primit în 1936 premiul național pentru literatură și a fost ales membru corespondent al Academiei Române * Pe 31 martie 2011 se împlinesc 120 de ani de la naşterea sa *
Academicianul, antologatorul, editorul, eseistul, poetul tradiționalist și publicistul român a cărui creaţie literară a fost “trecută la index” după 1945 din raţiuni politice, s-a născut la București, pe 31 martie 1891, în casa din Calea Dorobanților nr. 6. Tatăl său, scrie wikipendia.org, era moșier și parlamentar, iar mama sa, Maria Pillat, a fost a doua fiică, în ordinea vârstei, a lui Ion C. Brătianu. Anii copilăriei i-a petrecut pe moșia bunicului, Florica (pe Argeş), şi la Miorcani (pe Prut). La moşia bunicului a învățat în particular întreaga școală primară. A urmat cursurile școlii primare nr. 1 din Pitești, iar în 1905 a terminat liceul Sfântul Sava din București. Mama sa l-a luat cu ea la Paris, pentru a continua studiile acolo.
După ce studiază istoria, geografia şi dreptul la Sorbona, debutează în 1911 “Convorbiri literare”, prim pas al unei prolifici opere lirice, completată cu traduceri şi implicări în plan editorial. Patru ani mai târziu se căsătoreşte cu pictorița Maria Procopie-Dumitrescu. În 1936 a primit premiul național pentru literatură și a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În 1944, sub titlul “Poezii”, i-a apărut întreaga operă lirică scrisă între 1906 și 1941.
La data de 17 aprilie 1945 a avut o congestie cerebrală în plină stradă, a fost transportat acasă (pe actuala stradă Alexandru Philippide la nr.9) în stare de inconștiență, în jurul orei 22 trecând în nefiinţă.
Destin agitat pentru “Conacul Pillat” de la Miorcani
Mai multe detalii despre plaiurile botoşănene unde a copilărit poetul se regăsesc pe www.radautiprut.ro: “Ion Pillat a iubit cu patimă pământul natal, cele două sate, Florica din Muntenia şi Miorcani din Moldova, fiind reperele de suflet ale pastelistului, precum erau Mirceştii pentru Alecsandri. Pillat se poate mândri că, prin tată, e descendent dintr-o familie boierească veche din ţinutul Fălciu, iar mama sa, Maria, este fiica marelui bărbat de stat I.C. Bratianu, cel care l-a adus pe Carol I în România în 1866… În vacanţe, copilul călătorea tocmai la Miorcani, dincolo de Botoşani, pe malurile Prutului, unde era moşia cumpărata de tatăl său în 1883. De altfel, mereu declara cu mândrie: “Florica şi Miorcanii - muntele, podgoria şi stepa -, iata doicile adevărate la care mi-am supt Muzele flămânde”.
Tatal poetului, Ion N. Pillat, un cunoscut moşier şi parlamentar al regatului independent de atunci, a construit pe moşia cumpărată la Miorcani un conac (pe o veche construcţie din anii 1830- 1832), unde venea adesea cu familia pentru a petrece puţinul timp liber. Dupa moartea poeului, conacul a rămas fiului acestuia, Dinu Pillat, dar regimul comunist a preluat în mod abuziv moşia şi a transformat-o într-o secţie a spitalului Darabani (spital rural ce a funcţionat 20 de ani, asigurând asistenţa medicală în zonă). Conform specialiştilor consultaţi, naţionalizarea conacului a fost o perioadă neagră pentru casa şi locurile în care poetul se retrăgea sub arborii seculari. În 1987, în anexele care serveau odinioară muncitorilor de la vechiul conac, s-a amenajat un muzeu în care se regăseau obiecte personale ale poetului. După 1990, conacul cu anexele sale, cu livada şi curtea imensă, precum şi pădurea din afara localităţii, care au aparţinut lui Ion Pillat şi apoi fiului său, au fost revendicate de rudele rămase în viaţă, nora Jeana Cornelia (soţia lui Dinu Pillat), şi fiica lor (Ioana-Monica Saulescu). Lipsa de fonduri şi starea avansată de degradare a clădirilor le-au determinat pe cele două să doneze cele patru clădiri ale conacului Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, împreună cu 10 hectare de teren, dintre care 3,8 ha intravilan, situat în jurul clădirilor conacului, şi 6,2 ha de pădure, pe malul râului Prut. Intenţia a fost ca acestea să fie renovate şi transformate într-un centru social-cultural. Obiectele de muzeu au fost duse la Muzeul Judeţean Botoşani, unde se păstrează şi astăzi. Din momentul în care casa lui Ion Pillat de la Miorcani a fost donată Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, ea a devenit Centrul Cultural Pastoral- Misionar “Ion Pillat” din Miorcani… Gospodarii de aici s-au ocupat de curăţirea curţii, a iazului, a copacilor care erau un pericol pentru acoperişul clădirilor. Au fost săpate şanţuri la intrarea în curte pentru a nu pătrunde apa de ploaie în interior, a fost cărat molozul, rezultat din dărâmarea de la sine a gardurilor ori a garajelor vechi şi s-a încercat recuperarea materialelor din clădirile dărâmate. O atenţie deosebită este acordată pădurii primite, situată lângă mina de pe malul Prutului”.
Soartă tragică pentru familia poetului
Fiul său, criticul și romancierul Dinu Pillat, a fost îndepărtat de la Facultatea de Litere unde era asistent al lui George Călinescu, fiind condamnat la temniță politică, iar manuscrisele i-au fost confiscate și distruse. Detalii cutremurătoare se regăsesc în volumul “Biruinţa unei mari iubiri. Dinu & Nelli Pillat. Pagini de corespondenţă*, publicat de fiica lor, Monica Pillat (Ioana-Monica Saulescu). 
Nelli, Monica si Dinu Pillat
Peste romanul epistolar compus de Monica Pillat din scrisorile părinţilor ei (reluat de www.revista22.ro), pluteşte de la bun început umbra nenorocului. “Nelli şi Dinu Pillat se logodesc în vreme de război, se căsătoresc în decembrie 1944. În 1947 cele două familii (a ei - Ene-Filipescu, fruntaş social-democrat, a lui - Maria şi Ion Pillat) pierduseră toată averea: celebra moşie de la Miorcani, a familiei Pillat, via de la Isvorani, casa familiei Filipescu, din Predeal, casele din Bucuresti etc. În ’47 Ion Pillat murise deja de doi ani. Sora lui Dinu, Pia, reuşise să fugă din ţară în 1946 împreună cu soţul ei, Mihai Fărcăşanu. Tatăl lui Nelli, arestat în 1949, moare în închisoarea de la Târgu-Ocna, trei ani mai târziu. Mama lui Dinu, Maria Pillat-Brates, e şi ea arestată în 1949 şi trimisă apoi în domiciliu forţat. În ‘47 Dinu Pillat fusese dat afară din Universitate. Toamna lui ’48 îl găseşte la Miorcani, înfruntând deprimarea de a vinde ce mai rămăsese din locul copilăriei sale: ultimii copaci, câteva grămezi de paie de pe fosta proprietate a poetului. Luni tragice, în care scrisorile sunt împietrite, pline de detalii concrete, umilitoare: cu ultima recoltă, vor avea cartofi, brânză, ouă şi miere pe saşe luni. După care fiul lui Ion Pillat, deja scriitor şi el, va fi pontator şi casier la o cooperativă din Bucureşti. În răstimpuri, va sta în sanatorii TBC. În 1956 G. Călinescu îl aduce la Institutul de Istorie şi Teorie Literară, pe care tocmai îl înfiinţase. Trei ani mai târziu va fi arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, odată cu "lotul intelectualilor", din procesul Noica. Întors acasă, e reprimit la Institutul Călinescu, de unde însă va fi din nou dat afară în 1975. Va muri cinci luni mai târziu, la 54 de ani. Nelli şi Dinu Pillat şi-au dorit toată viaţa o casă numai a lor. Nu au apucat să locuiască singuri, ca familie de sine stătătoare, decât în cele cinci luni ale agoniei lui, adică dupa moartea Mariei Pillat-Brates, cu care au locuit împreună 31 de ani şi pe care au înconjurat-o cu o dragoste fără fisură”.
Miorcani... în versuri meşteşugite
“Se lasă iar amurgul pe parcul din Miorcani,
Şi zgomotul pe care l-am auzit de ani,
Cu pulberea luminii ajunge pân’ la mine:
E mugetul cirezii ce-ncet, cu seara, vine.
Sunt scârţâiri de care pe drumul greu de rod.
E tunetul căruţei ce trece peste pod.
Sunt chiote de oameni... Ce stranie prelungire
Le face să se piardă deodata-n amintire.
O toacă bate tainic. Un clopot sună lung
………………………………………
În juru-mi înserarea pe ţarini a apus,
Cenuşa înnoptării pe mâna mea se lasă.
O lampă cu-o privire a luminat în casă
Ca sufletul tău darnic, deschis şi liniştit.
În drumul vieţii mele Miorcanii m-au oprit.
A înnoptat: oraşul şi-aprinde cafeneaua.
Aici la câmp sting lampa să se apropie steaua
Ce-a licărit stingheră la margine de sat.
Pe-aleea nevăzută se-aude apăsat
Unitul pas al tatii şi-al mamii mele, pasul
Ce-l auzeam pe vremuri, copil, când suna ceasul
Culcării, aşteptându-i să mă sărute-n pat”.
(“Scrisoare”, Ion Pillat)

