Ciorovăială în mahala

Creaţie George Şpaiuc

Nicolae Iorga la Cernauti. Congresul Ligii Culturale, 20 mai 1935

Foto: Alexandru Ursu-Bukowina

Costume de baie de "anţărţ"

Foto: http://bucurestiidealtadata.blogspot.com

Tradiţii de nuntă, la Cordăreni

Foto:

http://www.luceafarul.net

Fascinaţi de frumuseţea obiceiurilor, ce aproape dispar sau, chiar, au dispărut din ritualul nunţii, membrii mai tineri ai Ansamblului ,,Cordăreanca” au fost protagonişti, conduşi de muzica de fanfară a satului, la pregătirile de dinaintea evenimentului sau la nuntă, în hora miresei. Evenimentul a ţinut de «Şezătorile de iarnă” şi a fost organizat la Căminul cultural din Cordăreni.

Socrii, oameni ai locului cu tâmplele albe, dar cu sufletul tânăr, au vegheat ca evenimentul să se desfăşoare după tradiție. Mai tineri, dar cu mare dragoste pentru păstrarea obiceiurilor locului, mai ales pentru transmiterea lor, naşii (fam. Dumitraş), au întregit, alături de frumoşii miri, imaginea unei nunţi tradiţionale de altădată. La evenimentul anunţat din timp şi pregătit, odinioară, în cele mai mici detalii, erau implicaţi toţi membrii unei aşezări. De la ,,staroste”, cel ce punea cuvânt pentru viitoarea familie, care ,,ducea vorba” de la o familie la alta, pentru a se evita discuţiile contradictorii şi eventual a scurta negocierile pentru comuniunea celor doi tineri. Ca purtător de cuvânt, avea un rol deosebit şi, binenţeles, făcea parte de cele mai multe ori din membrii uneia dintre familii. Urmau apoi discuţiile directe între părţi (viitori socri), cu punerea faţă în faţă a tinerilor pentru a-şi dezvălui sentimentele în faţa părinţilor. Se discutau detaliile nunţii, se prindeau naşii, se tocmeau muzicanţii. Apoi se dădea zvonul la biserică şi anunţul oficial. O emoţie constructivă cuprindea întreaga comunitate, care avea darul să-i înveselească, să-i motiveze. Se punea în balanţă dorinţa mirilor, ca purtători de cinste ai numelui familiilor din care proveneau, ca viitori păstrători ai tradiţiilor şi transmiterea lor la urmaşi. (Mariana Adăscăliței)

Articol complet pe: http://www.luceafarul.net/%C8%99ezatorile-iernii-nunta-tradi%C8%9Bionala-la-cordareni

Vă mai aduceţi aminte de practica agricolă din timpul comunismului? Eu am servit-o din primul an de liceu până-n anul IV de facultate...

Foto: www.clujtoday.ro

Sărbători creştine în comunism

Înainte de 1989, devenise tradiţie ca românii să fie chemaţi în fabrici în zilele de Paşti şi de Crăciun. Sursă foto: http://octaviancoifan.blogspot.com

* În pofida restricţiilor, oamenii continuau să creadă în Dumnezeu şi să meargă la Biserică *

La finele lui 1989, ne-am recâştigat libertatea. De a vorbi, de a crede, de a călători, de a gândi singuri, de a crea în nume propriu. Când vine vorba despre ce se întâmpla în vremurile dinainte, de care ne despart mai bine de două decenii, amintirile sunt oarecum în ceaţă şi circulă, din ce în ce mai des, legende. Iar când vine vorba de religie, păşeşti, de-a binelea, pe “nisipuri mişcătoare”, existând tentaţia exagerărilor, implicit a promovării unor informaţii din zona extremelor.

