S-a întors iarna la Botoşani...

Târg de mărţişoare pe Pietonalul Unirii. Cu cojoace şi sub nămeţi!

Superstiţii şi tradiţii de primăvară

Foto: http://www.rostonline.org

* Anotimpul în care natura se “dezmorţeşte” e unul bogat în “semne”, la care sunt atenţi în special agricultorii *

Primei zile, de 1 martie, i se spune “Mărţişor” sau ziua Babei Dochia, fiind cea care marchează intrarea în zilele Babelor. Se spune că după cum este vremea în această primă zi a anotimpului, aşa va fi toată primăvara, dar şi vara. După credinţa populară, detaliată pe www.folkromania.com, cine poartă mărţişor pe 1 martie va fi sănătos şi va avea noroc. Mărţişorul se poartă până în momentul în care înfloresc trandafirii sau vişinii. Atunci, firul roşu se pune pe un trandafir sau pe o ramură a unui vişin. În unele regiuni, mărţişorul se poartă atât cât durează zilele Babelor (sau până la Florii), când se scoate şi se agaţă de crengile unui copac. Se crede că, dacă pomul va rodi, omul va avea noroc. Atunci când mărţişorul este aruncat după o pasăre, purtătorul va fi uşor precum pasărea.
Pe 1 martie nu se lucrează, pentru a nu o supăra pe Baba Dochia, care trimite timpul friguros. Prima zi de primăvară semnifică totodată şi intrarea în cele nouă zile ale Babelor (12 în unele zone). Femeile îşi aleg dinainte una din aceste zile şi cum va fi ziua aleasă, aşa va fi şi norocul lor (în altă variantă: aşa le este caracterul). În ziua de 1 martie, fetele se spală cu apă din zăpada topită, pentru a avea tenul curat şi luminos.
Anul Nou Agrar, în calendarul popular
Pe 9 Martie, de Macenici, se spune că Moşii bat pământul cu maiurile (mari ciocane de lemn), pentru a scoate căldura şi iarba din pământ şi pentru a alunga frigul. În fiecare an, pe 9 martie, femeile fac macenici din aluat (numiţi şi sfinţişori). În ziua de Macenici, tradiţia spune că omul trebuie să bea 40 de pahare cu vin (număr egal cu cel al Sfinţilor din Cetatea Sevastiei). Cine nu poate să facă acest lucru, trebuie măcar să guste vinul, sau să fie stropit cu acesta, căci vinul înseamnă sânge şi putere de muncă peste an. Tot acum se dă foc gunoiului strâns în curte, iar tinerii sar peste foc, pentru a fi sănătoşi în timpul anului. Aceste obiceiuri reprezintă de fapt o incinerare a iernii, fiind asociate cu venirea primăverii. Focurile apără oamenii şi animalele de spiritele malefice (şi gospodăria se afumă ritualic, cu o cârpă arsă, pentru a fi ferită de şerpi; în acelaşi scop, femeile împrăştie cenuşă în jurul casei).
9 martie  - Anul Nou Agrar în calendarul popular - este şi o zi propice pentru începerea aratului de primăvară. Se spune că pământul luat din prima brazdă este bun pentru farmece. În ziua de Macenici încep să sosească berzele, iar cum va fi vremea în această zi, aşa va fi toată primăvara.
Alexie, omul lui Dumnezeu
Alexie este stăpânul vietăţilor care în timpul iernii stau sub pământ, în scorburi, sub pietre sau în apă. Conform tradiţiei, pe 17 martie se deschide pământul (se va închide peste 6 luni, de Ziua Crucii, pe 14 septembrie) şi încep să iasă gângăniile. Dacă lighioanele încep să iasă din adăpost înainte de ziua lui Alexie, se spune că va veni din nou frigul; dacă ies după această zi, timpul va deveni din ce în ce mai cald. Pe 17 martie oamenii curăţă pomii fructiferi, curăţă ogrăzile şi dau foc gunoaielor, iar pescarii mănâncă dimineaţa un peşte viu, pentru a avea noroc. Este ziua în care încep să orăcăie broaştele. Un obicei spune că nu trebuie luat în mână niciun obiect ascuţit, întrucât omul va vedea numai şerpi în timpul anului.
Blagovestenia sau Buna Vestire
25 martie este o zi în care nu se munceşte, acesta fiind un păcat foarte mare. Tradiţia spune că, dacă faci mămăligă şi o arunci în apă, peştii vor muri, iar dacă aceasta este pusă pe pomi, ei nu vor mai rodi. Apa adunată din neaua strânsă în această zi are funcţii magice, femeile folosind-o în timpul anului pentru a se feri de boli. De Bună Vestire, oamenii bat clopotele şi fac mult zgomot, pentru a alunga spiritele rele. Pomii fructiferi sunt ameninţaţi cu securea, pentru a-i determina să rodească.
Cum va fi vremea în această zi, aşa va fi şi de Paşte. Se zice că acum începe să cânte cucul, chiar înaintea sosirii rândunelelor. În unele regiuni, vânătorii iau anafura de la biserică şi o pun într-o gaură făcută în pom, pe care o astupă. Ţintesc apoi gaura. Dacă glonţul nimereşte anafura, va curge sânge, iar vânătorul respectiv va fi un ţintaş bun în timpul anului.

Îndeletniciri magice, la vreme de primăvară

În “Calendarele poporului roman” (lucrare semnată de Antoaneta Olteanu şi apărută la Editura Paideia, Bucureşti) sunt enumerate tot felul de practici magice, pe care cu greu le putem ignora - bună parte din ele - oricât am fi de moderni:

- Când auzi tunând întâia oară primăvara, să te baţi cu o piatră pe frunte, că nu ai durere de cap peste an;

- Când se porneşte primăvara plugul la arat, se înconjură el de trei ori mai înainte de a ieşi pe poartă, cu tămâie, busuioc şi apă sfinţită, cu care se stropesc el şi vitele, ca să nu se prindă deochiul de vite;

- Primăvara, când scot întâi vacile în cireadă, oamenii le leagă ceva roşu de coadă, că pe vita care are roşu nu o poate nici deochea, şi nici cel rău nu se poate apropia de ea;

- Se crede că este bine a pune, primăvara, când se trage cu plugul prima brazdă de arătură, pe brazdă pâne şi sare, ca să aducă câmpul mult rod;

- Din seminţuri să nu dai primăvara nimănui până ce nu-i pune tu întâi din ele, că-ţi dai norocul la roade şi nu se fac;

- Primăvara, cine aude întâi brotăcei cântând, să se dea de trei ori peste cap, ca să nu fie anul secetos;

- Dacă vezi pentru prima dată numai o rândunică, toată vara vei fi singur. Când vezi întâia dată rândunele, să te speli repede pe obraz cu apă sau cu lapte, pentru a nu avea pete sau aluniţe;

- Primăvara, cine se va scălda mai înainte de a mânca caş, toată vara îl va prinde frigurile; - Primăvara, podgorenii leagă câteva viţe de vie cu salcie de la Florii, ca să fie ferite de piatră;

- Primăvara, cine vede şerpele întâi să şi dea osteneala să-l ucidă, căci, omorându-l, îi ia puterea; iar de va scăpa, şerpele ia puterea omului.