joi, 24 martie 2011

Haiducul Coroi, între legendă şi realitate

După o ambuscadă în Pădurea Guranda, este prins pentru a doua oară de către jandarmi şi judecat ulterior la Bacău, într-un proces devenit celebru în presa vremii.   
Gheorghe Coroi, ultimul haiduc din România interbelică, s-a născut în satul Durneşti,  Dorohoi, la începutul secolului trecut. “Era fiu de ţăran – scrie wikipendia.org - şi muncea cu ziua pe pământul boierului local. S-a căsătorit mai apoi cu frumoasa Hareta. Jandarmului comunal îi fugeau ochii după frumoasă, aşa că într-o zi “se luă” de ea, profitând de plecarea lui Coroi la ogor. Când s-a întors acasă, a aflat ce s-a întâmplat, s-a dus la post şi “le-a dăruit” câte două săptămâni de spitalizare la toţi jandarmii. A fost arestat şi condamnat. În închisoare a intrat în legătură cu tot felul de personaje certate cu orânduirea. La întoarcere, s-a oprit în codrul Gurandei să-şi întâlnească prietenii din ocnă. Aceştia formau o bandă de hoţi, printre care erau şi vestiţii Mazăre şi Căsăndrel, spaima codrilor Moldovei.
După întâlnirea “de taină”, s-a întors acasă, unde Hareta i-a povestit toate mizeriile suferite de ea din partea jandarmilor, în răstimpul cât a fost închis. Coroi s-a ascuns vreo câteva zile, apoi, într-o noapte, a intrat din nou în postul de jandarmi, i-a bătut bine, i-a legat şi le-a luat toate armele şi muniţia. Bine înarmat, a fugit în codru, la vechile lui cunoştinţe. În scurt timp a devenit căpetenia lor, interzicându-le să jefuiască oamenii săraci la drumul mare. Coroi a adus sub comanda lui şi un alt hoţ faimos din Transilvania, pe nume Ungureanu, care devine mâna lui dreaptă. În scurt timp ajung cea mai temută bandă din România. Ţintele preferate erau boierii, notarii, avocaţii şi negustorii evrei”.
Un haiduc greu de prins
În iarna lui 1933, jandarmii pun la cale o ambuscadă la marginea pădurii Guranda, unde sunt ucişi Mazăre şi Căsăndrel. Coroi beneficiază şi de ajutorul puternicului Dan Alexandrescu, boierul Gurandei, un om care simpatiza atitudinea sa şi pe care Coroi nu l-a călcat niciodată. Adeseori îi împrumuta chiar şi maşina. Este prins la marginea Botoşanilor şi închis la închisoarea din oraş. Reuşeşte să convingă santinela şi fug împreună în pădurea Mihălăşeni. Santinela se împuşcă două zile mai târziu, dându-şi seama ce a făcut. Este prins din nou un an mai târziu, în casa Adelei lui Dodoi, amanta lui din Suliţa.
 “Trimis special” la procesul lui Coroi
 Detalii savuroase despre procesul haiducului din zona noastră se regăsesc în cartea “Trimis special” – tipărită în 1974 - şi scrisă de Mircea Mircu. În 1936, autorul era un tânăr jurnalist, ce a fost “trimis special de ziarul “Gazeta” din Bucureşti pentru a relata procesul lui Coroi. Dacă în primă fază totul părea să fie un eveniment de interes local, lucrurile s-au schimbat repede, la proces sosind inclusiv Brunea – Fox – supranumit “Prinţul” - din partea Ziarului “Dimineaţa”.
Atmosferă de sărbătoare la Bacău
Într-o relatare datată 18 noiembrie 1936, Mircea Mircu descrie atmosfera din localitatea în care era judecat Coroi: “Oraşul e în plină sărbătoare, doar drapelele lipsesc; sperăm că numai deocamdată. Îl găzduieşte, de câteva zile, pe Coroiu. Şi se pregăteşte pentru cel mai mare proces pe care l-a trăit vreodată. Nimeni nu mai vorbeşte de criză, de război iminent, toată lumea vorbeşte de Coroiu.”
Cel mai mare proces penal din Moldova
Astfel etichetează reprezentantul ziarului bucureştean “Gazeta” procesul în care e judecat haiducul de pe meleagurile noastre. Cum altfel, când vorbim de “douăsprezece dosare, fiecare de câte 500 de pagini, total deci 6000 de pagini, aproape 50 de acuzaţi, 500 de martori, 200 de părţi civile, 40 de avocaţi. Oraşul întreg nu mai trăieşte decât prin acest proces. Toată lumea e alături de Coroiu. Ceea ce nelinişteşte profund Parchetul, din moment ce haiducul e judecat de Curtea cu juri, de juraţi, de oameni simpli… Din care cauză se vorbeşte insistent de amânarea procesului şi de strămutarea lui, după ce fusese strămutat, din aceleaşi motive, din Botoşani” (Mircea Mircu, “Trimis special”).
Cu toate incertitudinile, în sfârşit, pe 20 noiembrie 1936, procesul debutează, spectaculos: “În zorii zilei, la închisoare s-a oficiat o mare slujbă religioasă, în prezenţa lui Coroiu şi a întregii cete, a autorităţilor, a gardienilor locali şi a agenţilor aduşi din mai toate oraşele Moldovei şi chiar de la Siguranţa naţională a Statului. La 12.30 – senzaţia care se aştepta de atâta vreme: pe strada Ioniţa Sturza îşi face apariţia un convoi Siberian de odinioară. În mijlocul drumului, Coroiu şi ceata sa – 32 de complici, 15 gazde – sunt aduşi spre Tribunal... Întreg oraşul a ieşit în întâmpinare şi s-a plasat de-a lungul parcursului!” – relatează ziaristul bucureştean.
Nuntă la Bacău
Pe 8 decembrie 1936, s-a dat verdictul, Coroi fiind condamnat la patru ani închisoare. Întrucât primul său statul de “trimis special” i-a trezit în mod real interesul, Mircea Mircu a continuat să fie interesat de soarta lui Coroi. “Au trecut cei doi ani cât mai avea de ispăşit Coroiu, după proces, căci i s-au socotit, firesc, şi cei doi ani de prevenţie. Şi într-o zi am primit, eu şi alţi gazetari, o invitaţie de nuntă: Coroiu se însura cu Adela lui, în cârciuma pe care şi-o deschisese la marginea oraşului. Se stabilise la Bacău, ca recunoştinţă pentru simpatia pe care au manifestat-o faţă de el băcăuanii. Îl nenorocise o nevastă şi tot o nevastă l-a reabilitat, l-a adus pe drumul cel bun!”.
Evident, despre soarta lui Coroi după proces au circulat foarte multe zvonuri. Conform unora, ar fi fost făcut ofiţer de securitate de către comunişti. Alt zvon, ceva mai credibil, preluat de la membri ai cetei sale rămaşi în sat, vorbeşte despre intrarea lui Coroi în Miliţie, unde ar fi ajuns până la gradul de căpitan şi de stabilirea lui la Bucureşti, unde ar fi şi murit, în anii ’70. (Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de Remember)

Istoria oraşului Darabani

În 1546 era atestată documentar localitatea Darabani, sub numele de satul Căbiceni, prin Cartea lui Petru Rareş dată la Huşi Maricăi, nepoata lui Ivanco.
Tot la mijloc de mileniu, un an mai târziu, este atestat documentar satul Bajura de la obârşia Podrigii, sub numele de Voicăuţi, sat care a fost mereu în componenţa comunei Darabani. Alte date prezentate de Dumitru Haha Voicăuţi în “Contribuţii pentru o monografie” îl amintesc pe Bogdan Voevod, domnul Moldovei, ce îi întăreşte în 1569 lui Ionaşcu Păhărnicel stăpânirea peste a cincia părţi din satul Căbiceni. În jurul anului 1725, localitatea Căbiceni îşi schimbă numele în Darabani. La mijloc de secol XVIII sunt atestate documentar bisericile din Bajura şi Teioasa, informaţii la nivel de 1774 regăsindu-se în catagrafia localităţilor din Moldova (făcută la cererea generalului rus P.A. Rumianţev), în care apare lista primilor locuitori din Darabani I Corneşti cu 90 de case, Voicăuţi – Bajura cu 56 de case şi Teioasa cu 51 de case. În 1790 se naşte Teodor Balş (1790 – 1867), fiul lui Constantin Balş, viitorul ctitor al târgului Darabani, al bisericii Sf. Nicolae şi al Castelului Balş.
Statistici şi noutăţi de secol XIX
În Condica Liuzilor pe 1803 Darabanii apar cu 70 de case, Corneştii cu 50 de case, Baţura cu 70 de case şi Teioasa cu 70 de case. În jurul acestui an, satul Voicăuţi îşi schimbă numele în Bajura (Baţura). În “Contribuţii pentru o monografie” se fac şi referiri la comerţul din acele timpuri. “Pe 21 iunie 1837 este dat la Eşi de domnitorul Mihail Sturdza, Hrisovul Gospod no. 28 de înfiinţare a Tg. Darabani cu 12 iarmaroace pe an şi zi de târg lunea. Pe 26 octombrie 1838 este făcută Învoiala dintre hatmanul Teodor C. Balş şi locuitorii târgoveţi din Darabani, prin care proprietarul moşiei le dă voie să facă binale (case) la uliţa mare şi comerţ în târg, contra unui bezmen (impozit). Este momentul în care târgoveţii evrei încep să construiască dughene şi locuinţe din care se mai văd şi astăzi câteva în centrul oraşului. În 1859, între cele şase târguri din ţinutul Dorohoi, apare şi Darabanii, cu un număr între 1.500 – 2.000 locuitori, înaintea unor târguri cum ar fi Paşcanii. Într-un târg destul de important s-a acordat, firesc, atenţie şi sănătăţii locuitorilor. În 1850, pentru combaterea epidemiilor (în 1848 în Moldova fusese epidemie de holeră) este cerută înfiinţarea la Darabani a unui Spital care să funcţioneze cu medicamente procurate de la Farmacia Haynal din Botoşani. Panta ascendentă pe care s-a înscris Darabanii în secolul XIX este evidentă la Recensământul General din 1899, când localitatea apare cu patru cătune (Darabani, Corneşti, Teioasa şi Bajura) şi cu un număr de 6.706 locuitori, din care 4.192 de religie ortodoxă, 2.492 mozaici şi 42 catolici .
Revolte pentru pământ
În 1865, din moşia lui Teodor Balş, este făcută împroprietărirea ţăranilor din Darabani şi satele componente, în baza legii date de Alexandru Ioan Cuza. În acest an, pe raza Darabanilor apar satele Darabani, Bajura din deal, Bajura din vale, Corneşti, Teioasa şi Cotu Hârtopului, toate având 513 case şi 593 familii. Pe 21 mai 1877, scrie Dumitru Haha Voicăuţi, “are loc la Darabani revolta ţăranilor români împotriva târgoveţilor evrei, când târgul este devastat, dughenile răvăşite, “buntuluiala” neavând conotaţii antisemite, aşa cum va aprecia în 1878 chiar Titu Maiorescu. În acest an, la Darabani erau un număr de 8 sinagogi evreieşti. În septembrie 1878 are loc la Tribunalul din Dorohoi procesul locuitorilor din Darabani, (a celor 70 de ţărani arestaţi în urma buntului din 1877), unul din primele mari procese colective din istoria României moderne. Procesul a avut ca protagonişti personalităţi celebre ale vremii precum Urechia (preşedinte de instanţă), Titu Maiorescu (avocatul evreilor), Nicolae Ionescu (deputat şi avocat), George Cimara (avocat) ş.a., proces în urma căruia ţăranii arestaţi ca participanţi la revolta din 1877 sunt achitaţi fără plata despăgubirilor civile.
Prima şcoală de stat din Moldova
La începutul secolului al XIX-lea - menţionează Dumitru Haha Voicăuţi în “Contribuţii pentru o monografie” - în Moldova au fost înfiinţate o serie de şcoli particulare, cum ar fi Şcoala Başoteştilor din Pomârla, înfiinţată la 1838 şi subvenţionată de proprietarul moşiei Anastasie Başotă. Începând cu 17 mai 1841, se înfiinţează şcoala publică pe moşia Darabani a logofătului Teodor C. Balş. Pentru întreţinerea ei, proprietarul moşiei a cerut domnului ca Epitropia Şcoalelor să-i acorde o subvenţie anuală. Domnitorul Mihail Sturdza, printr-o Rezolutie din 21 martie 1841, a aprobat cererea de înfiinţare a şcolii ,,ca la început de bună pildă”, iar Epitropia i-a acordat 1.000 de lei pe an şi a numit ca profesor pe Gheorghe Crudu, absolvent al Seminarului Socola, iar Gheorghe Asachi a a întocmit instrucţiunile speciale sau ,,Planul Lămuritor” privitor la organizarea şcolilor săteşti. Cursurile au început la 1 septembrie 1841 şi, în primul an şcolar au fost înscrişi un număr de 14 elevi între 14 – 17 ani, şcoala de la Darabani fiind socotită astfel prima şcoală de stat din Moldova.
Programa de învăţământ din aceste şcoli săteşti (inclusiv cea de la Darabani) a fost întocmită de Gheorghe Asachi (originar din Herţa, ţinutul Dorohoi), pentru două clase cu elevi între 8 şi 14 ani. Disciplinele studiate erau ,,Abeţedarul pentru şcoalele săteşti’’, care cuprindea citirea şi introducerea în gramatica prescurtată, rugăciuni, partea I-a din catechism, adunarea, scăderea şi scrierea pentru clasa I şi partea a II-a din gramatică, istoria sfântă, patru operaţii cu numere întregi, numere complexe, întâile cunoştinţe, istorisiri morale, oarecare cunoştinţe de lucrare a pământului şi cântări bisericeşti pentru clasa a II-a. La aceste discipline se adăugau şi lucrări practice în grădina şcolii, unde fiecare elev avea o parcelă de care răspundea şi un număr de pomi fructiferi pe care îi îngrijea. (www.darabani.org, www.monitorulbt.ro)

