duminică, 26 iunie 2011

"Casa Văsescu", imortalizată pe o carte poştală scoasă la vânzare pe okazii.ro

sâmbătă, 25 iunie 2011

Biserica “Roset” se apropie de două secole de viaţă

* Amplasat în centrul oraşului Botoşani, pe Bulevard, lăcaşul de cult a fost aproape de sufletul botoşănenilor încă din primele decenii ale secolului XIX *
În lucrarea “Cultul ortodox din judeţul Botoşani”, apărută în 1906 la Tipografia Saidman şi păstrată în patrimoniul Muzeului Judeţean Botoşani este descris cu reală plasticitate amplasamentul Bisericii Roset, în acea vreme: “Biserica cu hramul “Întâmpinarea Domnului şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” se găseşte în partea cea mai frumoasă a oraşului. Este situată pe Bulevard, despărţirea a II-a. Privită de aproape, în faţă, spune trecătorului că acel ce a zidit-o n’a fost lipsit nici de gust, nici de cunoştinţa artei architectonice. Bătrânii copaci de teiu, santinele neadormite în juru-i, ne mai arată gustul ales şi grija fondatorului pentru frumuseţa şi podoaba “Casei Domnului”. Vechimea acestei biserici nu întrece veacul unui om, deşi starea în care se află astăzi i-ar atribui o vârstă cu mult mai înaintată”.
Sprijin pentru biserică şi pentru copiii săraci
Ctitorii bisericii sunt spătarul Constantin Roset şi soţia sa, Maria, născută Gheucă, fapt atestat de inscripţia aflată deasupra uşii: “Vezi, dumneata, o, cititoriule, că această sfântă şi dumnezeească biserică ce se numeşte şi se prăznueşte hramul Întâmpinării Domnului Hristos şi a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, este din temelie lucrată prin osârdia şi cheltueala d-sale Spat. Const. Roset şi soţia d-sale, Maria, născută Gheucă, ca să le fie spre veşnică pomenire, la 1826 Iulii, 5". În perioada în care primii ctitori au fost în viaţă, ei s-au îngrijit foarte mult de biserică, întreţinând din avutul lor personalul compus din 2-3 preoţi şi diaconi, împreună cu ceilalţi servitori. Mai mult decât atât, după cum se menţionează în “Cultul ortodox din judeţul Botoşani”, spătarul Roset, “în urmă “Mare Vornic”, fiind o persoană iubitoare de lumină, înfiinţează în anul 1851 pe lângă această biserică o şcoală în care mai întăi se dădeau lecţiuni de psaltichie, în urmă  de citire, aritmetică şi gramatică grecească şi moldovenească. Despre existenţa acestei şcoli ne încredinţază următoarea inscripţiune de pe zidul casei care a servit ca şcoală: „Această şcoală s’au făcut în ograda Sfintei Biserici cu hramul Stratenia de d-sa Marele Vornic Const. Roset, spre învăţătura de psaltichie greceşte şi moldoveneşte a copiilor săraci. Ci s’au început la anul 1851, septembrie 1, spre învăţătura lor în veci". Şcoala după secularizare a devenit primară, având printre primii ei institutori pe Economul Stavrofor Petre Tanasiade” – ce în 1906 era pensionar şi paroh al Bisericii Sfânta Parascheva din Botoşani.
Avere lăsată prin testament
Întrucât fondatorul bisericii s-a îngrijit atât de mult de lăcaşul de cult cât a trăit, e de la sine înţeles de ce a căutat să-i asigure un fond, cu care biserica să se poată întreţine şi după moartea lui. Prin testament “a făcut-o ca metoc mănăstirii Vorona, lăsându-i spre întreţinere: moşia Tomeşti şi 10 binale (imobile) în oraşul Botoşani şi o sumă oarecare (?) de bani. Slujitorilor bisericeşti le-a lăsat, pentru locuinţă un număr de 12 chilii în curtea bisericii”. Din păcate, tot din “Cultul ortodox din judeţul Botoşani” din 1906, aflăm că “odată cu secularizarea, averea bisericii este luată, iar astăzio ea n’are absolute nici o avere, fiind lăsată cu totul în sarcina comunei, care îngrijeşte atât de întreţinerea materială a ei cât şi de personalul slujitor. În acest scop, Primăria serveşte anual epitropiei respective o subvenţiune de lei 3343".
Prelaţi cu 110 familii în grijă, acum un secol
În vremea când era tipărită lucrarea despre bisericile, schiturile şi mănăstirile din judeţul Botoşani, enoriaşii Bisericii “Roset” era, dacă ne luăm după capi de familie – 110, după suflete în parohie fiind 337 de botoşăneni. Conform aceluiaşi document, starea “morală şi materială a enoriaşilor, în general, este bună. Ocupaţiunea principală: parte proprietari, parte funcţionari, parte meseriaşi şi muncitori. Excedentul anual al născuţilor asupra morţilor este de 6”. În 1906, preotul Econom Stavrofor Gh. M. Rugescu, era ajutat în conducerea bisericii de “următorii epitropi: Nicu Roset mare proprietar, un descendent al fondatorului bisericii, numit din partea comunei şi Ioan Niculescu, director şi profesor la Liceul „Laurian" din localitate, ales de enoriaşi”. Revenind la preotul – econom, scriptele vremii mai spun că a fost şi “profesor de religie la Liceul şi Externatul Secundar din Botoşani, absolvent a 7 clase în seminarul „Veniamin" din Iaşi; a fost chirotonit diacon în 1874 şi preot la 25 mart 1876. Pentru activitatea sa pastorală, a fost rădicat la rangul de Stavrofor în ziua de 3 Septembre 1903”. (Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de Remember)