Istoricul Gheorghe Median aduce subiectul care, în opinia dumisale, “merită o dezbatere mai amplă, la care să participe oameni de vârste diferite, din medii sociale şi profesii diferite”, pe linia de echilibru, esenţială în conturarea “unei imagini reale a ceea ce a însemnat fenomenul religios din România în anii comunismului”. Istoricul botoşănean a ajuns la concluzia că “tinerii, influenţaţi de o anumită prezentare, nu totdeauna corectă, făcută în manuale şcolare, sau în mass-media - a perioadei în care ţara s-a aflat sub regim comunist - cred că Biserica era un domeniu interzis, apropierea de lăcaşurile de cult sau participarea la manifestaţii religioase punându-i pe oameni în grav pericol”. Iar situaţia nu era deloc aşa, existau şi “tonuri” mai calde, nu doar nuanţe de “alb şi negru”.

“Ca unul care a s-a născut în anii comunismului şi i-a trăit aproape de la un capăt la celălalt, pot spune că Biserica a fost una dintre instituţiile respectate şi frecventate, chiar dacă, ideologia ei era diferită celei care stătea la baza sistemului politic al ţării. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, în care bisericile (nu toate, desigur) au fost închise sau transformate în muzee ale ateismului, în România lăcaşurile de cult au rămas deschise, preoţii oficiind slujbele religioase, conform calendarului bisericesc. Este important de reţinut şi faptul că Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Bucureşti a continuat să  funcţioneze, fapt ce a făcut ca nicăieri în ţară să nu existe parohii fără preoţi. Sigur, că o parte a locuitorilor, în special cei din structurile politice sau din cele ale armatei, poliţiei şi securităţii, evitau să intre în biserici, din motive care ţineau de angajamentele pe care şi le luaseră atunci când se încadraseră în domeniile respective, dar cei mai mulţi nu aveau reţineri în a face acest lucru. Mai mult chiar, puţini erau cei care se căsătoreau fără cununie religioasă. Copiii  erau botezaţi, iar înmormântările nu erau de conceput fără slujbele religioase prevăzute de ritul ortodox”, rememorează Gheorghe Median.

Schimbări în formă, nu în fond

Tot el recunoaşte că “totul se făcea fără prea multă agitaţie, exista o anume reţinere în tot ceea ce se întâmpla în legătură cu Biserica, dar activitatea instituţiei nu a încetat nici un moment să se desfăşoare. În ce mă priveşte, nu m-am sfiit niciodată să particip la manifestările religioase, oricare au fost ele. Dacă la unele am participat fără ştiinţa mea (cum ar fi botezul), pe altele le-am organizat aşa cum au făcut-o înaintaşii mei. M-am cununat religios, chiar dacă lucram într-un sector strâns legat de propagandă, mi-am botezat copiii la biserică, am cununat şi am botezat şi nu am avut niciodată vreo problemă din acest punct de vedere. Prin urmare, mi se pare că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult în fondul lor, ci poate în formă. Fapt ce mi se pare firesc, într-o perioadă cu o dinamică atât de accelerată şi cu transformări atât de mari în toate domeniile de activitate”.

Mai puţini, dar cu credinţa în suflet

Vorbind despre sărbătorile pascale, Gheorghe Median afirmă că “acestea erau respectate conform tradiţiei. Oamenii mergeau la Denii şi desigur la slujba de Înviere pentru a lua lumina sfântă şi a-şi sfinţi bucatele. Peste tot se simţea aerul de sărbătoare. Copiii nu lipseau de la Deniile din săptămâna patimilor, dar numărul lor nu era prea mare, pentru că, pe de o parte în şcoală nu se făcea educaţie religioasă, iar pe de alta, în multe şcoli, cu deosebire la oraş, în şcoli se organizau activităţi culturale la cere erau erau îndemnaţi să participe”.  