Târgul Bucecea – Ctitoria boierului Alecu Ralet

Targul Bucecea
Moşia Bucecea a intrat în posesia boierului Alecu Ralet prin căsătorie, socrul său, bogatul negustor şi latifundiar Teodor Mustaţă, lăsându-i-o, prin testament, celei cu care s-a însurat, fata acestuia, Maria. Ca orice boier care se respectă, Alecu Ralet a şi iniţiat la Domnie demersuri în vederea întemeierii de târg pe moşia sa. În urma acestor demersuri, Ioniţă Sandu Sturdza, Domnul Moldovei, avea să dea hrisov de întemeierea târgului, la 16 ianuarie 1828. Îi redăm principalele prevederi – „Asupra arătării ce prin jalbă Ne-au făcut al nostru cinstit şi credincios bo­ier d-mnealui Alexandru Ralet biv vel Spătar că la moşia ds. Bucecea di la ţinutul Botoşeni ar fi loc de bună îndămânare spre alcătuire de târg, fiind locul cu apropiere de sate, împrejurate cu locuinţe omineşti, cerând spre aceasta voie şi slobozenie, Domnia Me am socotit, şi cerire Ds.: găsind-o nu numai cu cale, dar şi întrutot priincioasă pentru obştescul aiijveriş, nefiind de vreo stricăciune aşezare de târg la locul arătat. Iată îi dăm toată voie şi slobozenie ca să facă târg pe numita moşie cu D-sale cheltuială şi din oameni străini, care să nu fie din locuitorii altor târguri sau sate, fără niciun amestec de vreo dare pe pământul acesta, şi spre mai temeinică statornicire a acestei alcătuiri de târg se legiuiesc după cererea D-sale şi aceşti di mai gios aşezări, adică (:) 1-ul. Nimene să nu fie volnic a cuprinde locuri sau face dugheni sau orice alte benale fără a să aşeza mai întâi cu stăpânul moşiei şi a să învoi pentru bezmănul locului şi pentru lungimea i lăţimea lui cât să fie, atât în târg la piaţă cât şi la mahalale. Al 2-lea. Velniţe, berărie şi orânda a tot felul de băuturi, precum şi a păcurei de la acest târg să nu fie volnic a face sau a vinde, fără numai acei ce vor câştiga voie de la stăpânul moşiei.
Al 3-lea. Căsăpiile, pităriile, mingeriile şi soponăriile să fie a stăpânului moşâi fără a fi altul nimene volnic în aceste decât acei ce să vor învoi cu dumnealui. Al 4-lea, Starosti de tot felul de bresle alegându-să de către târgoveţi, să să rânduiască de către stăpânul moşâi fără a să amesteca în aceasta altul nimene. Al 5 lea. Cine nu va avea dugheni sau şi având va voi a deschide osăbite taravremelnice mişcătoare la piaţul uliţă spre vânzare a (tot) felul de lucruri, să nu fie volnic fără voia stăpânului, urmându-să aceasta şi pentru cei ce vor veni la zilele de târg sau la iarmaroace cu mărfuri după afară.
Al 6-lea. Imaşul pentru vitele târgoveţilor să să deie de către stăpânul moşâi câte giumătate falce de una vită, socotindu-să a avea fiecar gospodar de mahala câte doi boi şi una vacă, bez viţăi. Iar acei ce vor ave mai mult vor plăti precum: să vor învoi cu stăpânul moşâi”. Hrisovul lui Ioniţă Sandu Sturdza, din 16 ianuarie 1828, mai prevedea – „Căpitanul de târg să să rânduiască de către stăpânul moşâi, care să fie om vrednic şi cinstit, cu bune purtări şi fără nicio abatere la vreun catahrisăs, supus însă dregătorilor ţinutului întru cele ce atârnă de stăpânire”. Alte privilegii, dar şi îndatoriri revin lui Alecu Ralet, stăpânul moşiei Bucecea – „Venitul cântarului din acest târg să fie iarăşi a D-sale Spătar; urmând a lua acest venit întocmai după cum să obicinuieşte la alte târguri (…). Fiindcă Dumnealui Spătar: ca un stăpân a moşâi Bucecea, unde are să să facă şi târg, să îndatoreşte acum cu a d-sale cheltuială a face drumurile, uliţăle târgului, mahalalelor, cu prund de la Siret, să îndatoresc şi târgoveţii ca fiştecarăle înaintea dughenii să aibă purtare de grijă a drege uliţăle şi a le îndrepta, când să vor strica, iarăşi cu prund (cărandu-să şi aducându-să prund de către D: Stăpânul), spre a fi de o purure în bună stare”. Acelaşi hrisov domnesc hotărăşte a se ţine nouă iarmaroace pe an – la ziua Sf. Trei Ierarhi, la ziua Duminicii – a doua din Postul mare, la ziua Sf. Apostol şi Evanghelist Marcu, la ziua aflării Tăierii Cinstitului Cap al Sf. Ioan Botezător, la ziua Naşterii Sf. Ioan Botezătorul, la ziua Sf. Marelui Mucenic Pantelimon, la ziua lui Simion Stâlpnicul, la ziua Sf. Apostol şi Evanghelist Luca, la ziua Sf. Ierarh Spiridon, „la care adunării volnic să fie oricine a merge şi a neguţători cu orice lucruri vor ave de vândut şi de cumpărat, nesupărându-să de către nimeni”. Important pentru evoluţia târgului Bucecea este şi înscrisul Hrisovului, care prevede – „Fiindcă dumnealui ca un stăpân a târgului voieşte ca târgoveţii să fie de a purure scăpaţi de orice primejdie, să îndatoreşte să aibă purtare de grijă şi priveghere de a fi în târg şcoală, doftor şi moaşă i spiţărie(…). În finalul Hrisovului, obişnuita formulă – „S-au scris la scaunul Domnii Mele în oraşul Iaşi întru cea dintâi Domnie a Noastră la Moldaiea la anul al şăsele”. Să mai menţionăm – Alecu Ralet avea case în Botoşani. La 1832 era primul preşedinte al Giudecătoriei Botoşani. Înaintaşii săi se trag din familia Rali, o familie italiană grecizată. În 1842 a fost înălţat la rangul de Vornic, pentru activitate în „îndelungate slujbe”. A încetat din viaţă în 1845, fiind înmormântat la Biserica Uspenia din Botoşani. Fiul său, Dimitrie Ralet (Rallet, franţuzismul fiind la modă) s-a distins ca remarcabil paşoptist şi unionist (membru marcant în Comitetul Central al Unirii din Iaşi – 1856). Ca şi tatăl său, a fost preşedinte al Giudecătoriei Botoşani (1841). Bun tovarăş de idei şi bun prieten cu Gr. Al. Ghica, cu fraţii Mihai şi George Cuciureanu, C. Rolla, Vasile Alecsandri, C. Negri, Alexandru Ioan Cuza ş.a., Dimitrie Rallet s-a afirmat şi ca un temut pamfletar, scriitor satiric, memorialist, atrăgându-şi aprecierea lui Eminescu. S-a stins din viaţă la 25 octombrie 1858, fiind înmormântat tot la Biserica Uspenia din Botoşani, cu puţin timp înaintea înfăptuirii Unirii Principatelor, pentru a cărei cauză s-a dedicat exemplar. (Ionel Bejenaru, www.luceafarul.net)