marți, 21 iunie 2011

„Grădina publică” din Botoşani, prin ochii lui Gala Galaction

Parcul păstrează câţiva arbori contemporani cu Mihai Eminescu, care în ultima parte a vieţii sale şi-a petrecut timpul aici, dar şi lacul artificial - pe care se pot face plimbări cu barca. În 1932, se menţionează pe wikipedia.org, aici a fost amplasat bustul lui Mihai Eminescu, fiind opera sculptorului Ion Georgescu, monument ce fusese amplasat în 1890 în faţa şcolii Marchian. Gala Galaction în 1922 a vizitat parcul şi a scris câteva pagini: „Aşa se numeşte grădina publică din acest oraş (n. red. - Vârnav). Cândva, de mult, trecusem pe lângă ea, într-un amurg de toamnă. Dar amintirea se risipise, lăsându-mi numai un chioşc şi împrejur câteva pete galbene. De data aceasta, am ajuns în Botoşani în luna mai. M-am găsit într-o lume liniştită, fără de răcnetele vânzătorilor bucureşteni, fără de automobile şi fără de îmbulzeala de la răspântii. Cine intră în acest oraş, aducând cu sine oricât de puţină istorie literară românească şi aminitrea câtorva poezii iubite în tinereţe, se simte tainic învăluit de umbra poeziei lui Eminescu. Iluziune sau adevăr, ţi se pare că între înfăţişarea tihnită, uşor pustie şi patriarhală a acestui colţ de lume, şi mirajul rechemării eminesciene există o netăgăduită legătură. Câte o casă veche, boierească, pierdută printre arborii vechi şi bălării virgine, câte o potecă ascunsă, mai încolo, într-o dumbravă de liliac, câte un zaplaz îmbătrânit şi prididit de crengi… răscolesc amintirea (…) Un prieten îmi spune că, în apropiere, pe locul unde se ridică azi nu ştiu ce local oficial, stătea căsuţa în care Eminescu, prin anul 1887, cu capul pustiu şi detunat, încremenea lângă soră-sa, paralitică, Enrieta. Şi desigur că acesta e drumul pe care-l bătea şi el, urcând, câteodată, la grădina Vârnav.” (Citat din Gala Galaction, „În Grădina Vârnav din Botoşani” în Oameni şi gânduri din veacul meu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955, p. 69-72)

vineri, 17 iunie 2011

Măngălău, fotografiat pe 15 iunie, anul de graţie 2011!

Înaintea Sărbătorilor Pascale, am căutat cu disperare o imagine pe Internet cu străvechiul zolitor sau cu un  măngălău... Ei bine, n-am găsit nimic! Până pe 15 iunie a.c., când am fotografiat ceea ce se vede în imagine - într-un sat botoşănean. Nu într-un muzeu în aer liber, ci în ograda unor semeni ce trăiesc în mileniul III. Şi care-şi duc traiul tihniţi, fără bătăi de cap că maşina de spălat ultimul răcnet s-a stricat sau că s-au terminat banii de detergent. Pentru necunoscători, preiau şi explicaţia din DEX pentru ceea ce vedeţi în imagine: "MĂNGĂLĂU, măngălaie, (Reg.) Obiect de lemn, lung (si dreptunghiular), cu suprafaţa ondulată, pe care se freacă rufele la spălat sau cu care se netezesc rufele de pânză groasă. - Din magh. m'angol'o".

