În
această vară va vedea lumina tiparului un amplu studiu realizat de scriitorul
Dumitru Lavric, apariţia cărţii în două volume fiind în spaţiul Proiectului “Epistolele
românilor celebri, fundament al culturii neamului”, finanţat de Consiliul
judeţean Botoşani şi de Asociaţia „Floare albastră” (iniţiatoarea proiectului).
Până la lansarea cărţii,
devoalăm opiniile unor critici şi ale unor scriitori despre studiul realizat de
Dumitru Lavric, fiind vorba de opinii ce se vor regăsi în prefaţa antologiei
scrisului epistolar românesc.
Cartea d-lui Dumitru Lavric este o întreprindere cu totul
remarcabilă, prin amploare şi profunzime. Avem a face cu o panoramă, foarte
cuprinzătoare, a genului epistolar în cultura română. Scrisorile - care au
fost, vreme îndelungată, un mod de comunicare privilegiat - au, în numeroase
cazuri, o valoare literară certă. Dl Lavric urmăreşte evoluţia genului de la
începuturi, din secolele XVI – XVII, insistă asupra momentelor de vârf ale istoriei literaturii
române – perioada romantică (Heliade Rădulescu, Bălcescu, Kogălniceanu,
Alecsandri), continuă cu doi autori de capodopere epistolare – Ion Ghica şi
Odobescu, cu epoca Junimii (Creangă, Caragiale, Eminescu, Maiorescu, Slavici)
pentru a ajunge în modernitate (Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, G.Călinescu
etc., etc.) şi a ne oferi în fine o sinteză a dezbaterilor teoretice privind
genul epistolar. Ansamblul, repet, este impresionant. Cartea e rezultatul
unor întinse lecturi şi atestă totodată o adevărată pasiune pentru subiectul
abordat. E o lucrare necesară
deoarece reprezintă şi un instrument de lucru foarte util. Şi, peste toate,
cartea d-lui Dumitru Lavric se citeşte cu folos şi cu nedezminţit interes.
*******************************************************************************
Prof. univ.dr.
Alexandru Călinescu
Cu ,, Epistolarul românesc – 500” ne aflăm în faţa unei ample cercetări
istorico-literare – încadrabilă în categoria studiilor
culturale – dedicată literaturii epistolare abordate până în prezent doar fragmentar de câţiva critici
literari – Al. Săndulescu, Livius Ciocîrlie, Dan C. Mihăilescu. Deşi practica
aceasta a comunicării epistolare datează în limba tomână de aproape jumătate de
mileniu, interesul pentru publicarea scrisorilor se manifestă abia spre
sfârşitul secolului al XIX-lea şi numărul volumelor care tezaurizează astfel de
texte creşte semnificativ abia în ultima jumătate de veac, în acord şi cu creşterea
interesului cititorilor pentru literatura mărturisirilor, pentru non-ficţional.
Concomitent s-a manifestat interesul istoricilor şi criticilor literari (
Iorga, Lovinescu, Călinescu, Manolescu ….) pentru valoarea documentară a scrisorilor.
D. Lavric –cunoscut până
în prezent şi ca un avizat comentator al fenomenului folcloric –
are meritul de a aborda unitar, într-o manieră critică modernă şi într-un
stil eseistic – travaliul a peste
100 de epistolieri români – scriitori dar şi alţi intelectuali, publicişti,
artişti, compozitori…. – care devin
,, personaje ale unui veritabil
roman cu titluri de capitole foarte atrăgătoare pentru cititori: ,, O petală
de garoafă galbenă” , ,,Zeul îngenuncheat”
, ,,Când Sfinxul era tânăr…’’, ,,Scrisori cu parfum de femeie”,
,,Singur printre contemporani”,
,,Conversaţie cu un absent…’’.
De
subliniat că fiecare capitol e
structurat compoziţional într-o manieră dramatică, valorificând tehnica
surprizei şi întreţinând interesul pentru lectură. Concomitent, maniera
călinesciană de valorificare a citatului semnificativ transformă acest studiu
de cca 1000 de pagini într-o atrăgătoare
antologie a scrisului epistolar românesc. O surpriză plăcută o constituie ultima
secţiune a cărţii (,,De la literalitate la literaritate”)
dedicată valorificării scrisorii în literatura
artistică. Prin astfel de calităţi şi altele pe care
cititorul le va descoperi singur – studiul semnat de D. Lavric
materializează visul unui mare
epistolier român - ,, o comedie umană mai ceva ca a lui Balzac.”
Dr. în istorie Corneliu
Filip, membru
al U.S.R.