Hrisovul domnesc de înfiinţare a târgului Săveni – 7 august

„Cu mila lui Dumnezeu, noi Scarlat Alexandru Calimah VV, Domn Ţării Moldaviei.
Pretutindene lucrarea alijverişului (n.n. afacere comercială) este o mijlocire în care stă temeiul cel mai cu deadinsul a fericirii noroadelor. De vreme ce prin aceasta, nu numai locuitorii de obştie, având chipul de a petrece cele agonisite prin strădanie şi sudoare feţei, află preţul cel cuviincios al ostenelilor lor, dar şi ocârmuirea, precum şi toată obştia celorlalte stări, să agiută, să înlesneşte în toate cele de trebuinţă, pentru ca să să sprijinească şi să înmulţească folosinţele acele care preste tot alcătuiesc slava, cinste şi fericire cea desăvârşită a norodului şi a ţării, Domnia Mea luând aminte asupra arătării ce ni-au făcut-o Luminata Domniţa Efrosina Mavrogheni că la moşia Săveni din Ţinutul Dorohoiului, ce o are Luminarea Sa cumpărată vecinică prin mezat (n.n. licitaţie ), iaste loc cu toate îndemânările cuviincioase pentru adunarea de iarmaroace, şi că la un loc ca acela mai vârtos urmează a fi şi pentru satele împregiuraşe de multă înlesnire de a să face adunări de iarmaroace spre a-şi face trebuincioasele alijverişuri, am socotit, şi găsind cererea aceasta a Luminării Sale, nu numai cu cale şi cu cuviinţă, dar şi de trebuinţă pentru înlesnire de obştie a alijverişului locuitorilor;
Iată prin acest al nostru domnesc hrisov, hotărâm şi orânduim ca să să facă la numita moşie douăsprezece adunări de iarmaroace pe an, adică: la Duminica Mare, la Sâmpetru, la Sf. Ilie, Iulie 20, la Sf. Mărie-Mare, August 15, la Sf. Mărie – Mică, Sept. 8, la Vinerea – Mare, Oct. 14, la Vovidenie, Noiembrie 21, la Sf. Ignatie, Dechembrie 20, la Stratenie, Fevruarie 2, la Sf. Teodor, la a patra Duminică din postul mare şi la Sf. Gheorghe, April 23 şi afară de aceste iarmaroace hotărâm ca să să facă şi zi de târg pe toată săptămâna, Duminica, la care iarmaroace şi zile de târg să fie slobod oricine de a merge să-şi facă alijverişul trebuincios, ori cu ce vor avea, fără nicio supărare despre nimenea şi fără nicio oprire, dând Luminarea Sa deapururea, pe lângă locul însemnat pentru adunarea iarmaroacelor, şi locul trebuincios de imaş pentru păşunarea vitelor lor, în vremea ţinerii iarmaroacelor i a zilelor de târg, precum şi înlesnirea adăpătorii şi alte îndemânări cuviincioase spre nesupărarea locuitorilor asupra urmării alijverişurilor.
Pentru ca să aibă însă şi Luminarea Sa oareşcare folosinţă din iarmaroacele arătate şi zilele de târg, îi facem vecinică danie vinitul mortasipiei (n.n. taxă pe vânzarea sau cumpărarea de animale) de la toate vitele ce să vor vinde la aceste iarmaroace i zile de târg pe moşia Luminării Sale, care vinit să-l ieie după hotărârea condicei ce iaste în Vistierie cu pecetea gospod, adică: câte douăzecişipatru bani noi de toată vita mare, bou, vacă, cal şi iapă, ce să va vinde, luându-l acest vinit în giumătate de la vânzătoriu şi în giumătate de la cumpărătoriu, fără să să supere cineva cât de puţin mai mult împotriva hotărârii aceştia.
Deosebit hotărâm ca, găsindu-şi Luminarea Sa şi cinsprezece liude (n.n contribuabili) din oameni streini, fără bir, să-i aibă slugi pentru înlesnirea căutatului moşiei aceşteia, apăraţi fiind în toată vremea de birul Vistieriei şi de toate alte dări şi havalele ce vor fi asupra altor locuitori ai ţării. Găsindu-i însă aceşti oameni, îi va face cunoscuţi Vistieriei, pentru ca să rămâie în deplină apărare şi ocrotire. Iar pe lângă aceste, hotărâm ca şi douăzeci dugheni ce le are făcute Luminarea Sa pe această moşie sa fie scutite de banii agiutorinţei şi de toate alte angării, precum şi douăzeci oameni ce vor fi la aceste dugheni, fiind din oameni slobozi şi fără amestec de bir, să fie scutiţi de birul Vistieriei şi de toate alte dări şi havalele.
Poruncim dar Domnia Mea domniilor voastre dregători ai ţinutului ca, urmând întocma hotărârii hrisovului acestuia pentru orânduirea iarmaroacelor însemnate şi a zilelor de târg, spre înştiinţare de obştie, atât a locuitoruilor, cât şi a neguţitorilor, pentruca fieşticine să margă cu vite şi orice alte să-şi facă alijverişul trebuincios, înnoind deapururea publicarisirea şi făcând toată îndemânarea cuviincioasă locuitorilor spre a să aduce în urmare şi în obicinuinţă iarmaroacele aceste şi zilele de târg, iar pe cei din urma noastră Luminaţi Domni, fraţii noştri, carii din Pronia cerească să vor orândui întru ocârmuirea ţării aceştia, poftim nu numai să nu strice aceste de mai sushotărâte, ci mai vârtos să le întărească şi să le păzească, pentru a Domniilor Sale nesfârşită pomenire.
S-au scris în Scaunul Domniei Mele în oraşu Eşii, întru a doua Domnie a noastră la Moldavia, în anul al şaptelea.”
1818, august 7
Sc. Alex. Calimah VV         Costachi Conta vel Vist. procit.
S-au trecut în condica de hrisoave – Costandin Veisa, Pahar.

Republicând acest Hrisov al Domnitorului Scarlat Alexandru Calimah VV, privitor la înfiinţarea sârgului Săveni, după textul publicat de Pr. cărturar Dumitru Furtună („Revista istorică”, nr. 7-8/1915), facem menţiunea că, de-a lungul vremii, a stârnit destule controverse privitoare la datare. Le-a trecut scurt şi bine în revistă Prof. Constantin Cojocariu, în „ORAŞUL SĂVENI. MONOGRAFIE” (Editura AXA, Botoşani, 2001), argumentând data de atestare a Târgului Sâveni, 7 august 1818 (Ionel Bejenaru, www.luceafarul.net)

Fragmente din istoria literaturii didactice botoşănene

* învăţătorii şi profesorii botoşăneni au editat cărţi cu o tematică extrem de diversă * unele dintre ele au cunoscut o circulaţie naţională *
Ar fi greşit să credem că realizarea de culegeri şi de lucrări tipărite cu informaţii din toate disciplinele şcolare e o „modă” nouă. Onisifor Ghibu, care s-a ocupat în mod special de ce s-a întâmplat în acest domeniu, considera că „literatura didactică românească are o contribuţie însemnată la cunoaşterea culturii şi în special a literaturii, ea reoglindind mai ales viaţa instituţiei pe care o serveşte, în primul rând, adică viaţa şcolii, ca fiind cea mai tipică instituţie de răspândire a culturii” („Din istoria literaturii româneşti”, 1975).
Ştefan Ciubotaru, în lucrarea „Pagini din istoria învăţământului botoşănean 1759 – 1948”, apărută la Editura Litera în 1987, realizează o amplă frescă a ceea ce a însemnat literatura didactică pe aceste meleaguri. Conform sursei citate, 51 de profesori şi învăţători cunoscuţi au fost „responsabili”, dintru începuturi, cu editarea genului literar didactic în judeţele Botoşani şi Dorohoi. Dintre aceştia, mulţi – V. Paulini, M. Gr. Posluşnicu, I. V. Luca, N. C. Enescu, Hilel Kahane – au scris lucrări ce au dobândit prioritate naţională, A. Popescu şi Gh Simionescu câştigând chiar concursurile pe ţară instituite de Spiru Haret, cu lucrarea „Gramaticile pentru şcoala primară”.
Autori botoşăneni de referinţă
I. V. Adrian
Fost revizor şcolar, I. V. Adrian a editat în 1870 la Botoşani, la tipografia sa, primul abecedar ilustrat din ţară, menţionând în dedicaţia pentru elevi: „vă dau aice un abecedar ilustrat, singurul până acum în limba română de acest feliu”. Diferenţa faţă de vestitul abecedar al lui Ion Creangă şi al colaboratorilor săi (apărut cu doi ani înainte) este că botoşăneanul începe cu literele mari de tipar, având pentru fiecare drept corespondent câte un binecunoscut personaj istoric: A – Alexandru cel Bun, D – Decebal, M – Mihai Viteazul, Ş – Ştefan cel Mare etc. Pentru consolidarea  învăţării acestor litere, ele se repetă de trei ori, în mărimi şi grosimi diferite, după care urmează alfabetul mic de tipar. Urmează învăţarea silabelor, ajungându-se, gradat, la propoziţii. După ultimele, ce alcătuiesc texte şi zicători bine alese (Sângele apă nu se face, Decât slugă la ciocoi, mai bine cioban la oi), urmează capitolul „Sentinţe şi istorioare”, ce cuprinde fabule frumos ilustrate. Ultima parte a manualului, numită „Încercări aritmetice”, cuprinde numărarea de la 1 – 100, câteva exerciţii şi „tabla celor patru specii”. Aria de răspândire a abecedarului au constituit-o judeţele Botoşani şi Dorohoi, lucrarea fiind eclipsată de popularul manual al humuleşteanului, care în 1893 ajunsese la a XXIII-a ediţie şi la 725.000 de exemplare vândute;
Ortenzia şi Gheorghe Buzoianu
Ortenzia a fost directoare a Liceului de fete din Botoşani şi unul din profesorii de marcă din primele decenii ale secolului XX. Este autoarea a nouă manuale de geografie, cursuri de economie casnică, lecturi literare şi ştiinţifice pentru şcoli primare şi secundare, precum şi a unui dicţionar geografic al judeţului Bacău. Gheorghe Buzoianu se numără printre puţinii autori de hărţi fizice şi politice ale Europei şi României, lui datorându-i-se şi un atlas geografic al judeţului Botoşani;
C. V. Ficşinescu
Revizor şcolar al judeţului şi unul dintre cei mai prolifici autori de manuale şcolare, cunoscute în toată ţara şi apărute în numeroase ediţii. Între anii 1847 – 1937, a editat 18 cărţi de aritmetică destinate şcolii primare, unele dintre ele apărute în peste 8 mii de exemplare;
Constantin Gallin
Considerat cel mai mare învăţător din secolul XIX, este primul autor de manuale didactice cu volumul „Geografia terrelor române pentru classa III primară”, Iassy, Tipografia Bermann, 1869, apărut în nouă ediţii. A tipărit opt cărţi în colaborare, din care unele de istorie şi citire, foarte căutate pentru calitatea lor; 
Constantin Iordăchescu
Institutor şi director al Şcolii „Marchian”, deţine un loc de frunte prin două lucrări ce au devenit cunoscute pe plan naţional. Prima dintre ele este „Cronologie şi fapte din istoria românilor. Rezumat practic trebuitor oricărui bun român şi în special elevilor... şi învăţătorilor”, Botoşani, Tipografia Reânvierea, 1904. Lucrarea începe cu năvălirea barbarilor şi se termină cu anul 1881, domnitorii fiind trecuţi, în ordine cronologică, pe două coloane: Ţara Românească şi Moldova. Este prima lucrare ce cuprinde istoria ţării în date. Savuroasă este tema celei de-a doua cărţi: „Cinematograful şi educaţia”, apărută la Botoşani, la Tipografia Reînvierea, în 1912. După unii cercetători, este prima carte românească dedicată cinematografiei, ce are, în acelaşi timp şi un pronunţat caracter pedagogic. Apărută în vremea când cinematograful era mut, cartea pune în discuţie anumite aspecte considerate dăunătoare dezvoltării fizice şi educaţiei copiilor şi tineretului, dar, în acelaşi timp, scoate în evidenţă şi uriaşele avantaje ale filmului, care devenise universal şi foarte popular.
Ştefan Ciubotaru detaliază, în lucrarea sa, întrebarea care-l chinuia pe Constantin Iacobescu: filmul „foloseşte sau vatămă la educaţie?”, precum şi răspunsurile. „Ca aspecte negative enumeră: aerul viciat şi căldura înăbuşitoare din săli, influenţa nefastă asupra vederii celor din primele rânduri, pericolul unui incediu, care ar face victime mai întâi printre copii. Cu privire la conţinutul instructiv – educativ al filmelor, pedagogul botoşănean scoate în evidenţă nocivitatea unor filme de groază cu scene tari, barbare, unde moartea „se arată sub toate feţele”. Acestora li se mai adaugă şi cele imorale, în care abundă scenele de dragoste pătimaşă ce sădesc în sufletele elevilor sentimente şi tendinţe de care ar trebui să fie străini până la o anumită vârstă.
Trecând la părţile pozitive ale cinematografului, C. Iordăchescu arată rolul lui uriaş în instruirea şi educarea elevilor, când aceştia vizionează filme ce sunt adevărate lecţii de biologie (experienţa cu şoricelul sub clopot) sau cu caracter patriotic. „Frumoase lecţii de geografie sunt – subliniază el – vederile de pe mapamond precum şi filmul jurnal, văzut de milioane de oameni, cu limba lui universală, de-o înţeleg şi analfabeţii”. Valabile sunt şi astăzi o serie din recomandările pe care autorul le face şcolii în munca cu filmul: alegerea peliculelor ce pot fi vizionate de elevi, organizarea unor matinee, asigurarea pazei contra incendiilor, salubrizarea sălilor de spectacole. Până la urmă, C. Iordăchescu a fost adeptul cinematografului, „acest bun imens, ce instruieşte, între surâs şi o lacrimă, pe nesimţite, pe toată lumea”;    
Hilel Kahane
Director al Şcolii Izraelite – române din Botoşani, prin manualul „Gelitoh ha-arez. Opu didacticu de geografia”, Bucureşti, 1880, cu ilustraţii şi scris în ebraică, rămâne autorul primei geografii cu caracter universal din ţară, cartea sa mai cuprinzând şi cosmografie şi „matematică fiscală şi politică”. La Botoşani, H. Kahane va scoate un al doilea manual de geografie, ambele cunoscând o circulaţie naţională;
Gheorghe Mihalciuc
Numele lui rămâne legat de un abecedar mai puţin cunoscut: „Abecedarul de la Krefeld”. În primul război mondial, a fost luat prizonier şi a ajuns în lagărul de la Krefeld, Germania. Pentru a face aerul „mai respirabil”, ofiţerii români au pus bazele unui cerc cultural, ce avea rolul de a organiza conferinţe şi spectacole de teatru şi de muzică. Aici a luat fiinţă şi o Asociaţie litografică, înzestrată cu un aparat de multiplicat, cu ajutorul căruia s-a realizat un abecedar folosit pentru alfabetizarea soldaţilor din lagăr. Au fost trei autori: Mihai Mintuţă (Mirceşti), Constantin Popovici (Galaţi) şi Gheorghe Mihalciuc. Scrisul şi desenele, realizate ireproşabil, aparţin învăţătorului botoşănean. Cursurile de alfabetizare au durat 75 de zile, răstimp în care soldaţii, cu ajutorul învăţătorilor – prizonieri, au dobândit cunoştinţe elementare de citire şi scriere, primind în final adeverinţe de absolvire. Abecedarul de la Krefeld se înscrie în istoria literaturii didactice româneşti ca un manual unic, interesant şi valoros prin condiţiile în care a fost creat;
C. V. Nădejde
Revizor şcolar al judeţului Botoşani, a întocmit, între anii 1878 – 1899, patru manuale de citire, aritmetică şi geografie, la care se mai adaugă un atlas geografic, toate destinate şcolilor primare. Unele au apărut chiar în opt ediţii, bucurându-se de o reală popularitate;
Ioan Constantinescu
Profesor la Şcoala normală din Şendreni şi Liceul „Gr. Ghica”, a scos, în 1937, harta României destinată şcolilor secundare. Reeditată în 1948, ea a constituit prima hartă fizică şi politică a RPR. Este şi autorul unei geografii a judeţului Dorohoi;
Elena Cuparencu
Institutoare în Dorohoi, căreia i se datorează două geografii şi două gramatici – compuneri destinate şcolii primare (1937). Este şi autoarea a două caiete de cusături naţionale (1933, 1938), pentru predarea lucrului manual la clasele I – IV. (Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de Remember)                