duminică, 12 iunie 2011

Acareturile de altădată

Foto: www.cimec.ro
* Pe vremuri, la fel ca şi acum, sătenii acordau multă atenţie spaţiilor pentru animale, pentru depozitarea fânului şi a păpuşoiului, dar şi a alimentelor pentru iarnă *
Firesc de altfel, pentru că nu poţi să ai doar grija locului în care dormi şi mănânci, ci şi a acareturilor unde se adăpostesc găinile, porcii ori vitele mai mari, dacă eşti om cu stare. La fel de importante sunt şi spaţiile unde se ţin alimentele, la vreme de iarnă, pentru oameni dar şi pentru animale. Detalii legate de „acareturile de altădată” regăsim în articolul „Arhitectura laică din zona Botoşanilor”, semnat de Angela Olaru şi publicat în numărul din 1978 al publicaţiei „Hierasus” - editată de Muzeul Judeţean Botoşani: „Alături de casă, în curtea unei gospodării din secolul al XIX-lea se găseau: şura pentru vite, coteţul pentru porci şi poiata pentru păsări, toate aceste acareturi aflându-se la nivelul solului. Sub nivelul solului erau zămnicul (pivniţa) şi bordeiul pentru porci. Înălţat deasupra solului, în unele gospodării, era şoprul pentru fân. Materialul de construcţie era acelaşi ca şi la casă. În vestul zonei, pentru construcţiile mai vechi, a fost folosit mai rar lemnul, sub formă de bârne subţiri. În majoritatea cazurilor, însă, s-au folosit nuiele împletite, pe un schelet de furci de stejar înfipte în pământ. În gospodăriile modeste, şura avea pereţii doar pe trei laturi, în faţă neavând perete. Coteţul sau poiata pentru porci erau de cele mai multe ori o construcţie de formă rotundă, din nuiele împletite pe după pari bătuţi direct în pământ. Construcţiile acestea aveau o formă prismatică nu lipsită de frumuseţe, datorită acoperişurilor conice din stuf şi paie. Forma rotundă era motivată prin economia de material şi prin faptul că aceste construcţii sunt mai călduroase. Aceeaşi formă rotundă o avea şi poiata pentru păsări, cu acoperişul de stuf şi paie, construită la fel ca şi cea pentru porci. Pivniţa (zămnicul) însemna o groapă săpată doi metri în pământ, de formă dreptunghiulară, cu dimensiunile de 2x4 metri. Două furci de lemn sprijinite pe o coardă constituiau suportul pentru acoperiş. De la coarda din mijloc, bucăţi de lemn uneau pereţii zămnicului. Peste acest suport se punea pământ, iar uneori, deasupra pământului, se aşezau paie sau stuf. Pereţii piviţei nu erau întăriţi cu piatră, de aceea de multe ori se surpau. În pivniţă se păstrau alimente pentru iarnă, cartofi, sfeclă, butoaiele cu murături, fructe etc. Unele gospodării aveau construit în curte, pentru păstrarea fânului, un şopru. Şoprul era o construcţie de format patrulater, având la colţuri patru pari cu înălţimea de până la 8 metri; la înălţimea de 2 metri faţă de sol, grinzile susţineau o încăpere din scânduri, în care era depozitat fânul”.
Prispa, loc de dormit sau de sfat în zi de sărbătoare
Deşi lipite de casă, prispa şi cerdacul sunt tot un fel de anexe. Cei ce au călătorit prin Bucovina şi-au clătit privirile, fără doar şi poate, cu multitudinea de cerdacuri înecate în muşcate şi clopoţei sau trandafiri în ghivece, veritabil prilej de mândrie pentru gospodina casei. Deşi nu atât de des ca la vecini, prispa este un element arhitectonic uşor simplificat, ce apare şi la casele din zona Botoşanilor. Conform cercetărilor făcute de doctorul în etnografie Angela Olaru, „prispa pe toate laturile casei se întâlneşte la casele cu o singură cameră şi tindă şi la cele cu două camere şi tindă la mijloc. Ea avea rolul de a proteja casa împotriva umezelii şi a frigului (mai ales că la casele vechi temelia lipsea), de a permite gospodarului ca indiferent de anotimp, să-şi poată supraveghea de pe prispă toate anexele din gospodărie, de a depozita anumite produse agricole pentru uscare (fasole, porumb), pentru o perioadă de timp mai scurtă. Prispa mai slujea ca loc de odihnă şi de sfat în zilele de sărbătoare, iar vara servea chiar ca loc de dormit. Într-o măsură mai redusă apare şi prispa pe trei laturi, la casele vechi. La casele cu 3 şi 4 camere, de tip nou, prispa lipseşte aproape 100%, iar când apare ca o excepţie, numai în faţă sau pe trei laturi ale casei, este joasă (circa 30 – 40 centimetri).
Casele vechi nu aveau în general stâlpi la prispă. Ei apar cu 75 – 80 de ani în urmă, fiind confecţionaţi din lemn de stejar de cele mai multe ori, subţiri de circa 15 – 20 centimetri. Stâlpii sprijineau de obicei capetele grinzilor principale ale caselor, constituind un sprijin pentru acoperiş. În secolul al XX-lea stâlpii au apărut tot mai des la casele cu prispă.
Casele vechi din zona Botoşanilor nu aveau foişor. Începând din secolul al XX-lea apare la unele case „balconul” sau cerdacul care mărgineşte prispa şi este susţinut de deregi. Acesta creează în faţa casei un spaţiu care adăposteşte intrarea de intemperii”.
Împrejmuirile şi porţile d’anţărţ
Sentimentul proprietăţii a funcţionat, cu acuitate, şi în lumea satului de altădată, oamenii având grijă să-şi delimiteze, într-o formă sau alta, proprietăţile. Nu atât de „agresiv” precum transilvănenii, ce-şi ascund casele în spatele unor garduri şi porţi mai mult decât impozante, ci ades în rezonanţă cu sărăcia moldoveanului, veche de când lumea. Tot din articolul scris de Angela Olaru mai aflăm că: „Gospodăriile tradiţionale din zonă nu aveau până în secolul al XIX-lea garduri de nuiele decât în faţă, la drum. În rest, grădinile erau separate prin şanţuri săpate anume, în care se planta cătină şi se împiedica trecerea vitelor dintr-o grădină în alta. Grija pentru frumos s-a manifestat şi în modul de lucru al gardurilor şi porţilor.
Cele mai des întâlnite au fost gardurile cu cunună, lucrate din nuiele subţiri (lozie) din salcie şi plop. Se băteau pari în pământ până la o distanţă de 0,80 – 1 metru depărtare unul de altul. Între aceşti pari se împleteau nuiele subţiri. Un grup de 2 – 3 nuiele forma cununa. La gardurile „în flori”, „cu cunună” sau „în cosiţe” etc, cu aceste nuiele se realizau frumoase combinaţii prin împletirea lor. Jos se împleteau simplu, obişnuit, pe o distanţă de 30 centimetri, după care începe „jocul” cu cununa (Bajura, Darabani).    
Gardurile vechi de nuiele aveau şi acoperiş construit în scopul de a proteja gardul împotriva umezelii, cât şi acela de a nu putea fi escaladat cu uşurinţă. Nuielele se mai aranjau şi vertical, ca la pereţii caselor. Aceste garduri nu erau la fel de frumoase ca primele.
Gardurile mai noi (secolul al XX-lea) sunt din scândură aşezată orizontal (zaplaz) şi vertical. Gardurile moderne sunt lucrate uneori şi din ostreţe, bucăţi de lemn tăiate după un anumit format, în combinaţie cu temelii şi stâlpi de ciment.
Porţile sunt simple, foarte puţin ornamentate. Lucrate din ostreţe, din scândură, au de multe ori adăugate motive din lemn, decupate (Vlădeni). Ele nu se disting faţă de restul gardului prin înălţime sau ornamentică... La gardurile lucrate din scândură (zaplazuri) s-au menţinut aceleaşi porţi, sau au fost făcute porţi din scândură, nefiind ornamentate. Porţile par o continuare a gardului” („Arhitectura laică din zona Botoşanilor”, Angela Olaru, „Hierasus” 1978).
Prin satele botoşănene, mai vedem şi astăzi relicve ale trecutului, sub forma unor garduri de „răsărită” (beţe de floarea soarelui). Dacă ele vorbesc mai degrabă de sărăcia celor ce le-au înălţat, cu totul altă poveste „spun” gardurile semeţe de piatră din satul Horia – Mitoc, trăinicia lor datorându-se carierei de piatră de lângă Prut. (Carmen Moraru, Monitorul de Botoşani, Pagina de Remember)