Semne de prosperitate

- Încotro tună primăvara întâiaşi dată, în acea parte s-or face pâinile mai bune;

- Când auzim primăvara tunând întâiaşi dată la sfinţit, va fi an bun, roadă îmbelşugată, iar de va durdui mai întâi dinspre răsărit, va fi veac bun;

- Primăvara cine vede întâi berze şi rândunici în zbor, în acel an va face călătorie; iar de va vedea şezând jos, nu va face în acel an niciun drum. Când vezi barză întâi pe sus, tot anul vei fi sănătos; iar când o vei vedea pe jos, tot anul vei fi bolnav;

- Primăvara, cine va vedea cocori întâi să-i numere; şi câţi vor fi, atâţia ani va mai trăi;

- Când vezi rândunele zburând pentru întâiaşi dată în primăvară, eşti sănătos peste an;

- Dacă aude cineva primăvara pentru prima dată cucul cântând şi are mulţi bani în pungă, apoi se crede că va avea tot anul. Când îţi cântă cucul în dreapta îţi merge bine. Când ţi-a cânta cucul în faţă, are să-ţi meargă bine tot anul;

- De vei vedea întâi primăvara miel alb, tot anul vei avea inimă bună; de vei vedea negru, inima-ţi va fi neagră.

Semne nefaste

- Când vezi întâia oară, primăvara, numai un singur cocostârc, vara aceea ai să fii singuratic; iar de vei vedea mai mulţi, ai să fii tot cu mulţi. Se crede că dacă vede o fată, primăvara, pe când sosesc cocostârcii, numai un singur cocostârc, ea în acel an nu se va mărita;

- Când aude cineva primăvara o rândunică ciripind, apoi crede că va fi vorbit de rău peste an;

- Când îţi cântă cucul în stânga nu e bine. Când auzi cucul întâia oară şi eşti bolnav, atunci bolnav vei fi toată viaţa. Când cântă cucul aproape de casă, e semn de moarte. Când cântă cucul aproape de casă, ai să te muţi de acolo.

Starea vremii

- Dincotro vin primăvara întâia dată ploile, dintr-acolo vor veni peste toată vara;

- Tunetul de primăvară, pe când este încă omăt, se ţine semn că vara va fi grindină multă; - Primăvara, unde tună întâi, acolo va şi ploua întâi;

- Dacă vin odată mai mulţi cocostârci, primăvara va fi furtunoasă şi ploioasă;

- Dacă primăvara rândunelele şi cocostârcii se întorc de timpuriu, e semn de primăvară timpurie şi statornică;

- Pomii înfloriţi de timpuriu înseamnă secetă peste an;

- Primăvara ploioasă anunţă vară secetoasă.

Elevi ai şcolii nr. 7 Botoşani, în 1981

Foto: www.colegiimei.ro

“Clasa IV C”, 1981, Şcoala nr. 7 Octav Băncilă Botoşani

Final de iarnă, în Centrul vechi. Autor, George Şpaiuc

Aprecierile mele pentru artist, pentru că transpune în lumea artei cotidianul unei urbe. De aceea, cred, se incadreaza perfect intr-un blog cu titulatura "Crampeie de istorie botosaneana"

Felicitari de 8 martie... inainte de 1989...

Sursa foto: www.igu.ro/latrecut

Incursiune în trecutul evreilor dorohoieni

Foto: http://ro.wikipedia.org

Luminarile de Hanuka s-au stins la Dorohoi
Documentele istorice mentioneaza existenta evreilor in Dorohoi inca de la 1475. Comertul si mestesugurile in tirg erau intretinute de atelierele si pravaliile evreisti. Mai tirziu, consecintele Pacii de la Adrianopol i-au incurajat pe evrei sa se aseze in aceasta zona. Pe de o parte, stabilindu-se aici, ei scapau de persecutiile din Rusia, Polonia sau Slovacia, iar pe de alta parte, fanariotii moldoveni aveau nevoie de contribuabili la visteria statului. Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, dintre cei 14 mii de locuitori ai Dorohoiului 10 mii erau evrei. Atunci orasul colcaia de viata, strazile erau sufocate cu magazinase si sinagogi. Acum toata civilizatia lor se prabuseste inghitita de trecerea timpului si timpurilor.

Aripi frinte

Toamna a cazut ca o pacoste, cu toate daravelile si naravurile ei in pustiul tirg al Dorohoiului. Pasesc apasat pe caldarimul plin de gropi si noroi, iar vinticelul iute imi patrunde ca un vierme in madulare. Centrul orasului, de unde rasareau odata pravaliile si locuintele evreiesti, sta sa se darime. Caramizile dezgolite de tencuiala rinjesc dintre gramezile de gunoi, si inca mai povestesc pe o limba numai de ele stiuta despre vremurile cind negustorii evrei iti zimbeau de dupa tejghea vinzind acadele de zahar ars copiilor. Si poate despre vremurile cind treceau cotiugile ce transportau cofele cu apa vinduta pe un banut, pe cind nu exista canalizare in oras. Dintre ruine invie o civilizatie care mai respira acum doar din treizeci si noua de piepturi. Suflarea lor inca se simte greoaie si plina de nostalgia trecutului pe ulitele tirgului.

Daca asculti atent, inca se mai aud in oras ultimele vibratii ale rugaciunii de pomenire a mortilor, rostita cu ocazia comemorarii a 66 de ani de la Holocaust.

Glasul grav al oficiantului de cult stirneste cite o lacrima in ochii celor prezenti in cimitir. Fiecare a avut rude care au suferit de pe urma persecutiilor. Stau toti cu capetele plecate ascultind ecoul rugaciunii rostite in ebraica: „Adu-ti aminte, Doamne, de sufletul mamei mele care s-a dusin odihna ei,in meritul ce o fac spre vecinica-i pomenire...”