Oameni care au avut grijă de liniştea botoşănenilor

* înainte de a apărea „pe firmament” Protecţia Civilă (mai nou Apărarea Civilă), a cărei zi se celebrează astăzi, cu totul alte structuri au avut grijă de tihna localnicilor * instanţele judecătoreşti,”poliţaii”şi pompierii s-au preocupat ca semenii noştri să ajungă, teferi, la adânci bătrâneţe *
Protecţia civilă în România a fost organizată la 28 februarie 1933, sub denumirea de “apărare pasivă contra atacurilor aeriene” – având drept scop “limitarea efectelor bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului”.
Câteva din misiile structurii ce şi-a schimbat titulatura în “Apărare Civilă” sunt:
- prevenirea populaţiei asupra pericolului atacului aerian, calamităţilor sau catastrofelor;
- ocrotirea populaţiei împotriva efectelor armelor de nimicire în masă şi convenţionale;
- asigurarea protecţiei valorilor culturale şi a bunurilor materiale prin adăpostire şi evacuare. 
Numai că în secolele dinaintea celui la care facem referire nu existau nici atacuri aeriene, nici arme de nimicire în masă, pericolele cu care se confruntau botoşănenii fiind ceva mai modeste, pe un loc fruntaş în top figurând incendiile.
Primele “unelte pojarniceşti”
Din “Monografia oraşului Botoşani”, semnată de Ştefan Ciubotaru, aflăm că paza contra incendiilor a fost pusă la punct la început de secol XIX. Cu oarece greutate, deoarece hrisovul din 1820, prin care domnitorul  Mihail Şuţu aproba ca o parte din veniturile oraşului să fie folosite şi pentru modernizare, “nu dădea dezlegare şi pentru procurarea de unelte pojarniceşti”. Într-un atare context, conducerea oraşului a hotărât să cumpere, din banii boierilor şi a negustorilor, „4 tulumbe, 14 sacale, 16 căngi şi 20 topoare... Pentru înfiinţarea primului corp de pompieri, s-a cerut Domniei aprobarea ca 40 locuitori să fie scutiţi de dări şi să aibă în grija lor paza contra incendiilor. Aceştia urmau să devină tulumbagii, sacagii, căncieri, toporaşi, hornari şi clopotari”. Pentru ca cererea să fie băgată în seamă, s-a cerut şi sprijinul marelui vornic Alecu Callimachi, care urma să intervină pe lângă Domn. Din păcate, ocuparea Principatelor în 1828 de către armata rusă a pus capăt acestei novatoare acţiuni edilitare.
Poliţia ne-a păzit de animale de pripas, dar şi de incendii
Prin Regulamentul organic al urbei, la Botoşani a fost înfiinţată Poliţia. Din aceeaşi monografie aflăm că poliţiştii de secol XIX erau preocupaţi, printre altele, de animalele “de pripas”. Pentru că multe animale umblau de capul lor prin Botoşani, “poliţaiul oraşului, C. Placa, a înaintat Primăriei, la 22 aprilie 1875, un raport prin care cerea înfiinţarea unui ocol în care să fie închise animalele “de pripas”, pentru care să se perceapă amenzi” (Monografia oraşului Botoşani – Ştefan Ciubotaru). Edilii acelui timp au fost prompţi, răspunsul la solicitare sunând astfel:”Având în vedere că asemenea vagabondare a vitelor este oprită de Legea Poliţiei rurale, se publică, dar, că este oprită cu desăvârşire vagabondarea a orice soi de vite pe stradă, cei care găsindu-se se vor prinde”.
Alte documente fac referire la o întâmplare mai spre începutul secolului, ce vizează şi preocupări legate de foc, ale Poliţiei din acea vreme. În mai, 1835, domnul Mihail Sturza a vizitat oraşul şi a constatat că mulţi locuitori nu respectă dispoziţiile poliţieneşti cu privire la prevenirea incendiilor. În urma nemulţumirii Domnului, “în contra lor s-au luat măsuri severe de către Isprăvnicie: cei bogaţi (boieri şi negustori), să se străfuiască în folosul Eforiei, iar pe cei mai de gios să se înfrâneze prin poliţieneştele măsuri”. În traducere, cei avuţi trebuiau “să plătească costul uneltelor pojarniceşti, iar cei neavuţi să se înfrângă înaintea binalei sale cu câte zece lovituri spre pildarisirea şi a altora, îndatorându-i apoi, atât pe cei dintâi cum şi pe cei de-al doilea, a se face îndată asemenea instrumenturi”.
Generozitate în dotarea corpului pompieristic
După ce paza împotriva incendiilor a intrat în sarcina Poliţiei, inventarul “uneltelor pojarniceşti” s-a îmbogăţit simţitor. Mai întâi, pentru a exista fonduri, s-au majorat taxele pentru mărfurile intrate în oraş, măsură ce n-a fost tocmai pe placul negustorilor. “Unul dintre ei, Iani Vasiliu, a dăruit târgului o tulumbă, grecul primind mulţumiri publice”. După creşterea veniturilor Casei Comunale, în 1832 Eforia a cumpărat “două pompe aduse din Austria, ce aruncau apa în sus până la 18 stânjeni, 6 sacale, 20 căngi, 20 topoare, 5 căruţe ş.a. S-a stabilit şi lefurile pompierilor”.  La 13 aprilie 1834, Eforia oraşului avea următorul inventar, dat în seama comisarului Neculai Teodor: “2 tulumbe cu tot tacâmul lor, 20 topoare, 20 căngi, 2 sacale, 4 săcăluţe de mână, 4 cofe la sacale, 8 căzi mari ce stăteau în piaţă, pline de apă, 6 cai cu harnaşamentul complet şi alte lucruri mărunte, în total 97 bucăţi care aceste lucruri se află bune, sănătoase la Eforia Botoşani”. Tot în acea vreme, din corpul pompieristic al Eforiei făceau parte “1 comisar, 2 tulumbagii, 2 clopotari, 2 hornari, 8 sacagii, precum şi 24 de ciocli şi 20 fânaragii, care erau datori să sară în ajutor în caz de incendiu.
Inovaţii de secol XIX
În perioada de pionierat, s-au luat numeroase măsuri pentru prevenirea incendiilor, menţionate în monografia lui Ştefan Ciubotaru: “folosirea mangalului la fabricarea rachiului, la poverne, în locul lemnelor; interzicerea folosirii ursoaicelor din poduri şi înlocuirea lor cu hogege tencuite; înfiinţarea unor pichete dotate cu toate uneltili pentru foc, adecă apă, căngi, odgoane şi scări”. Erau măsuri vitale, deoarece marea majoritate a caselor construite în acel secol erau din vălătuci, acoperite cu draniţă, scânduri, stuf şi chiar paie. Relativ amuzante sunt şi instrucţiunile Departamentului Treburilor Dinăuntru, emise în 1834, după un puternic incendiu la Târgu Frumos: “asigurarea instrumentelor pojarniceşti la fiecare prăvălie; interzicerea de a se face focuri în curţi, şuri şi alte locuri unde poate aburi vânt; a nu fi slobozi vezeteii a umbla cu lulelilii aprinse prin grajduri şi locuri cu fân; să nu se îngăduiască pe nimeni, orice faţă ar fi, să umbli cu ciubucurile aprinse prin uliţi şi mahalale ci numai în casă a se afumi”. O măsură importantă luată de Eforie a fost aceea ca toţi “meşterii care lucrau fierăria cu foi şi ciocane prin bărăci de lemn, printre dughene şi casili acoperite cu stuh din mijlocul târgului, să fie îndepărtaţi spre marginea acestuia”. Măsurile, făcute publice prin baterea darabanelor, n-au prea fost respectate, în special de supuşii străini.
Incendii “celebre”
Evident, e vorba de o celebritate nedorită şi la care s-a ajuns cu toată grija autorităţilor altor timpuri. La 30 aprilie 1833, “pe la ceasurile 6 de noapte, s-a iscat un foc straşnic din dosul dughenilor din pliaţul târgului… asemenea şi la un han a lui Zadurovici, ce i-au dat foc un frate al lor lipsit de minte… La 28 august 1834, a izbucnit un foc la casa lui Iosub Meier… Cu toate că era supus străin, a fost ameninţat cu giudicata politicească”, deoarece putea “nenoroci un târg”. Cel mai mare incendiu din istoria oraşului a avut loc la 3 iunie 1887 când, în numai 6 ore, a fost mistuit de flăcările unui vânt puternic întreg centrul Botoşanilor”. Merită amintit şi cum erau anunţate incendiile în secolul XIX. Iniţial, “prin tragerea clopotelor de cel care veghea zi şi noapte, în cerdacul clopotniţei bisericii Uspenia. Mai târziu, prin 1886, alarma se dădea prin focuri de armă trase din aceeaşi clopotniţă. Telefonul s-a instalat abia în 1893”.
La “giudicată”
Dacă pompierii aveau grijă ca botoşănenilor să nu le ardă agoniseala, instanţele de judecată se îngrijeau de menţinerea unui climat paşnic în rândul locuitorilor. Instanţa supremă de judecată a Moldovei, prezidată de domn sau de delegatul său, a fost Divanul Domnesc, ce fiinţa încă din 1741. Avea ca membri pe mitropolit, episcopi, marele logofăt, marii vornici, vistiernic, postelnic, agă, spătar şi hatman. În 1774 s-a înfiinţat Departamentul Justiţiei, care a judecat numeroase cauze botoşănene, printre care şi neînţelegerile dintre târgoveţi şi călugării greci de la Popăuţi, în 1806 luând viaţă Departamentul al doilea de Justiţie, ce judeca pricinile mai mici. În jurul anilor 1822 – 1823, în urma unor modificări administrative, s-a înfiinţat Divanul judecătoresc al Ţării de Sus, cu sediul la Botoşani. Pentru un an, în 1829, Divanul Domnesc a fost înlocuit cu Adunarea Obştească, după care s-a revenit la formula dinainte. O structură cu o activitate foarte bogată până în 1832 a fost Departamentul Criminalistic (Cremenal), care nu avea voie să judece boierii, ci doar să facă cercetări, pe care să le înainteze Obşteştii Adunări, prezidată de domnitor. (Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de Remember)    