Începuturile colectivizării

* Semenii de vârsta a III-a au încă vie în memorie maniera în care au fost lăsaţi fără pământul pe care-l aveau din moşi – strămoşi *
De furia exproprierilor au scăpat doar muntenii, pământurile lor răsfirate pe creste fiind imposibil de adunat în vreo cooperativă. Cei ce-şi duceau traiul în zone cu forme de relief mai blânde au avut, în schimb, o soartă vitregă după cel de-al II-lea război mondial.
După venirea la putere a guvernului Petru Groza, scrie wikipendia.org, s-a trecut, în 23 martie 1945, la o nouă reformă agrară, menită să dezintegreze marile proprietăţi funciare. În perioada 1945-1949, Partidul Comunist, la nivel declarativ, susţinea mica proprietate agricolă, aşa cum arată broşurile electorale din anul 1945 - deşi rezoluţia PMR din februarie 1948 recomanda deja cooperaţia ca mijloc de ameliorare a situaţiei economice. În realitate, comuniştii erau adepţii dogmei marxist-leniniste conform căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţii de masă”. Strategia iniţială a comuniştilor a fost cea de a cuceri adeziunea politică şi susţinerea ţăranilor săraci pentru a sparge solidaritatea socială din mediul rural, îndreptându-i împotriva celor mai înstăriţi.
O primă lovitură de graţie dată ţăranilor a constituit-o introducerea sistemului cotelor, pentru a compensa lipsa de alimente din oraşe şi necesitatea plăţii de despăgubiri de război Uniunii Sovietice. Prin acest sistem, ţăranii erau obligaţi să predea statului o parte semnificativă din producţia gospodăriilor lor. Dimensiunile acestui impozit în natură au variat. De multe ori, ţăranii erau lăsaţi doar cu grâul de sămânţă pentru anul următor, iar uneori nici cu acesta. Prin sistemul cotelor, multe gospodării agricole mari din zona rurală au fost duse la ruină, ceea ce a condus la sărăcirea satelor româneşti în ansamblul lor (inclusiv a ţăranilor săraci, pe care comuniştii îi sprijineau declarativ). 
Marea expropriere - un proces violent
Procesul de colectivizare a debutat cu decretul 83/2 martie 1949, prin care se expropriau proprietăţile mai mari de 50 ha. Decretul a intrat efectiv în vigoare chiar din noaptea următoare, fiind aplicat pe loc. Proprietarii, conform wikipendia.org, au fost luaţi noaptea din casele lor şi li s-a fixat, ilegal, domiciliu forţat în diverse localităţi. Proprietăţile au fost confiscate în întregime, cu tot cu animale, maşini agricole şi clădiri. Multe dintre cele câteva mii de foste locuinţe ale proprietarilor au fost transformate în sedii de IAS-uri, GAC-uri, posturi de poliţie. Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriaţi ca fiind „moşieri”, dar în realitate în multe cazuri era vorba de ferme mecanizate şi modernizate.
În zilele imediat următoare, plenara CC al PMR a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”. Agricultorii a fost împărţiţi în cinci categorii: ţăranii fără pământ, ţăranii săraci, ţăranii mijlocaşi, ţăranii înstăriţi (etichetaţi drept chiaburi) şi moşieri.
Cum prima interacţiune a funcţionarilor partidului cu ţărănimea, cu ocazia colectării cotelor, nu i-a pus pe primii într-o lumină favorabilă în ochii celor din urmă, în multe locuri inclusiv ţăranii săraci s-au solidarizat cu aşa-numiţii „chiaburi”, sprijinindu-i pe aceştia. Astfel, începutul colectivizării s-a caracterizat prin numeroase ezitări, uneori ţăranii înstăriţi fiind lăsaţi cu o mică proprietate, dar în unele cazuri chiar şi ţăranii mijlocaşi fiind deposedaţi de întregul avut. În unele momente, represiunea a fost deosebit de dură, dar alteori autorităţile au dat înapoi.
Satele alese pentru prima parte a colectivizării au fost întâi satele cele mai afectate de război şi de seceta ce a urmat, unde ţărănimea săracă era uşor de convins de autorităţi să accepte soluţiile guvernului. Început greoi şi haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 şi 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate şi finalizat în 1962.
7 martie 1949, zi neagră pentru botoşăneni
E vorba de data la care proprietatea agricolă privată trecea din mâinile ţăranilor, dar şi a moşierilor “de Botoşani” în cele ale statului, printr-un act în care se menţionau următoarele:
„Pentru Minister
          PROCES VERBAL
     Astăzi, 7 martie 1949
Noi, Comisiunea Judeţeană a Judeţului Botoşani pentru aplicarea Decretului nr. 83 din 2 martie 1949, alcătuită din Hărăţiu Const., Secretarul Judeţenei P.R.M., Scoblea Gh., delegatul U.S.S.A.R, Irimia Gh., Prefectul Judeţului Botoşani şi Ionescu Ioan, Director Judeţean Agricol, pe de-o parte şi Nacu Nicolae, Directorul Judeţean al Gogspodăriilor Agricole de Stat, Inginer Jovmir Nicanor, Ajutor Technic şi Tiron Emil, Şeful Serv. Planificării, pe de altă parte.
Având în vedere dispoziţiile în vigoare a Ministerului Agriculturii, am procedat, primii- la predarea şi secunzii – la luarea în primire a exploatărilor şi bunurilor agricole expropriate pe baza Decretului Nr. 83/1949, din cuprinsul Judeţului Botoşani, după cum urmează:
1. Un număr de 161 unităţi, însumând suprafaţa totală de 8524,33 Ha, cu 76 comune şi 15 case, împreună cu întreg inventarul viu şi mort, specificat în formularele de inventarierea şi evaluarea patrimoniului fiecărei unităţi în parte, după cum au fost preluate de către Comisiile comunale şi delegaţii respectivi.
2. Situţia moşiilor care au făcut obiectul aplicării Decretului de mai sus este trecută pe ferme vechi şi noui, în tabelul anexă Nr. 1, iar totalul suprafeţelor expropriate pe categorii de folosinţă este trecut în Anexa nr. 2. Anexe ce fac parte integrantă din prezentul proces verbal.
3. Toate terenurile expropriate s’au afectat: o parte vechilor ferme de Stat existente în număr de 7, iar restul terenului s’a grupat în 5 centre, în vederea înfiinţării a 5 ferme de Stat noui, după cum se specifică în tabelul anexă nr. 1, ce face parte integrantă din prezentul proces verbal.
4. Preluarea efectivă a inventarului şi, în general, a întregului patrimoniu a unităţilor expropriate şi care trec asupra Direcţiunii Gospodăriilor Agricole de Stat în vederea creerii fermelor, se va face la faţa locului de către delegaţii Direcţiei Judeţene a Gospodăriilor Agricole de Stat Botoşani, cu care ocazie se va verifica şi exactitatea inventarierii.
5. Foştii salariaţi muncitori la moşiile expropriate vor fi angajaţi, în continuare, la gospodăriile preluate numai cu o prealabilă verificare şi cu îndeplinirea formelor cerute la angajarea de salariaţi.
6. Se vor lua măsuri imediat pentru asigurarea continuităţii lucrărilor de exploatare şi administrare, precum şi de îndeplinirea planului de însămânţări. De asemenea, se va asigura paza şi securitatea bunurilor aparţinând exploatărilor preluate, organele Direcţiei Judeţene a Gospodăriilor Agricole de Stat fiind răspunzătoare atât de eficacitatea măsurilor luate cât şi a celor de vigilenţă.
7. Eventualele litigii ce s’ar ivi în legătură cu preluarea bunurilor de către Direcţia Judeţeană a Gospodăriilor Agricole de Stat se vor rezolva numai prin Comisiunea Judeţeană a Expropriere.  
8. Bunurile preluate nu se înstrăinează decât cu dispoziţiunile primite din partea Ministerului Agriculturii.
Drept care am încheiat prezentul proces verbal în patru exemplare, din care: un exemplar pentru Comisia Judeţeană de Expropriere, un exemplar pentru Direcţia Agricolă Judeţeană, un exemplar pentru Direcţia Judeţeană a Gospodăriilor Agricole de Stat şi un exemplar pentru Ministerul Agriculturii – Comisia Centrală de Expropriere”.(Carmen Moraru, Monitorul de Botoşani, Pagina de Remember)