Doar pietrele tombale au ramas nemiscate, una linga alta, solemne si tacute. Unele de marmura neagra, altele de piatra simpla innegrita de ploi si acoperita de paturi verzi-galbui de muschi, toate ascund, invelite in giulgiu, osemintele negustorilor, breslasilor si intelectualilor evrei si chiar ale victimelor Holocaustului. Aproape patru mii de morminte deseneaza o lume inghitita de o istorie de 120 de ani ce se incapatineaza sa existe.

Zvicnirile unui destin

Comunitatea evreiasca din Dorohoi numara in secolul trecut mai bine de zece mii de persoane. Acum au mai ramas doar treizeci si noua, peste care au trecut deja decenii. Restul au plecat fie in Tara Sfinta, fie in lumea de dincolo. Fostii breslasi evrei si-au inchis acum atelierele si au lasat loc dughenelor si consignatiilor ieftine aparute dupa Revolutie ca ciupercile dupa ploaie.

Isidor Iancu invioreaza si acum putina viata evreiasca din tirg. In fiecare zi, in afara de simbata, este la sediul comunitatii, inconjurat de citiva aghiotanti, preocupat de problemele evreilor, dar si de cele ale crestinilor. Tot el oficiaza si slujbele religioase, de doua ori pe saptamina, vinerea si simbata. Nu este rabin, dar „pentru ca au ramas tot mai putini evrei, eu fiind presedintele comunitatii, sint si oficiant de cult. Sint chemat si in tara, de exemplu saptamina trecuta am fost in Ardeal.”, spune domnul Isidor cu o urma de regret in glas, cautindu-si prin geanta o veche rugaciune evreiasca. Are saptezeci de ani si locuieste impreuna cu sotia lui, Mariuta, si motanul Bobita „aproape de-o virsta cu dumneata, domnisoara”, spune Isidor in timp ce se uita cu coada ochiului la gramada de blana alba ce toarce linga el, apoi striga spre sotia sa ce disparuse in bucatarie: „Mariuta, vino sa-l vezi pe Bobita al nostru in poza! Ne-a pozat domnisoara!”

Nu are copii, dar de aproape cincisprezece ani pisica le umple golul din viata si din casa. Nu a avut la cine sa plece in Israel si nici n-ar fi vrut. Toata viata a predat limba romana si din ianuarie 2006 este presedintele comunitatii evreiesti din Dorohoi. In tinerete a fost instructor de dansuri populare la scoala din Braiesti. „Si acum ma intilnesc cu oameni de acolo si imi spun ca nu se mai face nimic. Ce sa fac? Eu cind am facut asta, am facut-o din pasiune, acum daca nu este o motivatie financiara...”

Persecutiile Holocaustului nu l-au ocolit. „Aveam patru ani cind am fost deportat la Bug, impreuna cu mama mea. Hrana de baza erau cojile de cartofi, locuiam cite patruzeci-patruzeci si cinci de persoane in grajduri dezafectate, magazii ale scolilor, fara un dram de foc iarna, fara nici un fel de asternut... noi am supravietuit. Tata a fost concentrat pe un santier de munca, dar a fos impuscat dupa trei saptamini in drum spre Botosani.”

 Isi pierde degetele in servetelul asezat meticulos de doamna Mariuta pe farfuriuta de la cafea si revine asupra dramelor celorlalti. „Aproape 99% din evreii din oras au fost dusi la Bug. Restul au fost obligati sa poarte steaua galbena. Atunci s-au pierdut peste trei mii, iar din cei care s-au intors, citeva sute au plecat in Israel.”

Dincolo de oglinda

„Jidanii”, cum le spunea majoritatea populatiei, erau oameni respectati in oras, aveau un statut privilegiat si faceau parte din lumea buna. Cine avea prieteni evrei era considerat om de vaza.

Georgel Burlacu a condus o echipa de 18 evrei intr-un atelier de croitorie: „erau niste oameni deosebiti, foarte buni meseriasi. Au fost oameni de prestigiu in orasul asta, au ridicat prestigiul orasului, ei ca oameni”. Participa la slujbele religioase evreiesti, si trecea drept unul de-al lor. Sotia domnului Burlacu, Anisoara, isi aminteste de evrei ca de cei mai buni prieteni pe care i-a avut: „Eu m-am casatorit de foarte tinara si am invatat sa gatesc si multe alte treburi de gospodarie de la femeile evreuce. Cind a plecat fiul meu in armata, era un brutar, chiar Pitaru ii spunea, care i-a pregatit fiului meu tot felul de colacei si niste prajiturele de-ale lor care se numeau Kihola.”

In timp ce vorbeste despre culoarea pe care o dadeau evreii orasului, doamna Anisoara simte emotia unui trecut care nu mai poate fi recuperat. Arata locurile unde ei isi aveau pravaliile, cizmariile, croitoriile, de parca si acum ar mai fi fost acolo numai ca nu se pot vedea din cauza prafului asternut odata cu plecarea lor: „Erau cei mai buni cizmari, croitori si vindeau cea mai buna inghetata, calupuri intregi de inghetata, cu toate aromele”.

Copilaria unui netrebnic

Dintre cele 29 de sinagogi cite existau in Dorohoi inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, acum au mai ramas doar doua. Dintre acestea una este ferecata, napadita de buruieni si uitata, undeva in Piata Wasserman, iar cealalta inca gazduieste in fiecare vineri seara si simbata rugaciunile celor 39 de evrei. Se aduna toti sa inalte cintece catre Adonai.

„Simbata nu avem voie nici macar sa raspundem la telefon. Dar e absurd. Daca lui Bobita al meu ii este foame, eu ce fac, nu ii dau motanului de mincare? Nici in cimitir nu avem voie sa intram, pentru ca si mortii trebuie sa se odihneasca.” povesteste Isodor Iancu despre Sabbat, ridicind usor vocea. In seara asta va oficia o slujba speciala.

Vor avea oaspeti importanti la sinagoga, tocmai din Austria. Dar nu e prima data. Citeva companii producatoare de filme de la Hollywood au vizitat comunitatea evreiasca de la Dorohoi in primavara asta. „Au filmat doua zile. Voiau doar sa vada arhitectura locuintelor din centrul orasului, ii interesa cum aratau dughenele, inghesuite una linga alta, cu locuintele deasupra. Le-am recomandat sa filmeze chiar si casa unde s-a nascut scriitorul Ion Calugaru.”