Restituiri imagistice, prin intermediul cărţilor poştale

 * primele ilustrate cu aspecte din oraşul Botoşani au apărut în ultimul deceniu din secolul XIX, destul de probabil în jurul anului 1895 *
Ştefan Ciubotaru, autorul „Monografiei oraşului Botoşani”, a fost şi posesorul unei impresionante colecţii de cărţi poştale, fiindu-i astfel relativ uşor să studieze începuturile cartofiliei la Botoşani (n. red.: cartofilia este o ramură de colecţionare ce se ocupă cu strângerea, studierea, selecţionarea şi expunerea după anumite criterii tematice, artistice sau ştiinţifice a cărţilor poştale ilustrate).
Patru serii de secol XIX
Din Monografia semnată de Ştefan Ciubotaru aflăm că prima serie de cărţi poştale a fost una destul de nefericită, caracterizată prin calitatea slabă a imaginii şi a cartonajului foto. Mai mult ca sigur, ele nu fuseseră realizate de cunoscutul Jean Bielig, ci de vreun alt fotograf local sau străin, cu scop mercantil. Ilustratele erau alb negru, iar imaginea nu cuprindea toată suprafaţa cartonului, având puţin loc pe margine pentru o eventuală corespondenţă. Pe toate se afla înscrisul „Salutări din Botoşani”, iar pe verso, cu majuscule, scria „CARTA POŞTALĂ”. În colecţia amintită se găsesc trei exemplare: Biserica Uspenia, Moara Societăţii şi Mănăstirea Agafton. Dintre ele, una singură a circulat. Dacă pe ştampila de plecare din Botoşani nu se distinge data, se vede în schimb pe ştampila de sosire: „Yassy 4 jul 900” (4 iulie 1900).
A doua serie, cu o imagine mai clară şi un carton mai bun, conţine 2 – 3 aspecte botoşănene încadrate frumos de ornamente liniare şi florale. Ştefan Ciubotaru a avut în colecţia sa două exemplare din această serie. Primul cuprinde trei vederi: Strada Liceului „Laurian”, statuia Eminescu şi strada Marchian, iar al doilea Strada Mare şi Strada Primăria. Pe verso scria „ROMANIA, CARTA POŞTALĂ”, de această dată fiind vizibile şi ştampilele de expediţie: Botoşani, 24 martie 1899 şi Botoşani, iulie 1899.
A treia serie apărută, ca şi primele, în alb – negru, are o imagine îmbunătăţită şi a fost pusă în circulaţie de Editura Librăriei „Eminescu”. În cele trei ilustrate cunoscute sunt imortalizate Calea Naţională (centrul), Şcoala Marchian cu Biserica Sf. Dumitru şi casa Manole de pe Bulevardul Mihai Eminescu. Pe verso au înscrisul „UNION POSTALE UNIVERSELLE, ROMANIA – CARTA POSTALA”.
O dată cu a patra serie apărută la finele secolului XIX, sunt puse în circulaţie şi vederi în culori, de calitate mediocră, apărute la Librăria şi Editura „A. M. Julius”. Din această serie, Ştefan Ciubotaru a deţinut în colecţie Strada Mare Botoşani; Strada Mare; Cazarma de Infanterie – Botoşani şi Grădina „Belvedere” (ultimele două în culori).
Cărţile poştale apărute într-un final de secol în care în Botoşani fiinţau nu mai puţin de 10 librării a făcut ca oraşul nostru să fie, în acele timpuri, printre primele în Moldova în ceea ce priveşte cartofilia. Dacă din fiecare serie au fost editate în jur de 200 de exemplare, putem vorbi de un total de 800 de cărţi poştale, din care azi dacă mai sunt 50.
„Explozie” de cărţi poştale în secolul XX
După 1900, numărul ilustratelor a crescut simţitor, ajungând la aproximativ 250 de imagini, 182 dintre ele regăsindu-se în colecţia Ştefan Ciubotaru. Vederile începutului de secol XX au fost editate la Bucureşti, Botoşani, Cluj şi Gherla, printre subiectele ce i-au „tentat” pe fotografi figurând Calea Naţională, Bulevardul Eminescu, liceele „Laurian” şi „Carmen Sylva”, unele biserici şi case boiereşti, grădina publică (în peste 20 de ipostaze) şi două vederi generale. Este păcat, aşa cum constată Ştefan Ciubotaru în monografia sa, că fotografii n-au imortalizat pe carton şi alte obiective importante ale oraşului, unele dintre ele dispărute. E vorba de Podul de piatră, Primăria veche, Teatrul Petrache Cristea, Pompieria, Grădina de vară „Maria Petrino” din lipovenime, Baia evreiască, Sinagoga mare, Teatrul şi Cinematograful „Popovici” şi „Sala meseriaşilor”. Singurul fotograf din acea vreme care a pozat oraşul a fost Eduard Huber, cel mai valoros, de altfel, din perioada interbelică, numele lui găsindu-se pe vederile ce reprezintă frumoasele case Văsescu şi J. Ciolac, precum şi Arcul de triumf ridicat în centrul oraşului în 1906, cu ocazia manevrelor regale la care a participat Regele Carol I.     
Numeroase edituri implicate
În „Istoricul cartofiliei botoşănene”, publicat în „Forumul cultural”, colecţionarul Mihai Cornaci „inventariază” tipografiile din Botoşani şi Dorohoi care au tipărit cărţi poştale, la finele secolului XIX şi început de secol XX: Tipografia „Saidman”, I.L. Bercovici, I. Reinhorn, David Segal, „Munca”, C. Schwartz, „Lumina”, F. S. Davidescu, „Viitorul”, I. M. Blaustein, „Eminescu”, Segal&Marcu, „Modernă”, A. M. Iulius. Existând o mare diversitate a cărţilor poştale editate de tipografiile locale, dar şi a celor aduse de la alte edituri cu renume din Regat, ele au început să fie foarte căutate, atât pentru corespondenţă, cât şi pentru colecţii, fiind comercializate prin cele două anticariate ale urbei.
Pledoarie pentru colecţionari
În acelaşi istoric, Mihai Cornaci face referire la nr. 31 al publicaţiei „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor” din 10 iulie 1935, în care botoşăneanul M. Baras lansa îndemnul: „Colecţionaţi cărţi poştale ilustrate”. În articolul cu titlul amintit, M. Baras puncta: „S-a dovedit până acum de sute şi chiar de mii de ori folosul ştiinţific, educativ şi documentar al colecţionării de cărţi poştale. E drept, se pot învăţa multe colecţionând mărci, dar mai multe colecţionând cărţi poştale. Marca reprezintă o vedere minusculă, pe care trebuie s-o cercetezi cu lupa pentru a descifra ceea ce reprezintă, pe când la o carte poştală ilustrată vederea e mare, clară şi frumos executată”. Articolul a trezit un larg interes, mulţi cititori entuziasmaţi cerând lămuriri la subiect. Practica a demonstrat, în timp că majoritatea colecţionarilor au fost tentaţi să caute ilustrate cu imagini din localitatea în care s-au născut, în primul rând.
Cunoscuţi colecţionari botoşăneni
Perioada de după al doilea război mondial până în anii ’70 a fost una de stagnare pentru cartofilia botoşăneană, atât din cauza greutăţilor economice cât şi a restricţiilor impuse de regimul politic. Rememorând perioada de retrezire la viaţă a cartofiliei botoşănene, Mihai Cornaci face referire la prima expoziţie de cărţi poştale editate pentru oraşul Botoşani, realizată de Ştefan Ciubotaru în spaţiul manifestărilor culturale organizate în 1980 de Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu”. Impresionat de colecţia văzută, Mihai Cornaci a început să achiziţioneze toate „vederile” cu imagini din Botoşani, realizând, la rândul lui, un exponat cartofil sub titlul „Botoşani, oraşul meu drag”. Ulterior, o preocupare specială pentru colecţionarea de cărţi poştale despre localităţile judeţului nostru a manifestat Gheorghe Luţuc, care a realizat exponate cartofile separate pentru oraşele Botoşani şi Dorohoi, ce au fost expuse nu doar la Botoşani, ci şi în ţară.
De la expoziţii la albume
Cu ocazia primei expoziţii cartofile „Moldocart”, organizată la Botoşani în 1998, Gheorghe Luţuc, Ştefan Nicolau şi Coriolan Chiricheş au editat primul album ilustrat color „Botoşanii de altădată”. Un alt exponat cartofil extrem de valoros, în care se regăsesc în jur de 200 de poziţii diferite, este deţinut de col. dr. Gică Mariţanu. Organizată sub titlul „Botoşani – restituiri imagistice”, colecţia sa cu imagini din Botoşani a constituit vârful de atenţie pentru vizitatori dar, mai ales, pentru specialişti, în mai multe expoziţii specializate din ţară. Alt nume de marcă al cartofiliei botoşănene este Ştefan Nicolau, iniţiatorul şi sfătuitorul, împreună cu Mihai Urigiuc,  a cartofiliştilor botoşăneni. Exponatul de bază realizat de Ştefan Nicolau „Să râdem cu cărţi poştale ilustrate” (probabil unicat la nivel naţional) a impresionat plăcut publicul şi juriul în numeroase expoziţii locale şi în ţară.   
Actuala generaţie de cartofilie botoşăneană îi are legitimaţi pe Coriolan Chiricheş, Nicolae Iosub, Mihai Cornaci, Mihai Cimpoi, Andrei Mariţanu, Ioan Siminiciana, Alina Chiricheş, Bogdan Cornaci, Viorica Hrustovici, Dumitru Bărdiţă, Gheorghe Bocan şi Gheorghe Ciotină, toţi incluşi în circuitul naţional cu exponate competente.
„Nu de puţine ori, jurii exigente au apreciat în mod pozitiv pasiunea şi strădania cartofiliştilor botoşăneni, rodul muncii lor fiind segment al cartofiliei româneşti, afirmată ca incontestabilă latură de documentare istorică pentru prezent şi pentru generaţiile viitoare”, consideră Mihai Cornaci. (Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de Remember)

Bibliotecile botoşănene, în vremea când informaţia virtuală nu exista

 * în secolele trecute, cărţile erau legate în piele şi existau mai mult în casele celor avuţi * din fericire, au existat botoşăneni inimoşi care au pus bazele unor biblioteci pentru public, în special pentru elevi *
Prima menţiune documentară despre o bibliotecă botoşăneană, evidenţiată în „Monografia oraşului Botoşani” scrisă de Ştefan Ciubotaru, este făcută de austriacul Joseph Rohrer într-un jurnal de călătorie. În 1802, în drum de la Iaşi spre Suceava, Rohrer a fost găzduit de boierul Balş, ocazie cu care a constatat că în biblioteca acestuia nu se găsea decât „Biblioteque des romans”... Între 1830 – 1840, un botoşănean a avut inspiraţia să noteze titlurile cărţilor din biblioteca proprie, în număr de 48, ele fiind menţionate mai târziu de Nicolae Iorga. Printre ele se regăsesc: „Don Chişot, Telemah, Robinson, Petru Maioru, Abeţădar, Aprodul Purice, Tiatrul Moldovinesc, Scrieri de Demetrie Ralet, Ghenoveva de Brabant ş.a.”.
Prima bibliotecă şcolară
În 1832, Şcoala Publică de Băieţi nr. 1 a primit din partea lui Gheorghe Asachi şi Gheorghe Săuleascu peste 200 de cărţi, ce au stat la baza primei biblioteci şcolare din oraş. După 1850, numărul bibliotecilor personale a crescut simţitor, datorită apariţiei librăriilor care vindeau cărţi româneşti şi străine. În casele celor din „lumea bună” exista câte-o cameră destinată cărţilor (după model apusean), ponderea fiind deţinută de volumele în limba franceză. Printre bibliofilii vremii figurau Teodor Boyan, Mihail Haret şi Gheorghe Urzică, ultimul donând toate cele 1628 de volume din biblioteca proprie Şcolii primare din Zăiceşti.
Un primar interesat de cultură
Din monografia semnată de Ştefan Ciubotaru aflăm că primarul Teodor Boyan, „în şedinţa Consiliului comunal din 18 martie 1882, a propus ca în buget să se prevadă o subvenţie necesară fondării unei biblioteci publice”. În acelaşi an, pe 14 noiembrie, biblioteca a fost inaugurată în clădirea Şcolii „Marchian”, avându-l ca bibliotecar pe V.C. Nădejde. Din nefericire, nu a avut viaţă lungă. În urma unei adrese a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de a nu se mai folosi şcolile pentru întruniri electorale, spectacole teatrale etc şi printr-o serie de manevre a doi consilieri ce erau şi profesori de liceu, biblioteca a fost desfiinţată. La 21 octombrie 1885, cele 2.474 volume au fost predate Liceului „Laurian”. Un an mai târziu, destul de probabil pentru că oraşul rămăsese fără o instituţie deschisă publicului matur, S. Schör a deschis într-o casă în faţa Bisericii „Uspenia” o bibliotecă de împrumut ce conţinea cărţi româneşti, franţuzeşti şi germane. Volumele puteau fi luate acasă după ce se plătea o taxă, proprietarul vânzând şi cumpărând cărţi. În acelaşi timp, era abonat la publicaţiile locale, provinciale şi centrale.
Biblioteca „laurienilor”
A fost înfiinţată în primii ani de existenţă ai şcolii, în 1874 având în rafturile ei „355 opuri în 444 exemplare şi 475 volume”. Anul următor, aşa cum am mai menţionat, s-a unificat cu biblioteca publică. Până la finele secolului XIX, a mai primit numeroase donaţii, la care s-au adăugat cărţile trimise de Academia Română şi Casa Şcoalelor. În 1901, noul director al şcolii, N. Răutu, a pus ordine în inventar, grupând volumele pe specialităţi. Existau la acea dată 3.522 de cărţi. Conform celor menţionate de I.V. Luca în articolul „Mişcarea culturală din Botoşani după război” (publicat în 1924 în „Revista Moldovei”), în 1907 biblioteca Liceului „Laurian” cuprindea în jur de 20.000 de cărţi. Se pare că începuturile în domeniu erau pândite de ghinion, pentru că în timpul primului război mondial, în 1917, ruşii au dat foc liceului, fondul de carte arzând aproape în întregime, la fel ca şi clădirea şcolii. În „Istoria Liceului Laurian”, publicată în 1999, se vorbeşte despre „renaşterea din cenuşă” a lăcaşului de cultură. „Întâmplător, s-au găsit în 1918 vreo 400 de cărţi în grajdul unui vecin şi alte cărţi au fost aduse de binevoitori care au adăpostit în casele lor tot felul de obiecte risipite cu prilejul acelui dezastru. O contribuţie importantă la restaurarea bibliotecii a avut-o Comitetul Şcolar. Prin munca neobosită a membrilor săi a reuşit până în 1924 strângerea unui fond de 2.000 de cărţi, aproape toate româneşti. În Gazeta „Românul” din 1939 se menţiona faptul că „biblioteca are în prezent 14.297 de volume, din care 10.491 româneşti şi 3.806 străine”. O donaţie importantă a fost şi cea făcută de George Costin Vellea.
Biblioteca „Mihai Eminescu”
Constituită în 1904, a avut o soartă similară cu cealaltă bibliotecă de la „Laurian”, pentru că a fost înfiinţată în aceiaşi clădire. După incediul din primul război mondial, 14 elevi cercetaşi de la Liceele „Laurian” şi „Comercial”, conduşi de profesorul Vintilă Mihăilescu, au reînfiinţat biblioteca pe 27 martie 1919 în „Casa Cucu” de pe strada Marchian, pentru ca să „dezvolte gustul pentru citit şi să popularizeze cultura în masa poporului”. În 1924, fondul de carte ajunsese la 5.437 volume, iar al cititorilor la 3.000, dintre care 61% elevi secundari, restul din toate categoriile sociale, mai ales mărginaşi. Condusă de un comitet format din elevi din cursul superior, biblioteca se întreţinea din donaţii, încasări la diverse manifestări cu caracter cultural şi prin substidiile acordate. În 1931, în rafturile sale se aflau 9.441 volume, dintre care 7.235 româneşti.
Cercul de lectură
A fost fondat la 15 august 1908 de către un grup de tineri evrei, majoritatea autodidacţi şi a fiinţat peste 30 de ani. La cerc se făceau de toate, mai exact audiţii muzicale, cursuri de vară, conferinţe, serbări, şah. De reţinut e că biblioteca a fost condusă aproape în exclusivitate de elevi secundari, care au reuşit ca prin cotizaţii, donaţii şi încasări de la manifestări culturale şi distractive să aibă în 1932 un număr de 11.262 volume. În monografia lui Ştefan Ciubotaru se face referire la una dintre cele mai importante întâlniri ale cititorilor cu scriitori grupaţi în jurul revistei „Gândirea”. „În aprilie 1923, au fost prezenţi în localul propriu al bibliotecii M. Sadoveanu, G. Topârceanu, D. Botez, Ionel Teodoreanu, Al. O. Teodoreanu şi Pamfil Şeicaru, care au oferit autografe la sfârşitul şezătorii literare. M. Sadoveanu a rămas plăcut surprins să vadă pe rafturile „Cercului de lectură” aproape toată opera sa, aşa cum nu mai văzuse la alte biblioteci cu pretenţii”.
Bibliotecă în cartier mărginaş
Pe 18 iulie 1919, avându-l în frunte pe Ienăşescu, un grup de elevi de la Laurian au fondat „în strada Vila Boyan, într-o modestă căsuţă, o tot atât de modestă bibliotecă, ce avea în singurul ei dulap un număr mic de cărţi donate de iniţiatori. După numai cinci ani,  numărul lor s-a mărit, ajungând la 4.200. Cititorii acestei unităţi erau elevii din cartier, în special elevele Şcolii profesionale particulare „Societatea doamnelor”, cărora li se adăugau muncitorii manuali din partea locului, ce împrumutau cărţi bune pentru educaţia naţional - cetăţenească” (Monografia oraşului Botoşani – Ştefan Ciubotaru).
Paşi spre o nouă bibliotecă comunală
Pe 6 februarie 1925 Tiberiu Crudu a inaugurat o bibliotecă în cadrul Şcolii normale de băieţi, cărţile fiind procurate cu bani prevăzuţi în bugetul Comitetului şcolar judeţean şi din subvenţiile primite de la Casa Şcoalelor. Deservită de un învăţător, biblioteca era deschisă tot timpul, cei care împrumutau cărţi pentru acasă fiind în mod special cadrele didactice din mediul rural. În 1932 în bibliotecă existau 1.500 de volume, dintre care 881 aveau conţinut literar, 253 pedagogic şi 366 ştiinţific. O altă bibliotecă găzduită de Liceul „Laurian” a luat fiinţă în martie 1931, fondul de cărţi fiind donat de savantul I. Simionescu, fost elev şi profesor al liceului.
Anul 1934 este unul în care în Botoşani exista din nou o bibliotecă comunală, urmaşa celei din veacul trecut, ce a funcţionat în strada Armeană, nr. 11. Prin donaţia savantului Grigore Antipa, fondul de carte s-a mărit cu 2.000 de volume. Cel de-al doilea război a dus la încetarea activităţii şi a pierderii multor cărţi. După trecerea frontului, în martie 1944, autorităţile locale au luat iniţiativa adunării cărţilor împrăştiate, la care s-au adunat cele strânse de prin casele abandonate de proprietari, astfel că la mijlocul anului 1944 biblioteca funcţiona, având peste 200 de cititori permanenţi.
La acelaşi subiect, mai merită pomenite biblioteca înfiinţată de C. Iordăchescu cu ajutorul elevilor, în 1928, la Şcoala „Marchian”, precum şi valoroasele biblioteci personale existente în prima jumătate a secolului XX, care au aparţinut lui N. Răutu, N. N. Răutu, G. Costin – Vellea, C. Iordăchescu, I.V. Luca, Ezra Zukerman, Hilel Kahane. (Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de Remember)