*********************************************************************************
Am
privilegiul de a mă număra printre primii cititori ai unei cărţi care, fără
îndoială, se va bucura de un mare interes în rândul specialiştilor şi
deopotrivă al cititorilor. Intitulată „Epistolarul românesc 500” şi avându-l ca autor pe profesorul botoşănean
Dumitru Lavric, cartea este o prezentare exhaustivă a epistolarului românesc,
vechi de cinci secole, văzut prin prisma celor peste două sute de volume în
care a fost cuprins şi editat până acum. Subiectul cărţii îl constituie
volumele cuprinzând corespondenţa, iar obiectul scrisorile şi semnatarii lor –
epistolierii – precum şi romanele epistolare, nu foarte multe, sunt scrise de câţiva dintre cei mai cunoscuţi
romancieri români, despre care autorul îşi exprimă propriile opinii.
Desigur, un proiect de o asemenea anvergură nu putea fi conceput fără o
motivaţie. Din „Habent sua fata epistulae!” cu care Dumitru Lavric îşi
prefaţează cartea, deducem că la baza deciziei de a se consacra acestei
teme a stat constatarea că până
acum domeniului i-au fost dedicate doar
două volume de sinteză: „Literatura epistolară”, avându-l ca autor pe Al.
Săndulescu, apărută în anul 1972 , în care sunt comentaţi un număr de 11
epistolieri şi „Mari corespondenţe”, lucrare semnată de Livius Ciocârlie,
apărută în anul 1981, care-i priveşte mai ales pe criticii-epistolieri, de la
Maiorescu şi Gherea la Lovinescu, Călinescu şi Negoiţescu. Epistolarul
românesc, cuprinzând nume de mare rezonanţă ale scrisului autohton, nu poate fi
redus doar la cele două cărţi mai sus
amintite. El trebuie să fie prezentat în integralitatea lui, iar Dumitru Lavric
face primul pas în această direcţie. Îl recomandă, pentru o asemenea lucrare,
renumele de excepţional profesor de limba şi literatura română al Liceului
„August Treboniu Laurian” din Botoşani, precum şi opera sa scrisă, cuprinzând
zece volume dedicate tradiţiilor culturale botoşănene, unor subiecte de interes
mai larg, precum sentimentul românesc al dragostei şi o bogată activitate
publicistică, pusă în evidenţă de studiile şi articolele de analiză şi critică
literară, publicate în numeroase ziare şi reviste din Botoşani sau din alte
centre culturale ale ţării.
Cartea
a avut o gestaţie lungă, iar scrierea ei i-a luat autorului nu mai puţin de
şapte ani, datorită unor probleme care au ţinut de vastitatea materialului
documentar, de greutatea procurării volumelor de corespondenţă şi, desigur, de
găsirea unei căi originale de tratare a temei, care să o facă utilă celor
interesaţi. Fiind prima carte de o asemenea anvergură, autorul a trebuit să
opteze pentru cea mai potrivită formă de organizare tematică a epistolarului:
cronologic, pe personalităţi sau
regional, alegerea sa fiind o combinaţie între primele două maniere.
O
analiză, oricât de sumară a epistolarului românesc, nu putea începe
decât cu referiri la scrisorile de domni, domniţe, boieri şi negustori, datând
din perioada cuprinsă între secolele XVI
– XIX, publicate de Nicolae Iorga, care, alături de celebra scrisoare din 1521 a
lui Neacşu de la Câmpulung, sunt cele mai vechi scrisori româneşti şi nu se putea încheia fără o privire critică asupra celor mai
recente apariţii editoriale având această tematică, dintre care Dumitru Lavric aminteşte şi comentează pe cele avându-i ca autori pe Paul Goma,
Doina Cornea, Constantin Noica, Gabriel Liiceanu şi H.R.Patapievici.
Dumitru Lavric se
opreşte asupra cvasitotalităţii epistolierilor români, comentându-le, cu
pertinente observaţii, cele mai semnificative scrisori. Citând generos din
scrisorile semnate de Eminescu, Caragiale, Ion Ghica, Alecsandri, Hasdeu,
Maiorescu, Slavici, Sextil Puşcariu, St. O. Iosif, Octavian Goga, Nicolae
Iorga, Vasile Pârvan, Liviu Rebreanu, Octav Onicescu, I.D.Sârbu, Octavian
Paler, Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici ş.a., autorul cărţii reuşeşte să contureze profilul spiritual al acestora: deschişi spre
comunicarea epistolară sau constrânşi să apeleze la aceasta, dezinvolţi în
exprimarea opiniilor sau prudenţi, sinceri sau vădit prefăcuţi, afectaţi sau
indiferenţi, interesaţi sau detaşaţi de urmările demersului lor, patetici sau
glaciali. Din epistolieri, aceştia devin personaje ale propriilor lor scrisori,
sublinierile autorului ghidând cititorul spre o cât mai cuprinzătoare
înţelegere a profilului lor moral şi spiritual.