Locuinta din care s-a ivit in paginile literaturii romanesti avangardistul Strul Leiba Croitoru (Ion Calugaru) exista si acum, insalubra si neingrijita, ironic asezata pe strada Progresului. Nu este considerata casa memoriala.

***

Cele sase constructii din centrul tirgului, foste perle ale arhitecturii evreiesti,  isi ridica triste coltii printre masini si trecatori nepasatori. Nimic nu mai aminteste de forfota care in urma cu aproape un secol anima tirgul, balcoanele impodobite cu flori si perdele de catifea de dupa care se auzea cite un „Imediat cobor!”, grabit si amabil, cind vreun client intirziat avea nevoie de un calup de sapun sau de un cot de pinza adusa din strainataturi. Cei mai batrini stiu ca odata acolo se inghesuiau pravaliile si atelierele evreilor, dar cei tineri nu au decit imaginea tiganilor care, pina nu demult traiau printre darimaturi. Anul acesta inca vor arde luminarile de Hanuka in praguri si la ferestre, dar pe strazi nu se mai simte mirosul imbietor de sufganiot su sau latkes, ce altadata inmuia gerul aprig de decembrie...

Titirezul istoriei inca se mai invirte cintind „nes gadol saia sam” (O minune s-a petrecut acolo)...

Centrul evreiesc va deveni Centrul Cultural „George Enescu”

Situatia celor sase case din centrul orasului, a ramas inca incerta. La inceputul anului 2006 au fost mutati romii care se adapostisera acolo dupa Revolutie, iar acum ruinele pustii au ramas doar ultimele pulsatii ale unui trecut. Probabil ca dincolo de imaginea dezolanta care se vede, viata evreiasca inca se desfasoara in ordinea ei normala. In curind, insa vor fi darimate, vor disparea cu totul.

Primaria municipiului a obtinut aprobare pentru a le demola. O comisie de expertiza de la Facultatea de Constructii din Iasi a constatat ca aceste cladiri nu mai pot fi restaurate. Visul comunitatii evreiesti de a le transforma intr-un muzeu nu mai poate fi realizat. „Noi vrem sa pastram vechiul Dorohoi, dar nu cred ca merita. Nu cred ca este atit de important. De indata ce se vor obtine fonduri, cele sase imobile vor fi demolate, iar in locul lor va fi construit Centrul Cultural George Enescu”, a declarat Gabriela Balan, refrent urbanistic de la Primaria Municipiului Dorohoi. Doar trei imobile au fost expropriate, adica urmasii proprietarilor care sint in Israel vor primi despagubiri in urma evaluarilor, iar cele nerevendicate au trecut in proprietatea Primariei.

Oana Balan

Octombrie 2006, Opinia Studenteasca
*Text nominalizat la Premiile Clubului Roman de Presa, Sectiunea Reportaj-Ancheta, 2007

http://oana-balan.blogspot.com/2011/12/luminarile-de-hanuka-s-au-stins-la.html

Muzica militară UM 01189, Botoşani, 1980

http://www.facebook.com/profile.php?id=100001743972823

Postare Aida Boţan Şuster

Constantin si Olga Şuster, Centrul vechi din Botoşani, 1930

Sursa: Facebook, Profilul Aidei Boţan Şuster

Grigore Vieru a trecut, pe timpuri, prin Săveni

Text publicat pe www.luceafarul.net

Foto: www.luceafarul.net

Motto: „Basarabia este un copil înfăşurat în sârmă ghimpată. Dacă visul unora a fost sau este să ajungă în cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul” ( Grigore Vieru–1973)

Recent, căutând nişte documente în arhiva personală, am dat peste un dosar în care am găsit documente legate de spectacolul „Rădăcini de foc”, după volumul omonim de poezii al lui Grigore Vieru, care a avut loc în judeţul Botoşani în vara anului 1989. Spectacolul, desfăşurat sub auspiciile Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, a fost prilejuit de venirea poetului pe meleagurile scumpe inimii lui, de dincoace de sârma ghimpată de la Prut.

Despre spectacolele de la Botoşani şi Dorohoi a scris presa locală a timpului ( „Clopotul” din 28 iulie 1989), dar despre spectacolul de la Săveni, de pe stadionul oraşului, nu-mi amintesc să se fi scris.

După atâţia ani, amintirile îmi sunt încă vii. Martor ocular, am urmărit atunci cu emoţie şi deosebită plăcere, alături de cei doi copii ai mei (de vârstă şcolară) spectacolul de poezie şi muzică pe versurile lui Grigore Vieru, alături de Iurie Sadovnic, Anatol şi Silvia Chiriac şi de regretaţii Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, ultimii dispăruţi în mod tragic în accident de maşină la noi în România, la Coşereni.

Anterior spectacolului, poetul a avut o întâlnire de suflet cu rudele sale din zonă (mătuşi, nepoţi şi nepoate), de prin părţile Cotului Miculinţii. Totul s-a desfăşurat „la vedere” şi zeci de ochi „ageri” au supravegheat atent, de la distanţă, tot ce se întâmpla. Afară, în faţa autobuzului din Moldova, garat lângă scenă, poetul, vădit emoţionat, i-a strâns cu drag la piept pe toţi, i-a sărutat cu lacrimi în ochi şi le-a mulţumit pentru plăcuta ocazie a regăsirii neamurilor. Fiecare avea câte un buchet de flori, iar femeile bătrâne au venit cu frumoase coşuri acoperite cu ştergare de casă. Au fost lacrimi de bucurie şi durere de amândouă părţile. Poetul, vizibil marcat de eveniment, îşi ştergea de zor lacrimile.

Autorităţile oraşului, conform indicaţiilor PCR şi ale Securităţii, au izolat spectatorii din tribuna stadionului de scenă printr-un gard de sârmă sudat, în aşa fel încât spectacolul a fost urmărit de cei prezenţi prin ochiurile gardului. Sub greutatea unor copii cu flori în mână şi care s-au apropiat de împrejmuire spre a le oferi poetului şi artiştilor, o porţiune din gardul sudat a cedat în aplauzele frenetice ale spectatorilor. „A căzut încă un gard de sârmă” – a remarcat , inspirat, poetul şi, din acel moment, totul a avut în continuare alt curs, altă trăire. Cântecele, pe versurile lui Grigore Vieru, erau cântate deopotrivă de artişti şi spectatori (majoritatea tineri), cu entuziasmul manifestărilor de la Cenaclul „Flacăra” (care a trecut şi el pe la Săveni – tot pe stadion).

