Crampeie de istorie botosaneana: februarie 2013

joi, 28 februarie 2013

duminică, 17 februarie 2013

Cronică mondenă

Nu îmi propun să scriu o cronică teatrală, pentru că nu sunt critic, nu am studii de specialitate şi nici nu am chef să par că mă pricep la aşa ceva... Dar pot încerca să-mi decantez impresiile după premiera de aseară de la Teatrul “Mihai Eminescu” Botoşani… Piesa “Hai să ne despărţim”, sau poate numele regizorului Ion Sapdaru au atras botoşănenii ca un magnet la teatru, la vreme de seară… Oameni de toate vârstele, marea majoritate elegant îmbrăcaţi (dacă fac abstracţie de pantalonii de un roşu strident purtaţi de un oficial local…).

Dimineaţa, când am cumpărat bilete pentru mine şi prietenii mei rockeri, Radu Neagu de la marketing îmi povestea despre ani când, la premiere, baza erau invitaţiile, foarte puţini oameni venind “cu bani”… Iar pe invitaţii veneau, ades, şoferii, secretarele… Ei bine acum, când am sunat vineri să fac rezervări, mi s-a răspuns că m-am trezit cam târziu şi există riscul să nu mai fie locuri… S-au găsit până la urmă câteva, în rândul “K”… Bune şi acelea…

Ce s-o fi întâmplat, între timp? Să se fi constituit, târâş – grăpiş, acea “Middle class” de care cam ducea lipsă o ţară ce se vrea civilizată? Scanând, cu privirea, sala, am zărit niscaiva politicieni, puţini semeni din zona culturii sau cea administrativă, tineri (nu prea mulţi), mulţi spectatori fiind de vârsta a doua sau chiar a treia… Într-un timp şi într-o zonă în care plictiseala se înstăpâneşte, mai ales la vreme de iarnă infinită, oamenii încep să caute, se vede, ieşiri în lume, refugii în viaţa culturală a urbei, atât cât este ea… Şi asta “e de bine”…

Şi pentru actori, care cel mai des să hrănesc cu aplauzele publicului (lefurile, cel puţin la debutanţi, fiind simbolice) înseamnă mult să joace în faţa unei săli pline. Mă uitam la regizorul Ion Sapdaru, înainte de spectacol, cum privea, cu o bucurie stăpânită, publicul care se aduna în sală…

Chiar dacă nu sunt critic, nu mă pot abţine să nu remarc faptul că momentul lansării de carte ce a premers spectacolul (şi care a întârziat premiera cu jumătate de oră), nu-şi avea locul în Sala mare a teatrului. Putea să se petreacă, elegant, în Sala de marmură, la final de spectacol şi totul ar fi fost perfect. “De Gustibus”, dar nu al meu...

Şi acum, spectacolul... E al doilea pe care îl văd în stagiunea asta format din “calupuri”, primul fiind “Caii la fereastră”... Nu mai există scenarii care să “curgă”, cap – coadă, pe o poveste care să captiveze audienţa?... Mă rog, trecem şi peste asta... Mi-a plăcut scenografia, imaginile ce se succedau în fundal, plăcerea de a juca a actorilor, printre care au apărut şi unii noi... În peisaj, se distinge pentru a doua oară, după “Caii la fereastră”, Alexandru Dobinciuc, ce joacă cu o vitalitate debordantă şi care îşi poate construi o carieră interesantă, dacă nu pleacă pe alte meleaguri...

Mi-a plăcut şi tema spectacolului, cariera de “despărţitor” putând fi, oricând, temelia unei afaceri de succes în viaţa reală... Deşi, vorba rockerilor mei, e mai simplu să te desparţi cu un SMS... Şi publicul a fost “viu”, cald, mai fiind de lucru şi aici, din păcate... Auzeam, la momentele bune, nişte june cu un râs strident ce şi-ar fi avut locul pe o tarla, nu într-o sală de teatru...

M-aş bucura să ştiu că oamenii nu vin la teatru, la premiere, mai exact, din snobism. Ci pentru că s-au săturat de izolare, de statul cu nasul în televizor, de cratiţă, de tablele cu vecinii... Aşa că, oameni buni, mai ieşiţi din casă. La teatru, la filarmonică, la muzee... Pentru voi, dar şi pentru cei ce urcă pe scenă şi care se pierd în absenţa unui public de calitate… (Carmen Moraru)