Felul în care este
redactată cartea, o recomandă ca un excelent material documentar pentru
studenţii facultăţilor de litere, în studierea şi înţelegerea, în întreaga lui
complexitate, a genului epistolar. Epistolierii sunt prezentaţ , în cuvinte
puţine, dar suficient de lămuritoare, în directă legătură cu epoca în care au
trăit, şi cu problemele majore ale timpului lor, fapt ce conduce la o mai
profundă înţelegere a demersurilor lor epistolare, a manierei în care se
exprimă, a limbajului folosit. Autorul lasă să se înţeleagă diferenţa dintre
relaxarea care răzbate din producţiile epistolierilor secolului al XIX-lea, mai
apropiate de literatură şi mai detaşate de mediul politic şi cele ale
epistolierilor epocii comuniste, şi tonul prudent, mai mult aluziv, al celor
din anii care au urmat comunizării României, urmare directă a supravegherii
intelectualilor de către Securitate. Corespondenţa dintre Radu Stanca şi Ion
Negoiţescu, cuprinsă în volumul „Un roman epistolar” şi cea dintre I.D.Sârbu cu
I. Negoiţescu, Virgil Nemoianu şi Mariana Şora, din volumul „Traversarea
cortinei”, sunt emblematice în acest sens.
Nu putem încheia
aceste succinte consideraţii fără a
aprecia ultimul capitol al cărţii „De la literalitate la literaritate”, în care
autorul face dovada unei cunoaşteri în profunzime a romanului epistolar
românesc, asupra căruia îşi permite să aibă puncte de vedere diferite decât ale
unora dintre marii critici literari. Un exemplu în acest sens, este opinia,
contrară celei exprimate de George Călinescu, în privinţa romanului „Lorelei”
al lui Ionel Teodoreanu, pe care-l consideră unul dintre cele mai izbutite
romane epistolare din literatura română.
Scrisă cu pasiune,
cu un stil mai apropiat de cel literar decât de cel riguros ştiinţific, care
uşurează lectura şi facilitează receptarea numeroaselor informaţii cuprinse în
text, fapt datorat, desigur, talentului scriitoricesc al autorului, cartea
semnată de Dumitru Lavric, unică în peisajul literar românesc, este o operă
necesară şi, prin urmare, intuim o bună
primire a acesteia din partea specialiştilor ca şi a cititorilor. Nu ne îndoim
de succesul de care va avea parte şi înainte de a-l felicita pe autor, ţinem
să-i mulţumim pentru acest minunat dar pe care ni-l face
Gheorghe
Median
***********************************************************************************************
„Lungă e scrisoarea mea, era însă necesarie”
În 1521 a fost
redactată de Neacşu din Câmpulung - Muscel (ot Dlăgopole) şi expediată lui
Hanăş Bengner (Johannes Benkner), primarul Braşovului, prima scrisoare semnată
în limba română cunoscută până acum (2015!) şi păstrată în arhivă, din spaţiul
geo-istoric românesc.Evident, au mai existat scrisori din perioada anterioară
(a doua jumătate a secolului XIV - începutul secolului XVI) scrise în slavonă,
greacă, latină, din spaţiul românesc, dar acelea nu au constituit obiectul
analizei şi prezentării din sinteza pe care o
prefaţez sumar în aceste rânduri.
În perspectiva
sărbătoririi unei jumătaţi de mileniu de comunicare şi corespondenţă prin
scrisori din arealul românesc, din literatura şi cultura românească, Dumitru
Lavric (cunoscut literat, cercetător şi autor botoşănean, cu 10 cărţi publicate
până acum, cu tematici conexe: proză, critică literară, folclor şi teatru
popular din zona Botoşani, epigrame, parodii;pentru informaţii suplimentare,
vezi medalionul Lavric Dumitru, înSilvia
Lazarovici, Scriitori şi publicişti
botoşăneni. Dicţionar biobibliografic, ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Editura Agata, Botoşani, 2015, pp. 304 - 305), a elaborat, cu acribie, răbdare,
consecvenţă şi optimism, o masivă sinteză de peste 800 pagini format mare,
dedicată Epistolarului Românesc 500
şi intitulată identic.