Plutea în aer mirosul de Perestroikă… „Vă aşteptăm la noi la Chişinău, de care nu ne desparte decât o lacrimă şi o bătaie de inimă” – au fost ultimele cuvinte din spectacol ale poetului, în aplauzele prelungite ale spectatorilor.

Şi, într-adevăr, privind harta fostului judeţ Dorohoi din perioada interbelică din cartea profesorului Constantin Cojocaru, „Judeţul Botoşani –structuri administrative”, îi dăm dreptate poetului. Satul său natal, Pererita, „sat la margine de Prut”, nu este la mare depărtare de Săveni şi ambele localităţi au făcut parte cândva din acelaşi judeţ. Păstrez şi acum, cu sfinţenie, în rafturile bibliotecii personale volumul de versuri „Rădăcini de foc” – pe care l-am găsit mai târziu în ţară – şi regret că nu l-am avut în momentul spectacolului pentru a-i fi cerut un autograf poetului.

La un an de la dispariţia poetului, prin acordul autorităţilor de stat de pe ambele maluri ale Prutului, gardul de sârmă ghimpată de pe Prut şi, în special, din spatele casei părinteşti de la Pererita, gard ce a marcat în mod dureros copilăria şi adolescenţa poetului, a dispărut. „Sângeroşii colţi ai sârmei ghimpate” au dispărut, sperăm, pentru vecie. Sufletul lui Grigore Vieru poate acum să circule nestingherit de la fraţi la fraţi.
Ioan HUŢANAŞU, Ştiubieni

Biserica de lemn din Corjăuţi

Sursa foto: http://www.blogprinvizor.ro

Lăcaşul de cult din Corjăuți, parohia Hilișeu-Crișan a fost construită în anul 1813 şi se se află pe noua listă a monumentelor istorice. Tradiția susține ridicarea bisericii de lemn în următoarele împrejurări: între anii 1811-1813 Ioniță Bașotă ridică în satul Pomârla, unde își avea conacul, o biserică nouă din zid. Bisericuța din lemn, ctitorită de C. Bașotă, a fost cerută de locuitorii satelor Corjăuți și Hliboca, ambele situație pe moșia lui Bașotă. Iscându-se ceartă între aceste două sate cu privire la biserica de lemn, proprietarul de atunci Ioniță Bașotă, a avut un cuvânt hotărâtor și a poruncit ca de îndată corjăuțenii să-și ridice biserica. Aceștia, în mare grabă, au desfăcut biserica și în timpul nopții au transportat-o la Corjăuți, unde au reclădit-o. Din cele relatate rezultă că această biserică este ctitoria familiei Bașotă din Pomârla.

Anii 1899, 1908, 1913 și 1943, scriși cu vopsea pe peretele exterior de nord-est al altarului, ar putea surprinde diferite reparații ale construcției.

Foto: http://www.blogprinvizor.ro

 Ca formă arhitecturală această biserică face parte din tipul bisericilor de lemn moldovenești. Acoperișul are două streșini, după felul bisericilor de lemn din nordul Carpaților, model întâlnit îndeosebi la ucrainieni. Biserica are un aspect auster, deși nu-i lipsesc unele elemente decorative la intrări și la consolele de sub streșini.

Sursa foto: http://www.blogprinvizor.ro/2010/11/07/biserica-de-lemn-din-corjauti-secolul-xviii-judetul-botosani/

Text: http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Corj%C4%83u%C8%9Bi

Ospiciul de la Coşula, prima instituţie de asistenţă psihiatrică din judeţul Botoşani

Manastirea de la Cosula si cladirile-anexe. Foto: www.ziarullumina.ro

Primele documente care fac referire la începuturile asistenţei psihiatrice din Botoşani datează de la începutul sec. XIX–lea. Urmare a demersurilor prefectului judeţului, din 1896 Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a luat măsura înfiinţării în 1898 a Ospiciului de la Coşula, pentru bolnavii cu „Demenţă pelagroasă”. Bolnavii „foarte periculoşi” erau duşi pentru tratament la Spitalul Socola Iaşi. Până în 1962, se menţionează pe http://www.spitalpsihiatriebotosani.ro/, majoritatea bolnavilor psihici erau trataţi fie la Socola Iaşi, fie la Burdujeni Suceava. Din 1962 bolnavii psihici erau trataţi atât ambulatoriu cât şi prin spitalizare în cadrul policlinicii şi spitalului judeţean de către dr. Moruzzi Petru care este încadrat ca medic secundar psihiatru la Policlinica nr. 1 Botoşani, având şi normă în Spitalul Judeţean. De aceea considerăm anul 1962 ca anul în care începe activitatea organizată a asistenţei psihiatrice în Botoşani.
La 1 februarie 1965 dr. Moruzzi Petru este confirmat ca specialist psihiatru. În 1968 când Botoşaniul devine judeţ de sine stătător, a luat fiinţă Spitalul de Psihiatrie cu 102 paturi din care 52 pentru acuţi şi 50 pentru cronici. În noiembrie 1968 dr. Moruzzi Petru este numit director al spitalului nou înfiinţat. În 1971 conducerea spitalului este încredinţată dr. Aizic Moise. În anul 1977 printr-o decizie a autorităţilor locale numărul de paturi din spital a crescut la 477, iar director a fost numită dr. Banacovschi Elena. În anul 1977 Spitalul de Psihiatrie îşi mută sediul din bariera Iaşului în bariera Ştefăneşti, în spaţiile Penitenciarului dezafectate după conferinţa de la Helsinki din 1975. Nici în aceste condiţii situaţia spaţiului nu s-a modificat în bine, motiv pentru care nr. de paturi a fost scăzut în 1979 la 412. În septembrie 1987 dr. Banacovschi Elena a fost înlocuită în funcţia de director de dr. Vengherschi Maria. Din 1989, conducerea spitalului a fost încredinţată dr. Nicolae Vlad.

Români celebri şi iubirile lor

Foto: www.diaspora.md

* Dintotdeauna, în spatele bărbaţilor aflaţi în prim planul vieţii publice au stat femei puternice, ce le-au influenţat viaţa şi deciziile majore *

Iubirea dintre marele poet Mihai Eminescu şi muza sa, Veronica Micle, a fost mare şi adâncă, a învins totul şi a reuşit să existe dincolo de răutăţile unor semeni care i-au dorit despărţiţi. Prima persoana care a aflat despre marea dragoste dintre cei doi a fost confidentul lui Mihai Eminescu, Titu Maiorescu. Însă, tot el a fost şi cel care a împiedicat căsătoria celor doi. Se temea că această împlinire a lui Eminescu îi va aduce fericirea supremă şi nu ar mai avea motive să scrie atât de frumos.

Cele mai frumoase dovezi de dragoste ale celor doi stau puse pe hârtie în scrisorile pe care şi le-au trimis de-a lungul timpului. Eminescu i se adresa iubitei sale cu apelative ca "Dulcea mea amică", "Dulcea mea doamnă", trecând la altele de genul "Măi Pototoni", "Măi îngeraşule", "Draga, dulcea şi îngereasca mea Cuţa", "Draga mea copilă", la mai distantele, dar respectuoasele "Stimabilă Doamnă şi respectata mea amică", "Doamna mea", pentru a reveni la "Momoti dragă", "Draga mea Nicuţa", "Măi Momotelule", "Draga şi mititica mea Moti", "Fetiţule dragă", "Dragul meu bobocel moţat" sau "Măi ramură de liliac". Veronica îi răspundea cu "Mitule iubit şi al meu scump şi drăgălaş", "Miticule iubit", "Eminul meu", "Mitule Băet iubit şi drăgălaş" sau "Eminescul meu iubit".

Pasiunea unui cap încoronat

În urma divorţului de un locotenent de vânători de munte, Elena Lupescu devine, în 1922, amanta prinţului Carol, împreună cu care fuge, un an mai târziu, din România. În 1930, prinţul revine în ţară  şi este încoronat ca Regele Carol al II-lea al României. După abdicarea sa din septembrie 1940, pleacă în exil împreună cu Elena Lupescu, pe 8 septembrie cei doi ajungând cu propriul tren la Lugano, în Elveţia. În octombrie 1940, Guvernul României a cerut Spaniei extrădarea Elenei Lupescu, precum şi cea a Generalului Urdăreanu, bănuiţi că pe 30 noiembrie 1938 l-au asasinat pe Corneliu Zelea Codreanu, conducătorului organizaţiei „Garda de Fier”. Elena Lupescu a petrecut majoritatea perioadei de exil în Mexic, Brazilia şi Portugalia. După căsătoria din 1947 din Brazilia, Carol al II-lea şi Elena Lupescu s-au mutat la Estoril, Portugalia. După moartea lui Carol al II-lea în 1953, Elena Lupescu a continuat să trăiască la Estoril, în Portugalia, până la sfârşitul vieţii sale.

Mihai Viteazul şi “Gospodja Velica”
Deşi însurat cu Doamna Stanca, domnitorul nu-şi ascundea aventurile amoroase. Iar Velica a fost marea lui pasiune. A cunoscut-o în 1595, când, după victoria de la Călugareni, a fost invitat la Alba-Iulia, unde Sigismund Bathory l-a primit cu onoruri regale. Velica era fiica logofătului Ion din Piteşti şi a Doamnei Stana, care la rândul ei era fiica lui Mircea Ciobanul şi a aprigei Chiajna. Pe linie maternă se trăgea din Basarabi şi Muşatini, rudă prin timp cu Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Stabilită în Ardeal cu familia, era maritată cu italianul Fabio Genga, favoritul lui Bathory.

În 1600, scrie www.jurnalul.ro, Mihai Viteazul a revenit la Alba-Iulia. De atunci, spre marea amărăciune a Doamnei Stanca, el s-a afişat cu amanta în public, impunând tuturor să i se închine "ca unei domniţe ce era şi ca unei doamne care ar putea fi". Încă din 1599, ea îşi zicea "Gospodja Velica", adică "Doamna Velica", titlu acordat doar soţiilor de voievozi. În acelaşi timp, pe sigiliul ei personal figura şi pajura heraldică valahă. Gravul afront adus nevestei legitime a fost întrecut doar de umilinţa îndurată de bărbatul ei. Mihai Viteazul a instalat-o pe Velica la Târgovişte. Şi nu oricum, ci împreună cu soţul ei, italianul, martor neputincios al aventurilor nevestei sale.

Triunghi conjugal de secol XIX
Puţini au auzit de Maria Obrenovici, iar dacă n-ar fi fost iubirea de-o viaţă pe care i-a purtat-o domnitorului Al.I. Cuza, ar fi rămas definitiv în liniştea anonimatului. Istoria a consemnat-o, însă, graţie pasiunii pe care domnul Unirii i-a arătat-o. Era frumoasă, spirituală şi ştia cum să-şi liciteze atuurile. "Mai frumoasă şi mai feminină decît doamna Elena", cum scrie despre ea istoricul Constantin C. Giurescu, citat de evenimentul.ro  Cuza era un om cu farmec şi femeile îi făceau ochi dulci, aşa încât nu-i de mirare că una dintre cele perseverente, Maria, i-a cucerit sufletul. Din 1860, destinele celor doi s-au intersectat des. Ecuaţia amoroasă se simplificase odată cu exilul doamnei Elena la Paris. Se spune că acei ce s-au aflat în spatele loviturii de stat de la 11 februarie 1866, au plănuit lucrurile astfel încît domnitorul să fie surprins cu amanta. Legenda zice că, într-un gest de nobleţe, Elena ar fi încercat să-şi prevină "jumătatea". N-a reuşit. Fidel inimii, Al.I. Cuza pleca din ţară, la Viena, cu Maria Obrenovici. Deşi scandalul devenise de notorietate, Elena i s-a alăturat soţului şi i-a rămas alături. Dar nici Maria nu l-a părăsit, făcîndu-şi apariţia cam peste tot unde ajungea cuplul Cuza.

Iubirile oamenilor de litere  

* Emil Gârleanu este cel care i-a prezentat-o pe Fanny Rădulescu (absolventă a Conservatorului de Artă dramatică), lui Liviu Rebreanu. Întâmplarea s-a dovedit una fericită, fiindcă cei doi s-au căsătorit în 1912 şi au rămas împreună până la moartea scriitorului, în 1944. Ce-i drept, scrie chintesenta.wordpress.com, Fanny era o femeie întreprinzătoare şi harnică, ce a înţeles pasiunea pentru scris a soţului, preluând sarcinile gospodăreşti. “Soţia unui scriitor trebuie să fie o martiră, o sacrificată, ca să fie folositoare tovarăşului ei” spunea Rebreanu într-un interviu. De ce o fi acceptat Fanny să se “sacrifice”? Iată ce îi scria prozatorul în ipostaza de îndrăgostit:” Te iubesc pentru că te iubesc şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet pentru că te iubesc. Acesta e cântecul iubirii.”