joi, 9 iunie 2011

Nicolae Iorga şi bogăţia vieţii sale de familie

Cel ce a fost supranumit un patriarh al culturii române a avut 11 copii, din două căsătorii
Pe 6 iunie s-au împlinit 140 de ani de la venirea pe lume, la Botoşani, a marelui savant Nicolae Iorga. Multă lume ştie că genialul botoşănean a fost istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar şi academician român, după cum îl prezintă şi wikipendia.org Mai puţine informaţii au străbătut timpul, din păcate, despre „omul Nicolae Iorga” şi despre viaţa sa de familie.
Prima căsnicie
Extrem de tânăr - pe 25 mai 1890 - Nicolae Iorga s-a căsătorit cu Maria Tasu (1871-1954), fiica magistratului Vasile Tasu. Căsătoria lor a durat aproape un deceniu, răstimp în care Maria i-a dăruit 4 copii, două fetiţe murind la vârsta de doi ani. «Este greu să descifrăm cauzele desfacerii căsătoriei; în orice caz lungile deplasări ale lui Iorga peste hotare au contat foarte mult. La 17 iunie 1900, el depune cerere de divorţ, şi după ce acesta se pronunţă, întreprinde călătorii de studii, cercetând în arhivele poloneze sau în cele din ţară. Desigur, Iorga s-a îngrijit şi se va îngriji în continuare, de prima lui familie, dar aceasta nu va mai ocupa un loc important în viaţa lui. De altfel, doi dintre copiii săi, Elena şi Maria, muriseră înainte de divorţ, iar Maria Tasu a trăit ca modestă funcţionară în Ministerul Sănătăţii. Singurii copii care îl vizitau la Văleni, din când în când, erau Petru şi Florica» (Paul D. Popescu, www.ziarulprahova). Vorbind despre Maria Tasu, istoricul botoşănean Gheorghe Median crede că între ea şi Nicolae Iorga au fost «diferenţe de caracter şi educaţie. Ea era fiica preşedintelui Curţii de Apel din Iaşi şi venea dintr-un mediu în care confortul şi bunăstarea erau la locul lor, în timp ce Iorga dintr-unul în care modestia era un cuvânt mult prea acoperitor. Nu a putut să armonizeze interesul lui teribil pentru cercetare cu lumea mondenă”. 
Căsătorie „pe viaţă”
După divorţ, Iorga cunoaşte la Braşov familia colegului şi prietenului său Ioan Bogdan şi se îndrăgosteşte de sora mai mică a acestuia, Ecaterina (Catinca). Îi face o curte romantică şi, pe 22 ianuarie 1901, se logodesc. Câteva zile mai târziu, avea loc cununia lor, la 4 februarie, la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului. Voiajul de nuntă a fost la Veneţia, când au vizitat mai multe muzee. «A fost, desigur, o căsătorie din dragoste – scrie Paul D. Popescu în ziarul prahovean. Oricât ar părea de ciudat, Iorga rămânea un sentimental şi dispunea de mari rezerve de tandreţe, lucru care transpare din întreaga şi bogata corespondenţă cu "Catinca". Ea era frumoasa, o frumuseţe frustă, robustă, neostentativă, deloc artificială, durabilă. Dragostea era pe deplin împărtăşită, chiar dacă la ea era mai discretă, mai reţinută, mai puţin declarativă, ceea ce uneori chiar îl contraria pe Iorga. Avea însă această dragoste şi câteva componente pe care profesorul greu le-ar fi găsit la o altă femeie. O admiraţie fără margini pentru omul iubit şi pentru ceea ce făcea el, o încredere desăvârşită în el, o capacitate de a i se devota complet, ce nu excludeau luciditatea, logica şi bunul simţ».
 După un intermezzo de câţiva ani la Bucureşti, Iorga şi noua sa familie se mută la Vălenii de Munte, în iulie 1907. «Căsuţa era mică şi lipsită de confort, dar Catincăi îi plăcea şi se bucura pentru că aveau şi ei ceva al lor. În ianuarie 1908, Iorga cumpără un alt imobil la Văleni, vechea proprietate destinând-o înfiinţării unei tipografii » (www.ziarulprahova).
O mamă excepţională şi un tată iubitor
Pentru articolul «Femeile prahovene de azi, de ieri şi mai de demult», Paul D. Popescu