Sinteza lui Dumitru
Lavric este o contribuţie literaro - istorico- sociologică, având la bază o
bibliografie tematică reprezentativă, abordată ştiinţific, critic, dar fără
note de subsol, care să încarce şi să îngreuneze textul cărţii şi mesajul
transmis de autor cititorilor. Căci, în fond, fiecare carte este o scrisoare,
mai scurtă sau mai lungă, a autorului (expeditorului) către cititor
(destinatar). Contribuţia este structurată în 95 de capitole tematice, 95 de
mari scrisori ale autorului către cititori, despre epistole (semnate),
epistolieri, destinatari, subiecte de conversaţie, atitudini, sentimente,
iubiri, antipatii, certuri, împăcări, idei, ambiţii, planuri, proiecte, reuşite
sau eşecuri personale, de grup sau naţionale, în diferite domenii de
activitate. Osatura sintezei este reprezentată de scrisori (semnate)
emblematice ale expeditorilor, nu mai puţin cunoscuţi, din diferite grupuri,
categorii şi clase socio - profesionale, politice, militare, economice,
culturale, religioase, ideologice, către destinatari de familie, de grup
reprezentativ sau chiar oficiali.
Autorul a folosit
metoda citatului reprezentativ(unitate
ideatico - lingvistică)dintr-o anumită scrisoare, ca mijloc tehnic de
particularizare a ideii transmise, din cuprinsul textului avut în vedere şi
analizat, tehnică cu avantajele şi dezavantajele sale, care incumbă, evident,
şi o doză de risc subiectiv/obiectiv, auto-asumat de către Dumitru Lavric.
Autorul oferă cititorului contemporan accesul direct la sursă (sau la un
fragment de sursă), fără a se interpune între autorul scrisorii din trecut şi destinatar
/ cititorul contemporan; ultimul este invitat indirect să afle, să analizeze,
să aprecieze, să critice, să concluzioneze mesajul unei scrisori.
Sinteza este
construită pe capitole, fără o supra-structură cronologico - tematică riguroasă
(pe epoci istorice, secole, jumătăţi de veac, ele însele diviziuni în evoluţia
subiectivă / obiectivă a fenomenului şi expresiei letrice româneşti),
cuprinzând 95 de astfel de secvenţe tematice, de la începutul veacului XVI până
la debutul secolului XXI, intitulat sugestiv, uneori sentenţios, pentru fiecare
experienţă epistolară individuală sau de grup, privită ca unitate letrică; doar
câteva titluri - exemple reprezentative, din cele peste 90 la fel de
reprezentative: „Voeşte şi vei putea”; „Lungă e scrisoarea mea, era însă
necesarie” (ales şi de mine pentru subtitlul acestei prezentări!); „M-am născut şi vreau să mor moldovean”; „Şi-a consacrat toate puterile pentru
naţiune”; „Bun condei şi muşcător
avea institutorul”; „E urâtă lumea
câteodată şi grea de tot viaţa”;
„Voiesc să rămân cinstit”; „Se vede
că nu mi-e dat să ajung milioner”;
„N-am pamfilizat, n-am şeicărit”; „Ultimul
judecător al tuturor faptelor noastre trebuie să fim noi înşine”; „Sunt adumbrit de amurg”; „Să nu dăm Cezarului ce i se cuvine lui
Dumnezeu”; „Rufele murdare trebuie
spălate - totdeauna - în public”; „Am
aceeaşi vârstă ca Don Quijote şi drumul mă aşteaptă...”; „Voi proceda ca iedera”.
Din punct de vedere
al evoluţiei istorico - tematice a fenomenului letric românesc în ultima
jumătate de mileniu, curajoasa sinteză poate fi privită şi ca o reuniune, o
antologie, o culegere de 95 de „studii de caz” epistolare, inteligent şi cursiv
îmbinate şi articulate, astfel că unitatea în evoluţie literaro- istorică a Epistolarului Românesc 500 este cu
măiestrie realizată de către autor. Într-un Cuvânt
înainte al cărţii, intitulat sentenţios, sugestiv, prin parafrazare, Habeat sua fata epistulae!, Dumitru
Lavric a definit, direct sau indirect, obiectul (scrisoarea semnată) prezentei contribuţii şi a realizat o sumară
trecere în revistă a activităţii de editare a corespondenţei unor persoane /
personalităţi din spaţiul geo - politico
- cultural românesc, din demi - mileniul avut în vedere şi de analiză critică a
fenomenului epistolar românesc.
Astfel, Dumitru
Lavric defineşte, în deplină consonanţă cu criticul literar Horia Oprescu: „O scrisoare este, mai întâi, un ecou real,
o scânteie de viaţă. Epistola echivalează, într-un fel, cu documentul. Ea oglindeşte, am zice, cu fixitate ştiinţifică, un om
într-o anume împrejurare. Un grup de fire epistolare, extinse în timp, pot
reprezenta o întreagă epocă. Genul epistolar ţine, aşadar, mai întâi de
istorie, adică de adevăr, şi abia apoi de beletristică. Precumpănitoare, adică,
este informaţia literară” (Epistolarul
Românesc 500, p. 6). