Satul Eminescu, o "poartă" spre lumea legendelor (textul e scris în 2010 și e actualizat cu fotografii... de ieri)

Pe-un vârf de deal, în comuna Gorbăneşti, se înalţă un pâlc de case şi… o statuie

Bună parte din existenţă, oricât de mult ne-am dori contrariul, ne „curge” pe-un anumit făgaş. Facem slalom între obligaţii profesionale şi casnice, ne mai apare-un rid pe frunte privind spre cine ştie ce scadenţă la bancă, mai nou şi concediile spre alte orizonturi începând să se pitească sub câte-un generos semn de întrebare.

Extrem de rar, toate acestea dispar şi ai sentimentul, straniu, că timpul a stat în loc. Sau că eşti undeva între lumi, într-o atemporalitate în care tot ce e cenuşiu îşi pierde culoarea. Am simţit asta cu ani în urmă, în Munţii Bucegi, în câteva clipe în care am plecat singură pe vârful muntelui, scăldat în razele soarelui. Şi într-o vară, când înotam la Neptun, ca într-o obsesie, ca să văd şi să revăd plaja „aleşilor”, mărginită de sârmă ghimpată pe uscat, dar vizibilă din valurile mării. Aici, la Botoşani, mi s-a întâmplat acelaşi lucru în iarna lui 2003.

Atunci aflam, citind nişte scripte oficiale, că în comuna Gorbăneşti există un sat cu numele… „Mihai Eminescu”. Am plecat într-o iarnă la fel de abruptă ca şi cea de-acum, cu sania, cu secretarul Primăriei – Valentin Calimandriuc – şi cu guard-ul, prin văi prăvălite şi dealuri frământate de zvârcolirile pământului. Am ajuns, l-am cunoscut pe Bădia Cojocaru şi alţi câţiva oameni din cătunul uitat de lume şi aşa s-a deschis „poarta” spre lumea legendelor.

„Dragoste la prima vedere”
L-am ascultat pe bătrânul ce ani buni din viaţă citise seara la lumina lunii, fiindcă electricitatea era undeva departe, povestind despre moşia lui Constantin Stamatopol – ce se întindea în secolul XIX pe acele meleaguri. Boierul Constantin Hynek, ce a cumpărat moşia de la Stamatopol, l-a avut administrator pe Gheorghe Scutaru, tatăl soacrei lui Bădia Cojocaru, aceasta fiind „filiera” prin care s-a transmis legenda despre venirea lui Eminescu, pe vremuri, la moşia lui Stamatopol – pe care o povesteşte „Bădia”. Mulţi s-au amuzat auzind povestea, nu puţini fiind cei ce au aruncat ironii din colţul gurii. Am auzit chiar, de la oameni cu carte, replici de genul: „Da’ ce, bătrânul are 150 de ani, ca să ştie pe unde-a umblat Eminescu?”. Evident că nu are, dar spune şi el ce-a auzit de la cei dinaintea lui. Iar biografiile, chiar ale oamenilor celebri, nu acoperă fiecare zi şi fiecare întâlnire din viaţa lor. Nu m-am oprit la cele auzite şi-am continuat să scormonesc. Muzeograful Ionel Bejenaru îi aminteşte pe cercetătorii ce au scris despre trecerile lui Eminescu pe la Guranda – Durneşti, unde era moşia boierului Miclescu. În acele timpuri, drumurile erau pe vârful dealurilor, de frica haiducilor, cel de la Botoşani spre Durneşti trecând pe unde este-acum satul Eminescu. Tot Ionel Bejenaru a scris despre mătuşile lui Eminescu de la Agafton, în aceeaşi perioadă la mănăstire îmbrăcând haina monahală şi călugăriţe cu numele Stramatopol. Deci, o legătură certă între familii! Şi chiar dacă n-ar fi decât o simplă legendă, în vremuri atât de-anapoda, ea merita dusă mai departe.

Statuia care uneşte cerul cu pământul

Nu cred că mai există în ţara asta un cătun, cu câteva case, în care să se fi petrecut atâtea evenimente câte-au fost în ultimii 14 ani în „satul – Eminescu”. În vale, a prins viaţă „Hramul florii de salcâm”, festival folcloric la care au venit în jur de 2000 de oameni. Îi văd şi-acum coborând dealul, după ce ieşiseră de la biserică. Oameni de toate vârstele, în straie de sărbătoare, atraşi de neobişnuitul manifestării. Tot atunci, adus de deputatul Mihai Mălaimare, artistul Victor Foca a venit pentru prima dată în satul Eminescu. A privit lung în jur, pentru că i se comandase o statuie şi a realizat că doar un bust de mari dimensiuni putea să unească cerul cu pământul…

Nimic nu a mai fost după tipare în ceea ce-a urmat. Un pictor a realizat o statuie, a doua din viaţa lui, zeci de oameni au adus-o şi au urcat-o pe soclul înălţat de Primărie şi de-atunci, din 2005, Eminescu este, sigur, în cătunul care-i poartă numele. Turnat în piatră, priveşte undeva peste dealuri şi este, aşa cum a scris prietena mea Virginia Constantiniu, „vecin cu Bădia Cojocaru”. De-atunci, am dus de nenumărate ori flori şi am aprins lumânări la statuie. Primarul Gică Iliescu şi învăţătorul Constantin Puianu au organizat pelerinaje cu sănii, la vreme de iarnă, copiii de la şcolile învecinate au cântat şi au recitat, inclusiv jurnalişti de la cotidiane centrale purtându-şi paşii pe tărâmul uitat de timp. De câțiva ani, învățătorul Puianu i-a implicat și pe părinți în acțiunile de la statuie, evenimentele Eminescu începând să devină un veritabil hram al satelor învecinate.

Ştiu sigur că se poate face mai mult pentru satul din jurul statuii, dar pân-atunci continui să spun semenilor mei că există un loc, undeva pe dealurile Gorbăneştilor, unde celebrările Eminescu au un farmec aparte. Şi că merită să ajungă până acolo…

P.S. La evenimentul petrecut pe 17 ianuarie 2017 au participat, cu o implicare demnă de considerație, copii și părinți din satele George Coșbuc și Bătrânești, învățătorii Costică Puianu, Lavinia Aherghiligiță, Ștefan Hrițcu, preotul Laurențiu Hapenciuc, profesorul și directorul Școlii din Gorbănești, Mihaela Lupu. Invitații mei la eveniment au fost Dumitru Zmau (care a oferit colaci, fructe, dulciuri și sucuri copiilor ce au recitat și cântat la statuie), trubadurul Ludwig Schibinschi (care m-a impresionat cu darurile aduse pentru Bădia Cojocaru: bomboane, o "jumate" și slănină afumată cu mâna lui!), sculptorul statuii, Victor Foca și prietenul lui, inginerul Cristescu. Eu am depus o jerbă de flori albastre, la statuie.
Nu știu, cuvintele sunt sărace pentru a descrie ziua superbă pe care am petrecut-o ieri, după chipul și asemănarea tuturor zilelor ce au prins viață pe vârf de deal, în Gorbănești.

Carmen Moraru