Mozaicul din anii '70...
joi, 28 februarie 2013
marți, 19 februarie 2013
duminică, 17 februarie 2013
Cronică mondenă
Nu îmi
propun să scriu o cronică teatrală, pentru că nu sunt critic, nu am studii de
specialitate şi nici nu am chef să par că mă pricep la aşa ceva... Dar pot
încerca să-mi decantez impresiile după premiera de aseară de la Teatrul “Mihai
Eminescu” Botoşani… Piesa “Hai să ne despărţim”, sau poate numele regizorului
Ion Sapdaru au atras botoşănenii ca un magnet la teatru, la vreme de seară…
Oameni de toate vârstele, marea majoritate elegant îmbrăcaţi (dacă fac
abstracţie de pantalonii de un roşu strident purtaţi de un oficial local…).
Dimineaţa,
când am cumpărat bilete pentru mine şi prietenii mei rockeri, Radu Neagu de la
marketing îmi povestea despre ani când, la premiere, baza erau invitaţiile,
foarte puţini oameni venind “cu bani”… Iar pe invitaţii veneau, ades, şoferii,
secretarele… Ei bine acum, când am sunat vineri să fac rezervări, mi s-a
răspuns că m-am trezit cam târziu şi există riscul să nu mai fie locuri… S-au
găsit până la urmă câteva, în rândul “K”… Bune şi acelea…
Ce s-o fi
întâmplat, între timp? Să se fi constituit, târâş – grăpiş, acea “Middle class”
de care cam ducea lipsă o ţară
ce se vrea civilizată? Scanând, cu privirea, sala, am zărit niscaiva
politicieni, puţini semeni din zona culturii sau cea administrativă, tineri (nu
prea mulţi), mulţi spectatori fiind de vârsta a doua sau chiar a treia… Într-un
timp şi într-o zonă în care plictiseala se înstăpâneşte, mai ales la vreme de
iarnă infinită, oamenii încep să caute, se vede, ieşiri în lume, refugii în
viaţa culturală a urbei, atât cât este ea… Şi asta “e de bine”…
Şi pentru
actori, care cel mai des să hrănesc cu aplauzele publicului (lefurile, cel
puţin la debutanţi, fiind simbolice) înseamnă mult să joace în faţa unei săli
pline. Mă uitam la regizorul Ion Sapdaru, înainte de spectacol, cum privea, cu o bucurie
stăpânită, publicul care se aduna în sală…
Chiar dacă
nu sunt critic, nu mă pot abţine să nu remarc faptul că momentul lansării de
carte ce a premers spectacolul (şi care a întârziat premiera cu jumătate de
oră), nu-şi avea locul în Sala mare a teatrului. Putea să se petreacă, elegant, în Sala de
marmură, la final de spectacol şi totul ar fi fost perfect. “De Gustibus”, dar
nu al meu...
Şi acum,
spectacolul... E al doilea pe
care îl văd în stagiunea asta format din “calupuri”, primul fiind “Caii la
fereastră”... Nu mai există scenarii care să “curgă”, cap – coadă, pe o poveste
care să captiveze audienţa?... Mă rog, trecem şi peste asta... Mi-a plăcut
scenografia, imaginile ce se succedau în fundal, plăcerea de a juca a actorilor,
printre care au apărut şi unii noi... În peisaj, se distinge pentru a doua
oară, după “Caii la fereastră”, Alexandru Dobinciuc, ce joacă cu o vitalitate
debordantă şi care îşi poate construi o carieră interesantă, dacă nu pleacă pe
alte meleaguri...
Mi-a plăcut şi
tema spectacolului, cariera de “despărţitor” putând fi, oricând, temelia unei
afaceri de succes în viaţa reală... Deşi, vorba rockerilor mei, e mai simplu să
te desparţi cu un SMS... Şi publicul a fost “viu”, cald, mai fiind de lucru şi
aici, din păcate... Auzeam, la momentele bune, nişte june cu un râs strident ce
şi-ar fi avut locul pe o tarla, nu într-o sală de teatru...
M-aş bucura să
ştiu că oamenii nu vin la teatru, la premiere, mai exact, din snobism. Ci
pentru că s-au săturat de izolare, de statul cu nasul în televizor, de cratiţă,
de tablele cu vecinii... Aşa că, oameni buni, mai ieşiţi din casă. La teatru,
la filarmonică, la muzee... Pentru
voi, dar şi pentru cei ce urcă pe scenă şi care se pierd în absenţa unui public
de calitate… (Carmen Moraru)