a studiat materiale consacrate lui Iorga scrise de Barbu Theodorescu, arborele genealogic întocmit de «prietenul său de la Văleni, Ion Bocioacă», volumul “Scrisori către Catinca", amintirile lui Vintilă Rusu-Sirianu şi un articol al profesorului C.R.Vasilescu. Din toate a aflat că Ecaterina i-a oferit lui Nicolae Iorga, înainte de toate, o familie: «Oricât ar părea de ciudat pentru un om cu o existenţă atât de “publică", Iorga avea o imperioasă nevoie de a aparţine unei familii. Prima lui familie, cea paternă, se risipise, îi rămăsese aproape doar mama. Cea de-a doua familie se sfărâmase prin divorţul lui de Maria Tasu. Noua familie s-a dovedit numeroasă şi trainică, datorită soţiei sale. Ea i-a îngăduit să păstreze legături cu ceea ce-i mai rămăsese din primele două familii. La nunta ei, atât de modestă, nu participase nimeni din familia soţului. De-abia după o lună şi jumătate, întorcându-se la Bucureşti din “luna de miere", a cunoscut-o pe soacra sa şi pe copiii din prima căsătorie a soţului. Cu copiii a fost mai uşor, iar cu soacra ei a reuşit, printr-o imperturbabilă docilitate, să menţină relaţii totdeauna amiabile... Ecaterina i-a oferit soţului ei şapte copii, trei băieţi şi patru fete şi a fost o mamă excepţională. Ca toţi copiii, şi ai lor au fost zburdalnici, jucăuşi, imprudenţi. A căutat să-i tempereze, să-i sfătuiască, să-i ferească de răniri şi de îmbolnăviri, fără să-i facă să renunţe la bucuriile vârstei lor. Când totuşi unul se îmbolnăvea, lăsa de o parte orice. Se transforma în infirmieră şi-l veghea, fără somn şi fără mâncare, până când îl întrema».
În lumea celor fascinaţi de Iorga, cea de-a doua soţie are o imagine foarte bună: «Catinca era tipul de femeie educată pentru a nu năzui mai mult decât să fie o bună soţie şi o bună mamă. Asta şi a fost. Nu a fost uşor să crească atâţia copii, dar a înţeles că stă lângă un om exemplar. Iorga nu era un fitecine», punctează Gheorghe Median.   
Iorga, la rândul său, îşi iubea copiii şi, «permanent, le ducea grija, lucru care transpare în multe din scrisorile lui către Catinca, în care o întreabă ce fac, cere veşti despre cutare sau cutare lucru, îşi manifestă temerea pentru cutare şi cutare lipsuri ce i-ar putea încerca.
Cariere de mare diversitate
Realmente interesantă este evoluţia profesională a copiilor savantului, evidenţiată de muzeograful Violeta Budăi-Damaschin – custodele Casei memoriale «Nicolae Iorga» din Botoşani - în arborele genealogic al familiei Iorga. Din cei patru copii născuţi în prima căsătorie a lui Nicolae Iorga, Petru (1894 – 1965) a devenit ofiţer, două fetiţe – Elena şi Maria – au murit până în vârsta de doi ani, iar Florica (Kiki, 1898 – 1954), a ales să fie soţia ofiţerului Dumitru Chirescu. Primul născut în cea de-a doua căsnicie, Mircea, a trăit între anii 1902 – 1966, a studiat la Torino, a fost inginer, profesor universitar la Politehnica Bucureşti şi subsecretar de stat în Ministerul Industriilor. Adriana, născută în 1904, a murit opt ani mai târziu, răpusă de o boală grea. Magdalena – născută în 1905 – a fost pictoriţă, cu studii la Paris. Ştefan (1906 – 1975) a fost medic, iar Liliana (1910 – 1985) a studiat «Literele» şi s-a căsătorit cu istoricul Dionisie M. Pippidi. Valentin – Nicolae (1912 – 1977) a fost arhitect şi conferenţiar universitar, în timp ce sora sa Alina (1916 – 1979), a studiat la Academia «Julian» Paris şi a făcut un mariaj cu Francisco La Plaza – consul al Argentinei la Bucureşti şi profesor la Buenos Aires. În opinia muzeografului Gheorghe Median - şeful Secţiei Istorie - Arheologie din cadrul Muzeului Judeţean Botoşani - «niciunul dintre copiii lui Nicolae Iorga nu a făcut performanţă în vreun domeniu», explicabil, din moment ce «e realmente dificil să fii copilul unei personalităţi, pentru că toată lumea aşteaptă să fii la acelaşi nivel. Şi e cu atât mai greu când e vorba de un geniu». Tot Gheorghe Median susţine că Iorga «n-a intervenit pentru copiii lui. A ţinut ca, atât cât au putut să facă, să fie pe puterile lor şi nu pe renumele lui. Nici lui nu i-a deschis nimeni nicio uşă» încheie istoricul botoşănean.(Carmen Moraru)    

Tehnici folosite în agricultura secolului XIX

Şi astăzi, românii mai ară pământul ca înaintaşii lor

* În zona în care trăim, oamenii şi-au câştigat traiul, de când se ştiu, din munca pământului, cu mijloace mai mult sau mai puţin rudimentare *
Detalii despre cum munceau ţăranii din judeţul Dorohoi la vreme de secol XIX se regăsesc în lucrarea “Agricultura română din judeţul Dorohoiu”, scrisă de Ion Ionescu de la Brad, tipărită la Bucureşti în 1866 şi citată de Maria Bunea în ediţia din 1979 a publicaţiei “Hierasus” - editată de Muzeul Judeţean Botoşani.   
Evident, despre agricultură nu se poate scrie din vreun birou. Deşi autorul ocupa funcţia de inspector în Departamentul agriculturii, pentru a analiza starea în care se afla agricultura zonei a fost obligat „a merge din sat în sat şi a observa pretutindenea şi pământul şi oamenii şi mijloacele lor de exploatare şi de existenţă şi câştiguri”. Sau, cu alte cuvinte, „Pornitu din simţimentului împlinirei datoriei, amu pusu mâna cu toată inima pe ocasiunea ce mi s-o presintatu de a face şi în patria noastră investigaţiuni agricoli ca cele ce amu făcutu în streinătate”.
Grijă pentru odihna pământului
Ion Ionescu de la Brad vorbeşte, dintru început, de „practicarea sistemului de cultură trienal sau în trei hotare, atestată documentar încă din secolul XIV, când o parte din terenul agricol era semănat cu cereale de toamnă, altă parte cu cereale de primăvară, iar a treia era lăsată în pârlog... În această vreme rămâne dominant sistemul de cultură bienal sau în două hotare, potrivit căruia o parte a terenului era semănat un an, iar în al doilea era lăsat să se odihnească”. Un alt sistem tradiţional de care ne vorbeşte specialistul de secol XIX este cel plurienal, adică pământul pe ţarini. Se cultiva mai mulţi ani, până când sărăcea, după care se lăsa să se înţelenească, să se refacă. „Pământurile obosite de producere şi învechite se înnoesc prin abandonarea lor în toloacă sau pârloagă”. Cu toate acestea, în unele sate oamenii au găsit alte soluţii pentru a îmbunătăţi pământul, fără a-l mai lăsa să se odihnească. Un exemplu elocvent dat de Ion Ionescu de la Brad e din zona Hudeşti: „moşia fiind mare, locurile învechite se lasă să se îmbunătăţească prin repaos şi în locul lor se iau în cultură altele, noi, care se cultivă până se învechesc; şi apoi iarăşi se lasă, schimbându-se astfel locurile cele vechi cu cele noi”.
Porumbul, cel mai cultivat
Datorită climei destul de nestatornice din această parte a ţării, agricultura a suferit o serie de modificări: „Via se cultivă foarte puţină, abia sunt 143 de vie în tot judeţul şi vinul, în genere, este acru şi nu ţine mult. Plugăria judeţului se face pe 48.460 fălci, din o întindere totală de 182.081 fălci; se trage concluzia că întinderea pământului afectat plugăriei era de aproape 4 ori mai mică decât cea lăsată păstoriei. Porumbul ocupa cea mai mare parte din întinderea de pământ, 40%, apoi grâul 24%, secara 20%, orz 14%, hrişcă 11%, mei 6,5%. Porumbul era rânduit în sistemul trienal, apoi urmând grâul de toamnă”. Secara şi orzul se cultivau mai mult pentru a se preface în rachiuri. În absenţa unor târguri de desfacere, agricultorii rămâneau cu grânele nevândute chiar 2- 3 ani, aşa că transformarea lor în rachiu era cea mai convenabilă soluţie. „Prefacerea productelor plugăriei în rachiu permite a se putea îngrăşa şi boii de negoţ care se exportă în Austria şi care formează o ramură importantă a agriculturii judeţului” („Agricultura română din judeţul Dorohoiu”, Ion Ionescu de la Brad). În acele timpuri, „întinderea pentru cultura mică era de 2,5 la cinci până la zece fălcii, pentru cea mijlocie de la 10 la 100 fălcii, iar pentru cea mare de la 100 fălcii în sus”.   
Unelte şi „utilaje” agricole 