Din păcate, după cum remarcă acelaşi interlocutor, libertatea câştigată nu este, în totalitate, benefică pentru tot ce înseamnă credinţă: “Trebuie să mai remarc un lucru. Oamenii, de la mic la mare, manifestau mai mult respect faţă de manifestările religioase. Cei care participau la slujba de Înviere, mai puţini ca număr, aveau loc în biserică şi păstrau liniştea necesară pentru ca fiecare să poată asculta cuvintele preotului. Acum, lăcaşurile de cult sunt înconjurate de mulţimi de oameni, în care, sub acoperirea anonimatului, numeroşi indivizi îşi permit să aibă atitudini nepotrivite. Continua mişcare, vorbitul tare, fumatul în curtea bisericilor, sunt doar câteva dintre aceste manifestări, care denotă că libertate religioasă deplină de care oamenii se bucură acum, nu este înţeleasă aşa cum trebuie, şi aici Biserica, slujitorii ei, profesorii de religie şi noi toţi ceilalţi, mai avem încă multe de făcut”, încheie Gheorghe Median.

Luptă continuă între ateism şi credinţă

O frescă ceva mai dură a ceea ce se întâmpla înainte de 1989 creionează, sub protecţia anonimatului, un cadru didactic – pensionar: “În licee erau cercuri de ateism, la care se nega credinţa în Divinitate. Erau respinse practicile religioase, elevii fiind sfătuiţi să nu participe la acţiuni în preajma sau în timpului Paştelui. Totul depindea, însă, de convingerile personale ale celui ce conducea cercul - care putea formula sfaturi ferm sau doar pentru a le închide gura superiorilor. Cei din organizaţiile UTC sau chiar din rândul profesorilor îi urmăreau pe tineri, pentru a afla dacă merg la biserică. Dacă îi vedeau, îi apostrofau, mai rar în public, mai des între patru ochi. Secretarul cu propaganda din rândul UTC-ul sau secretarul de partid aveau misia să afle dacă elevii şi profesorii respectau „sfaturile” cu privire la locurile unde se desfăşoară practici cu caracter religios. Regula era aceeaşi şi în întreprinderi, unde „indicaţiile” veneau tot de la secretarii de partid şi UTC, care le primeau şi ei, la rândul lor, de mai sus. Era interzis să spui „Hristos a Înviat”, ca formulă de salut. Spuneai „Bună ziua”, ca în toate celelalte zile.

În ziua de Paşti, Comitetele orăşeneşti sau comunale de partid organizau conferinţe la Casa de Cultură sau la Căminele culturale, pe teme diverse (culturale, educaţie sanitară, îngrijirea pădurilor, agricultură), în răstimpul în care preotul ţinea slujba în biserică. Oamenii erau mobilizaţi şi aproape obligaţi să vină la conferinţe. Cu toate acestea, de multe ori venea reprezentantul judeţului să ţină şedinţa şi găsea căminele aproape goale...

Tradiţia se respecta mai mult între patru pereţi. Şi în vremurile dinainte se făceau ouă roşii, pască, cozonac, friptură şi drob de miel. Cei ce nu puteau fi constrânşi în niciun fel, se duceau să sfinţească bucatele la biserică. Dacă erau membri de partid, trimiteau o bunică, o mătuşă. Bucatele de bază au rămas aceleaşi, dar s-au îmbunătăţit creaţiile culinare, funcţie de „buget” şi de „fală”. În dimineaţa Paştelui, copiii îşi spălau faţa cu oul roşu băgat în apa în care era un bănuţ, pentru a fi frumoşi şi bogaţi tot anul. Şi cei mai săraci cumpărau un obiect de îmbrăcăminte sau încălţăminte pentru copii. În special pantofi sau săndăluţe, cu care copiii ieşeau în sat şi se mândrească în faţa celorlalţi.

Înainte, unul din aspectele pozitive a restricţiilor impuse era păstrarea caracterului patriarhal al Sărbătorii (strict în familie). Libertatea absolută din zilele noastre a dat posibilitatea, pe alocuri, ca sărbătoarea să se golească de conţinutul religios şi să să laicizeze, cel puţin în rândul unora dintre tineri”. (Carmen Moraru)  

Rufe spălate în vâltoare în satul Glod, Maramureş. În anul de graţie 2010

Patru dintre fotografii sunt făcute de mine. Evident, nu şi cea în care apar eu...