* George Călinescu şi-a trăit povestea de iubire din romanul “Cartea nunţii.” O întâlneşte pe Alice Elisabeta Trifu, cu 10 ani mai tânără decât el, în 1929. Alice era fiica unor mici proprietari bucureşteni şi ea devine tovaraşa de o viaţă a celui care o numea în scrisori “Ariciul meu drag” sau “scumpul, drăguţul meu Alice”. Având o viaţă intelectuală istovitoare, facând dovada unei firi dificile, Călinescu devine dependent de prezenţa acestei femei supuse şi sensibile. El  îi este soţ, tată şi mentor, întregul ei univers concentrându-se în jurul nevoilor bărbatului de lângă ea. De altfel, Alice va mărturisi mai târziu că a fost obişnuită să vadă viaţa prin ochii lui, reprimându-şi orice urmă de independenţă. Călinescu decide ce să se servească la masă, cum să se îmbrace soţia, cine să îi viziteze, unde să meargă. Relaţia durează până la moartea lui Călinescu, în 1965;

* Sinuciderea cu o doză de laudanum a lui Alexandru Odobescu este pusă pe seama unor tragice evenimente de ordin familial şi public. Autorul cunoscutelor “Fals tratat de vânătoare” şi “Doamna Chiajna” se îndrăgosteşte însă cu patimă de Hortensia Racoviţă, profesoară de geografie, cu 30 ani mai tânără. Sentimentele nu pot fi reprimate şi scriitorul îşi imploră soţia, pe Saşa, să îl înţeleagă şi să îi redea libertatea. Se spune că Saşa însăşi, impresionată de suferinţa celui care la 60 de ani trăieşte marea iubire, îi cere Hortensiei să se căsătorească cu soţul ei, ea urmând să se călugărească. Fiind respins, Alexandru Odobescu se sinucide, lăsând o scrisoare prin care îşi justifică gestul:” Cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce-ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare a mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale… A fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele.”

Dragobete, o sărbătoare “importată” din sudul ţării

Foto: www.roportal.ro

* Tradiţia românească a fost reînviată pentru a exista o alternativă autohtonă la “Valentine’s Day” *
Data la care se celebrează Dragobetele nu e aceeaşi peste tot, în unele locuri fiind 24 februarie, în altele 1 martie şi, mai puţin ştiut, chiar 9 martie. Legenda îl descrie pe Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros - al vechilor greci şi lui Cupidon - al romanilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor. Tradiţia s-a extins treptat până în rândul oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul şi nordul Dunării.

Etimologia cuvântului Dragobete

Una din ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti - a fi drag. O alta ipoteză spune că numele provine din cuvintele dacice trago - tap şi bete - picioare (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede - bete (cum se numesc cingătoriile înguste, fâşiile ţesute). Ţapul simbolizează puterea de procreere, forţa vitală, fecunditatea. Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum "Ioan Dragobete", "Dragostiţele", "Sântion de primăvară", "Cap de primăvară" sau "Cap de vara întâi", dar şi "Dragomiru-Florea" sau "Granguru". În unele tradiţii este numit fiu al Babei Dochia.
O sărbătoare cu origini tracice
Dragobetele este una dintre cele mai vechi sărbători româneşti. Spre deosebire de echivalentul său de import vestic, Sfântul Valentin, Dragobetele nostru are un spirit impetuos şi năvalnic, fiind celebrat în tradiţia populară prin sărutări furate şi “zburătorit”. La orele amiezii, fetele o luau la goană prin sat, iar fiecare băiat urmărea fata pe care o iubea. Dacă zburătoritul se încheia cu un sărut, însemna că, în toamnă, cei doi aveau să facă nunta sau, măcar, să fie logodiţi timp de un an.
În dimineaţa de Dragobete, pe 24 februarie, exista tradiţia ca fetele ce vor să se mărite cât mai curând să adune omăt şi să-l lase la topit, urmând să se spele cu el pe faţă. În alte zone ale ţării, tot de Dragobete, se obişnuieşte ca fetele să pună apă de izvor sau de ploaie într-o sticluţă, cu care se vor spăla pe fata atât în dimineaţa de Dragobete, cât şi în alte zile ale anului. Se spune că acest ritual aduce frumuseţe şi succes la bărbaţi, pentru că apa astfel adunată se bucură de binecuvântarea zânelor. O alta tradiţie românească se referă la faptul că, în ziua de Dragobete, fetele nemăritate se duc în pădure, de unde adună primele flori de primăvară, păstrându-le pentru descântecele magice pentru măritiş, pe care le fac pe parcursul întregului an.
De Dragobete trebuie să fiţi veseli
Pe 24 februarie se pune în practică zicala populară “Dragobetele sărută fetele!”. Fiecare fată vrea să fie sărutată de bărbatul visurilor ei în ziua de Dragobete, întrucât acest lucru înseamnă că se vor căsători, chiar în acel an. Dacă de Dragobete o fată nu este sărutată sau nu vede cel puţin o persoană de sex opus, îi va merge rău tot anul, pentru că nu îşi va mai putea găsi perechea, următoarea şansă fiind tot de Dragobete, dar abia anul următor.