miercuri, 23 martie 2011

Zilele săptămânii în calendarul popular


În calendarul popular, zilele săptămânii erau personificate
*Fiecare zi îşi păstrează, în timpurile moderne, tradiţiile ancestrale, semnificaţiile – în schimb- pierzându-se cu timpul *
Pe alocuri, există similitudini între calendarul popular şi cel ortodox. “Zilele de luni, miercuri şi vineri sunt zile de Post, chiar şi peste an. Din toate punctele de vedere. Trebuiau respectate, pentru că altfel erau repercursiuni. Femeile spuneau frecvent “Sfânta Luni”, “Sfânta Miercuri” şi “Sfânta Vineri”, dar nu şi “Sfânta Marţi”, “Sfânta Joi” sau “Sfânta Sâmbătă – ce erau considerate zile de lucru plin. Calendarul popular a fost respectat, cu sfinţenie, până la mijlocul secolului XX, ulterior semnificaţiile lui fiind perpetuate doar la sate, de către vârstnici”, explică etnologul botoşănean Steliana Băltuţă.
Prima zi a săptămânii, scrie ArtaTraditionala.ro, dedicată astrului Lunii, este patronată de Sfinţii Petru şi Pavel (Iaşi) sau de Arhanghelii Mihail şi Gavriil (Neamţ). Ca personaj mitologic, Sfânta Luni era invocată pentru vindecarea animalelor, mai ales a acelora născute în ziua de luni. Pretutindeni, ziua de luni poartă noroc începerii activităţilor specifice industriei casnice, în special a acelora de durată, care nu puteau să fie încheiate într-o singură zi (ţesutul, cusutul sau brodatul ieii sau cămăşii). Se interzicea, în schimb, negoţul, "datul pe datorie", împrumutul bunurilor materiale, mersul la peţit şi înmormântarea morţilor. Lunea era timpul cel mai favorabil efectuării practicilor de medicină populară (Muntenia, Dobrogea, Moldova). Pentru sănătatea şi prosperitatea oamenilor şi a turmelor de vite, în ziua de luni se ţinea post, uneori mai sever decât miercurea şi vinerea (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova). Despre omul născut lunea se credea că este urât, dar foarte sănătos şi norocos. Calendarul popular cuprinde mai multe zile de luni cu statut de sărbători: Lunea Curată, Lunea Pastorilor, Spolocania.
Marţea, ziua celor care se vor naşte
Spre deosebire de ziua de sâmbătă, dedicată morţilor (postexistenţei), de miercurea, joia, vinerea, duminica şi lunea, zile ale viilor (dedicate existenţei), românii au rezervat ziua de marţi celor care se vor naşte (preexistenţei). Marţea şi sâmbăta, zile ale săptămânii dedicate "Lumii de dincolo" (preexistenţei şi postexistenţei) au trei ceasuri rele, spre deosebire de zilele "lumii de aici" care pot avea numai unul singur. Sub influenţa mitului biblic, oamenii credeau că în ziua de marţi s-ar fi urzit lumea şi pământul (Moldova Centrală, Gorj, Hunedoara). Se consideră o zi rea (Muntenia, Oltenia, Moldova de Sud), fără noroc (Moldova Centrală), aducătoare de nenorociri în cele trei "ceasuri rele" (Oltenia, Muntenia, Moldova), nefastă pentru începerea unor activităţi importante (aratul, semănatul, construirea unei case sau a unei fântâni etc.). Din aceste motive, în ziua de marţi erau interzise nunţile, logodnele şi mersul în peţit. Ziua este patronată de două ciudate reprezentări mitice feminine: Marţolea şi Marţiseară. În calendarul popular apar numeroase zile de marţi cu statut de Sărbători: Matcalăul, Marţea Vaselor, Marţea Ciorilor, Marţea Dracului, Marţea Strâmbă, Marţea Trăsnetului, Paparuda, Marţea Testelor. După Paşti şi, uneori, după Rusalii, urmau cicluri de trei sau şase zile de marţi "oprite" pentru unele activităţi economice, dar favorabile pentru altele.
Ziua Sfintei ce trăieşte în păduri
Miercuri, ziua a treia a săptămânii, a fost dedicată de romani zeului şi planetei Mercur. Ca personificare a zilei ce-i poartă numele, românii o considerau o sfântă mai puţin importantă ca duminica şi vinerea, dar mai însemnată decât lunea, marţea, joia şi sâmbăta. În credinţele şi folclorul românesc apare ca o sfântă bătrână (Neamţ), slabă şi necăjită (Iaşi), îmbrăcată în alb (Vaslui) sau, dimpotrivă, dezbrăcată şi despletită (Suceava). Locuinţa ei s-ar afla în cer (Fălciu), în pustiu (Tecuci), în păduri (Botoşani, Vaslui), în chilii (Tutova, Botoşani) sau în palate mari (Neamţ). Se preocupă de hrana animalelor sălbatice, iar când apare în vis vindecă bolnavii (Vaslui). În ziua Sfintei Miercuri nu se făceau nunţi, nu se mergea în peţit, erau interzise petrecerile şi distracţiile. Mai multe miercuri de peste an aveau statut de sărbători: Miezul Păresimilor, Miercurea Strâmbă.
“Soră cu duminica”
Joi, a patra zi din săptămână, era dedicată de romani zeului şi planetei Jupiter. La români, joia este o personificare ce poartă numele: "femeie sfântă" (Dorohoi); "fecioară frumoasă care apară lumea de ploi mari şi de grindină" (Iaşi, Tutova); "o femeie sfântă şi binevoitoare, soră cu Duminica, Vinerea şi Miercurea" etc. Joia ar locui printre nori, în ceruri (Constanţa, Iaşi, Olt), în păduri netăiate şi păzite de fecioare (Tutova), de unde îşi manifesta puterea miraculoasă asupra holdelor, vitelor, bolilor etc. Zonal, joia era, în secolul al XIX-lea, respectată ca o zi de sărbătoare. În Maramureş şi Bucovina erau interzise şezătorile, în schimb devenea slobodă pentru nunţi şi, în general, pentru dragoste. Sărbătorile şi obiceiurile calendaristice sprijină ipoteza că joia a funcţionat în spaţiul carpato-danubiano-pontic ca sărbătoare a săptămânii, dedicată cultului şi odihnei, singură sau alături de duminică.
Vinerea, o Sfântă venerabilă
Ziua de vineri era dedicată de romani zeiţei Venera şi planetei Venus. Ca personificare a zilei ce-i poartă numele, Vinerea este "cea mai bătrână sfântă dintre surorile ei". Ea este protectoarea femeilor căsătorite, pe care le ajută la naştere, căsătoreşte fetele şi poartă de grija animalelor sălbatice. Sfânta Vineri ar umbla îmbrăcată în alb sau negru şi ar locui în munţi (Argeş, Suceava), în păduri (Argeş, Buzău, Neamţ, Tecuci), în pustiu (Neamţ, Iaşi), în ostroavele mării, în cer, în lumea cealaltă. Era invocată în rugăciuni, vrăji şi descântece pentru căsătoria fetelor, pentru prosperitatea vitelor şi a holdelor, pentru sănătate şi respectată prin post sever. Unele zile de peste an erau celebrate ca sărbători (Vinerea Seacă, Vinerea Mare, Izvorul Tămăduirii, Vinerea Ciumei), altele formau cicluri de trei, nouă sau douăsprezece vineri cu diferite semnificaţii religioase şi interdicţii de muncă.
Alte ceasuri rele
Sâmbăta, ultima zi a săptămânii în calendarul popular - dedicată de romani zeului şi planetei Saturn - este considerată de români nefastă pentru cei vii, fără noroc, cu trei ceasuri rele, dar favorabilă pentru spiritele morţilor, care primeau ofrande şi erau invocate în timpul vrăjilor şi practicilor magice.
Ziua Sfântului Soare
Duminica, singura zi a săptămânii care poartă un nume creştin (Dies Dominica - Ziua Domnului), este dedicată Soarelui. În credinţele şi folclorul românesc, Duminica este un personaj mitic binevoitor: "femeie sfântă" (Covurlui, Iaşi, Vaslui, Dolj); "fiinţă omenească" (Neamţ, Caraş-Severin); "cea mai mare Maică Sfântă" (Tutova, Botoşani); "călugăriţă" (Iaşi, Sălaj); "doamna mare, la care se închină toate zilele săptămânii şi de la care primesc ordine, ce să facă fiecare" (Fălciu); "zeiţa vie" (Tecuci); "sora mai mare a celorlalte zile" (Iaşi, Neamţ, Vaslui). Sfânta Duminică ar locui dincolo de Apa Sâmbetei, în palate de aur (Neamţ), în păduri neumblate de oameni (Botoşani, Vaslui) şi este îmbrăcată în haine albe. Ea s-ar arăta oamenilor, în vis sau în realitate, pentru a-i sfătui cum să alunge bolile şi să prevină pagubele (Vaslui). Poate să apară însă cu chip de femeie, cu picioare de găină, dacă oamenii mănâncă de dulce în zilele de post (Neamţ), zgâriată, împunsă, tăiată şi sângerată dacă femeile au spălat rufe şi au tors sau au cusut de ziua ei (Romanaţi). Duminica îşi serbează ziua nelucrând (Făgăraş), se roagă şi mănâncă o dată la şapte zile (Tecuci), e făcătoare de minuni, aduce numai bine oamenilor. În ziua de Duminică sunt interzise descântecele, cu excepţia celor de dragoste şi aflare a ursitei (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul şi centrul Moldovei). Spre deosebire de Duminica obişnuită, calendarul popular mai cuprinde: Duminica Tânără, Duminica Floriilor, Duminica Tomei, Duminica Mare ş.a.