Portrete în 5 minute, pe Pietonal. Autor: Constantin Simidreanu, "pictorul litoralului"!

Fotografii: Carmen Moraru

Petre Achiţenie, în 1970

Petre Achiţenie, în 1970

Paznicul timpului

* Străvechile orologii ale oraşului îşi perpetuează existenţa mulţumită unui sucevean naturalizat pe meleagurile noastre *

De „Sf. Gheorghe”, Petru Balan va împlini 81 de ani. O vârstă frumoasă, conturată de multe decenii de existenţă, de care-şi aminteşte cu plăcere. Modest, aşa cum sunt semenii care realizează lucruri deosebite, inginerul mecanic pensionar acceptă cu greu să vorbească despre viaţa lui şi, mai ales, despre ce a făcut în ultimul deceniu.

A venit pe lume la Fântânele, în judeţul Suceava. Vremea liceului şi-a trecut-o la Fălticeni, a armatei la Bucureşti, facultatea terminând-o la Iaşi, de unde are şi diploma de inginer mecanic. În 1968 a venit la Botoşani, la „Întreprinderea de Morărit şi Panificaţie”. „Apoi am preluat investiţia „Forja”, de la IMAIA, pe care am pus-o în funcţiune în 8 luni. După, am preluat „Electro”, în 1974, de la „Cota zero”.  Am coordonat lucrările de început. Lucram cu un inginer de „24 de karate” – Dăscălescu – inima şantierului. Am rămas la „Electro” până în 1991, ca şef al Atelierului de SDV-uri şi utilaje”, povesteşte Petru Balan. După ieşirea la pensie, a mai colaborat, timp de 9 ani, cu Uzina mecanică Cugir. Cât timp a fost în activitate, Petru Balan a lucrat şi la catedră. 15 ani, între 1974 – 1989, la Liceul „Laurian” şi la „Electrocontact”, unde a predat discipline tehnice.

Ţara, colindată în lung şi-n lat

În timpuri în care industria nu era aruncată la fiare vechi, ca acum, specialiştii din fabrici plecau frecvent în delegaţii. „Am cunoscut toată ţara” – îşi aminteşte Petru Balan. „Nu am ajuns la Giurgiu şi la Huşi, unde mi-ar fi plăcut să văd podgoriile. Am vizitat, în schimb, aproape toate orologiile din ţară. Când vedeam o biserică, urcam imediat în turn. Cred că am intrat în zeci de biserici. La Sibiu am văzut toate împrejurimile de sus”.   

Ruga oamenilor de cultură

După ceea ce pentru alţii este o viaţă de om, suceveanul devenit botoşănean prin adopţie a simţit că e timpul să se ocupe de altceva. Era inginer făcut în alte timpuri, care ştia nu doar ce înseamnă producţie, ci şi cum se lucrează la o planşetă de proiectare şi aflase multe despre ceasurile din turnurile României. Aflaseră şi alţii despre bagajul său de cunoştinţe tehnice, aşa că până la rugămintea adresată de oameni de cultură botoşăneni – de a se ocupa de orologiile urbei – n-a mai fost decât un pas.  

104 trepte

Nu e vreo parafrază după vreun titlu de film, cum s-ar putea crede, ci de numărul treptelor ce şerpuiesc în turnul Bisericii „Uspenia” din Botoşani. Acolo a fost instalat în 1872 primul ornic public, tot din cupola bisericii semnalându-se, în acele timpuri, şi incendiile – prin tragerea clopotelor şi apoi prin focuri de armă. Numai că secolele şi deceniile s-au scurs şi ceasul a obosit să mai măsoare timpul. „În 2000, am discutat cu preotul Toader Candrea. Umblaseră mai mulţi şi ceasul nu mai mergea. Aşa că am adus mecanismul în atelier (în Centrul vechi, n. red.), aici pe planşetă. Am proiectat piesele ce lipseau, pe care mi le-au făcut meseriaşi ai locului, altele le-am găsit. Am completat totul, am curăţat piesele, munca de reconstituire durând luni bune”, rememorează Petru Balan.