Fie că sunt îndrăgostiţi sau nu, tradiţia spune că toţi tinerii trebuie să petreacă şi să fie veseli de Dragobete, pentru că, altfel, nu vor avea parte de dragoste în anul respectiv. În special în mediile rurale, se organizează petreceri de Dragobete, unde toată lumea, cu mic, cu mare, vine, dansează, se bucură şi petrece, pentru a fi protejaţi de această fiinţă mitologică ce întruchipează iubirea.
Tradiţiile româneşti de Dragobete sunt respectate şi de sătenii mai vârstnici, dar într-un alt sens: ei nu taie păsările din ogradă în acea zi. Păsările sunt un simbol al Dragobetelui, întrucât se spune că, de această sărbătoare, păsările se “logodesc” şi se pregătesc de împerechere, sacrificarea acestora fiind, astfel, o adevărată ofensă adusă “Logodnicului Păsărilor (după cum mai este numit Dragobetele în tradiţia populară). Mitul păsărilor ce se “logodesc” de Dragobete a fost preluat de către tinerii aflaţi în căutarea iubirii, oficializată, până la urmă, printr-o căsătorie.
Tradiţii apuse: Locul în care se întâlnea ursitul

Hora satului era locul în care se adunau bunicii noştri, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, de unde porneau împreună prin lunci în căutarea primelor flori ale primăverii: ghiocei, viorele, tămâioare. Cu flori se adunau pe la câte o casă din sat, unde sărbătoreau cât mai multe fete şi flăcăi, în speranţa că dragostea şi bucuriile îi vor însoţi tot anul, până la Dragobetele viitor, iar întâlnirile lor se transformau în veritabile petreceri.
Vatra satului, unde fetele şi feciorii se adunau la horă, devenea locul în care tinerii petreceau şi se legau prietenii, multe transformate în căsnicii, după Postul Paştelui. Îndrăgostiţii se plimbau pe uliţele satului şi se mai întorceau din când în când să joace o horă sau o sârbă cu cel drag. Bătrânii de la ţară, din sud, îşi amintesc de un obicei prin care tinerii se adunau din nou seara, pentru “Strigatul prin sat”. În jurul unui foc, urcaţi pe un deal sau într-un copac înalt, băieţii aveau prilejul de a plăti fetelor înfumurate poliţe pe care nu aveau ocazia să le achite în zilele de zi cu zi. Atât pentru fete, cât şi pentru flăcăi era o înjosire să se afle pe lista ruşinii. Mai ales pentru fetele bătrâne sau pentru burlacii cam trecuţi: “Lume, lume, fata lui Icsulescu a rămas nemăritată… Ha, ha, ha!”. Iar “judecătorul” nu uita să spună motivul pentru care cei în cauză nu s-au căsătorit. Şi se făcea mare haz pe această temă, încât, de ruşine, cel strigat săptămâni în şir nu mai ieşea prin sat, la horă.

Leacuri de dragoste din medicina magică românească

* Busuiocul este, probabil, cea mai îndrăgită „iarbă de dragoste” la români. Se spunea că

femeia care va bea apă de busuioc (o cană de apă în care s-au macerat de seara

până dimineaţă 3 rămurele de busuioc) în fiecare zi, pe nemâncate, va rămâne

mereu tânără şi va fi iubită ca în prima zi de către alesul ei. Adolescenţii, fete şi băieţi, scrie escapade.ro, care-şi pun o rămurică de busuioc sub pernă, îşi vor visa peste noapte ursitul. Acest lucru este valabil mai ales în anumite zile ale anului: Sf. Andrei, Dragobete, 1 Martie, Sânzienele. Busuiocul purtat în păr şi în sân aduce noroc în dragoste fetelor;

* Florile de iasomie sunt elixir de dragoste mai ales pentru femei. Planta uscată

pisată era pusă în lapte cu miere şi se dădea pentru „dezlegarea cununiei” (pentru

fetele care nu se măritau), contra deochiului, precum şi pentru a (re)deştepta

iubirea faţă de soţ;

* Sânziana galbenă (drăgaică) are faima de plantă magică pentru femei, care menţine tinereţea şi frumuseţea, trezeşte dragostea, fereşte de rele şi de diferitele patimi. Cununa împletită în ziua de Sânziene se păstrează tot anul la capul patului, pentru ca fata să fie râvnită de flăcăi, pentru a o apăra de zburători pe timpul nopţii şi a-i da vise frumoase. Scăldătorile (băile) cu apă în care a macerat iarbă de sânziană dau pielii şi ochilor o strălucire aparte, care acţionează fără greş în a-i atrage pe bărbaţi. Cele mai eficiente sunt scăldătorile făcute cu două zile înainte de luna plină, precum şi cele făcute vinerea;

* Năpraznicul este un elixir de dragoste mai ales pentru bărbaţi. Cu o cămaşă înmuiată în fiertura de iarbă de năpraznic erau îmbrăcaţi adolescenţii şi bărbaţii tineri, pentru a le mări vigoarea, pentru a-i face plăcuţi în faţa femeilor. Sucul şi fiertura de năpraznic administrate intern erau şi un leac recunoscut împotriva neputinţei (impotenţei), inclusiv a celei produse de deochiuri şi blesteme. Un alt leac împotriva acestor făcături era cununa de usturoi, pusă la capul patului;

* La casele cu flăcăi şi fete de măritat, părintii sau rudele aruncau seara în fântână o ramură înflorită de măr, ca să „fie copiii curaţi şi neprihăniţi până la cununie, ca florile de măr”. Ramura de măr înflorit era simbolul purităţii, al stabilităţii şi trăiniciei unei relaţii de dragoste. Există şi acum obiceiul, în unele sate româneşti, ca doi tineri care se iubesc foarte mult şi nu vor să se despartă niciodată să se sărute, în taină, sub o ramură de măr înflorit.

Avanpremieră, în imagini, la o expoziţie de pictură

Creaţie Aida Şuster Boţan

Muzeul Judeţean Botoşani  prezintă, la Galeriile de Artă Ştefan Luchian Botoşani,  în perioada 19 februarie – 5 martie 2012,  expoziţia de pictură ”Semne”-  lucrări realizate de artistul plastic Aida Şuşter Boţan şi membri ai Societăţii culturale Expo Art Botoşani: Marcel Alexa, Aurel Azamfirei, Silviu Babii, Ionuţ Gafiţeanu, Florin Grosu, Ionuţ Iatcu, Anca Larionesei, Liviu Şoptelea, George Şpaiuc, Constantin Ungureanu. Vernisajul va avea loc duminică, 19 februarie 2012, ora 11.00.

Creaţie Aida Şuster Boţan

Creaţie Aida Şuster Boţan

Creaţie Aida Şuster Boţan

Creaţie: Anca Larionesei

Creaţie: Aurel Azamfirei

Creaţie: Ionuţ Iatcu

Creaţie: Marcel Alexa

Retro! Fotografii, Dmitry Popov

Sursa: Calendarul pe 2012 al

http://www.merck-chemicals.ro/

Iarna grea!

Foto: http://bloggmaster.livejournal.com/

                                             Sursa foto: http://www.ironicblonde.com

Gratii feminine de secol XIX-XX. Si moda aferenta...

Sursa: www.cardcow.com