Preocupat de îmbunătăţirea agriculturii în zona Dorohoi, Ion Ionescu de la Brad propunea, în secolul XIX, să se ridice la Pomârla o şcoală profesională de agricultură practică, cu o mică fermă model, în vederea dobândirii de cunoştinţe folositoare în domeniu. Acelaşi specialist milita şi pentru mecanizarea agriculturii: „Introducerea uneltelor şi maşinilor agricole are să aibă o înrâurire salutară asupra îmbunătăţirii culturii plantelor. O grapă bună amănunţind bulgării, înfoind ogoarele, va permite seminţelor a cădea în pământul mai bine pregătit pentru reuşita lor. Sapa de cal va putea înlocui prăşitul dintâi al păpuşoiului şi rariţa prăşitul de-al doilea. Cu aceste două maşini se va putea face o economie considerabilă în cheltuielile de producere”. Dacă multiplicarea uneltelor menţionate se situa în vecinătatea vizionarismului, cele ce ţineau de cotidian erau „plugul cu roate trase de 4 – 6 boi, grapa, care mai mult mătură suprafaţa ogorului decât sfarmă bulgării, carul primitiv, bătutul porumbului cu ciomege, treeratul grâului cu cai, curăţatul lui cu lopata şi cu vântul”. Autorul lucrării era perfect conştient că „de la unelte şi de la mecanică agricolă trebuie să înceapă facerea progreselor în agricultura noastră”. Un exemplu că lucrurile începeau să se mişte era „rariţa de la Zvoriştea, unde altfel există şi un atelier de construcţii şi reparaţii agricole, care a obţinut la Iaşi, la concursul de pluguri, locul I şi medalia de argint”.  
Oieritul, la loc de cinste
Într-un judeţ în care păstoritului îi era alocată o suprafaţă de patru ori mai mare decât plugăritului, nu e de mirare că lâna ajunsese să fie şi exportată tocmai în Austria. Din cea rămasă în România se făceau fel şi fel de textile din interior şi covoare „de o acurateţe în desemn, de o vioitate în colorit şi de o fineţă care face pe observator să se întrebe din ce fabrică sunt ieşite?”, notează Ion Ionescu de la Brad. Din lâna toarsă şi ţesută femeile mai făceau şi iţari şi sumane, dar şi scoarţe şi lăicere, de mare frumuseţe. „Ele – femeile – se duc de culeg de pe câmp plantele tinctoriale şi apoi cu dânsele văpsesc lâna dându-i fel de fel de culori”, completează autorul studiului despre agricultura judeţului Dorohoi. Tot în acea vreme, femeile ţeseau şi o pânză subţire din lână, din care îşi croiau fuste. Numai că oile nu se creşteau doar pentru lână, ci şi pentru lapte şi carne, ce erau prelucrate ulterior: „Caşcavalul se face punând cheag în lapte, strângând caşul şi punându-l să se usuce. După ce s-a zvântat 3- 4 zile, caşul se taie în felii subţiri şi se pune la muiat, după care se frământă şi se pune în tipar, apoi se scoate şi se tescuieşte. Brânza zburată ce cuprindea în ea caş şi urdă este mai dulce decât brânza ordinară, în care se află doar caşul. Mulţimea cultivatorilor obţine brânză ordinară şi urdă. Numai cei cu puteri fac brânză zburată”.   
Gospodării îngrijite
În peregrinările sale de secol XIX, Ion Ionescu de la Brad a studiat şi cum arătau gospodăriile ţărăneşti: „Femeiele, în general, sunt harnice, cu torsul, adică cu ţesutul, cu livada, cu stupii, cu văcuşoarele, ţin casa şi o ţin atât de bine, atât de îndestulată, atât de frumos îmbrăcată, cât simte cineva o plăcere să intre întrînsa”. La Zvoriştea, Ion Ionescu de la Brad a remarcat frumuseţea şi durabilitatea acareturilor, toate fiind de piatră, acoperite cu şindrilă şi ţinute în cea mai bună stare. La Cristineşti a fost impresionat de casele frumoase, comode, spaţioase, îngrădite bine şi înconjurate cu livezi şi pomi roditori. Prunele se uscau în lozniţă, ce era făcută din nuiele şi aşezată deasupra unei gropi de pământ, în care se făcea focul, pentru a afuma fructele. Multe locuinţe aveau câte patru camere, erau podite cu scândură şi acoperite cu şindrilă. Unii săteni aveau casele pe costişă şi-şi întinseseră împrejmuirile până la câte-un pârâu, unde şi-au amenajat eleştee cu peşte.