Problema cu ceasul ce „vine” din secolul XIX, cu îmbunătăţiri de nou mileniu, e că mecanismul trebuie întors o dată la două zile, ca să funcţioneze. „Merg în special pentru sâmbătă şi duminică, când vine lumea la slujbă”, mai spune „paznicul timpului”. Pare un fleac, la prima vedere. Dar m-am convins că nu e, câtuşi de puţin aşa, urcând împreună cu Petru Balan în turnul Uspeniei. Pe ultimele scări, cel puţin, te întâlneşti cu episoade ce te fac să juri că nu vei mai ajunge acolo a doua oară. Scările de la încăperea clopotelor spre vârf le urci cu gândul că ţi-ai putea rupe gâtul, în orice clipă. Numai că încercarea merită, realmente, pentru că lângă acoperişul bisericii am avut un sentiment, palpabil, al întoarcerii în timp.

Inginerul – pensionar îngrijeşte mecanismul străvechi ca pe-un copil. Învârte manivela ce-l pune în mişcare, îl unge ca să nu scârţâie - bucuros că roţile dinţate ce par desprinse dintr-un film cu Chaplin continuă să-şi facă misia. Din stradă vezi un ceas care măsoară timpul şi care ar putea fi din zilele noastre, numai că „întâlnirea din turn” te conduce în cu totul alte vremuri.   

Odiseea de la „Laurian”

Nici povestea ceasului de la „Laurian”, ce trebuie întors de două ori pe zi, nu e simplă. „E construit în aşa fel încât nu poate fi mecanizat, astfel că trebuie întors. L-am reparat în 2003 – 2004. A durat destul de mult deoarece cadranul nu era inscripţionat. Şi e vorba de un cadran ce are 1,6 metri în diametru şi o greutate de 260 – 270 de kilograme. A fost nevoie de o macara şi de muncitori pentru inscripţionare şi pentru a-l face să meargă. Pe muncitori i-a plătit Conţac”, îşi aminteşte Petru Balan. Nu prea mai trece pe-acolo, deşi a predat 15 ani la liceu. „Poate acum, înainte de venirea iernii, când trebuie uns mecanismul”, mai spune, cu oarece năduf, inginerul botoşănean. Năduf pentru că nu-şi mai prea aminteşte nimeni de pensionarii ce au supravieţuit, cu încăpăţânare, timpului.

Alte orologii din „istoria vie” a oraşului  

Mai sunt şi alte ceasuri publice în oraş, pe care Petru Balan le ştie ca pe propriul buzunar: „La „Urban Serv” am început de ceva vreme. Este un ceas cu trei cadrane. Pe cel din mijloc l-am făcut să meargă. Poate în primăvară mă ocup şi de celelalte. La Muzeu ceasul e electric. Cine s-a ocupat de cel dinainte a spus că nu se mai poate repara. Şi la Primărie este un ceas purtat de un ceas – mamă, care acum nu merge”. Pensionarul specializat în repararea orologiilor i-a mai ajutat pe suceveni, unde s-a ocupat de ceasul catolicilor şi a mai reparat ceasuri cu pendulă, pentru prieteni.   

O meserie fără urmaşi

Din păcate, în urma lui Petru Balan nu mai rămâne nimeni care să-i ştie meseria. „Am încercat să formez un inginer care, din păcate, a plecat la Dorohoi. Iar mie vederea îmi cam slăbeşte. Nu mulţi au chemare, înclinaţie. Meseria cere răbdare, inteligenţă, cunoştinţe tehnice. Tot ce fac, fac în regim de voluntariat, pentru cultura acestui oraş. În fiecare lună cheltui bani din pensie, cam un milion pe uşor”.

Pentru o astfel de meserie, rară, e nevoie şi de multă pasiune. Pentru că altfel Petru Balan nu ar veni de două ori pe zi în atelierul său din Centrul Vechi, unde l-am găsit. Unde încă mai merge un radio „Gloria” din 1941, în vecinătatea unui cronometru străvechi şi a unor cărţi tehnice ce au împlinit mai bine de jumătate de secol. (Carmen MORARU)

Petru Balan, in Centrul Vechi Botoşani. Fotografie Carmen Moraru, aprilie 2012

Biserica Ospenia Botoşani, anul 1900

Sursa foto: www.okazii.ro

Biserica Sf. Gheorghe" Botoşani, 1900

Sursă foto: http://fototecaortodoxiei.ziarullumina.ro

Capelă sau Observator astronomic? Indiciu: E în curtea Bisericii "Sf. Ilie" Botoşani...

Biserica catolică din Botoşani. În seara aceasta, are loc slujba de Înviere, iar mâine se celebrează Paştele catolic

Fotografii, Carmen Moraru. 7 aprilie 2012

Parohia Romano – Catolică "Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul" Botoşani

Prima mentiune documentara despre existenta catolicilor în Botoşani s-a gasit într-o veche mitrica a parohiei din Horleşti (astazi judetul Iaşi), în care se arata ca, la 8 decembrie 1781, a avut loc un botez la Botuszan. Trei ani mai târziu, la 14 noiembrie, a avut loc, în acelaşi oraş, un nou botez. În aceeaşi mitrica se gaseşte mentiunea ca, în anul 1748, s-a înfiintat parohia catolica din Botoşani, fapt pentru care cele doua botezuri au fost radiate din evidenta bisericii.

Deoarece printre catolicii botoşaneni se gaseau multi veniti din Polonia, un preot Ieah Cajetanus, a încercat, la începutul secolului XIX-lea, sa construiasca o biserica, dar fara rezultat. Dintr-o scrisoare ramasa de la episcopul Paul Sardi, din Iaşi, datata 7 februarie 1846, reiese ca în acel an bisericesc era în construcie. Din cauza unor opozanti şi a unor neîntelegeri, episcopul Sardi a venit la Botoşani şi cu aceasta ocazie a facut o slujba arhiereasca urmata de o procesiune.   

Traditia orala sustine ca înainte de construirea actualei biserici a existat o alta, probabil de lemn, aşa cum se gaseau la multe parohii ortodoxe din oraş. Se afla în vechiul cimitir catolic din apropierea barierei Sulita. Actuala biserica cu hramul Naşterea Sf. Ioan Botezatorul s-a ridicat cu ajutorul banesc al catolicilor localnici şi din alte localitati, la care s-a adaugat ajutorul substantial acordat de Francisc I, împaratul Austriei, la cererea parohului misionar din Botoşani, Johann Damseiffer.

Dupa cum se ştie, la Botoşani exista în secolele XVII- XIX un consulat austriac. Consul Eisenbach a raportat cancelarului Austriei date cu privire la aceasta biserica.

Constructia bisericii a început  în anul 1845. La 3 noiembrie 1847 a fost sfintit de catre episcopul P. Sardi, împreuna cu alti preoti romano- catolici din Iaşi şi unul armeano-catolic din Suceava. Dupa 1872, populatia de religie romano-catolica a crescut prin lucratorii austrieci veniti în Botoşani sa construiasca gara. Aceştia au marit biserica prin construirea a doua nave laterale şi adaptarea ei la stilul gotic, aşa cum este astazi.

Sursa: http://parohiaromanocatolicabotosani.cabanova.ro/

Expoziţie dedicată Sărbătorilor Pascale, la Galeriile „Ştefan Luchian” Botoşani

Vernisajul, 8 aprilie 2012, orele 13.00. Prezinta Preot Petru Chirvase

Frumuseţe de clădire la ieşirea din Dorohoi, din păcate, în paragină!

Centrul Vechi din Botoşani, în detalii arhitectonice şi "vestigii" ale timpului actual

Fotografii, Carmen Moraru. 4 aprilie 2012, într-o plimbare la vremea amiezii...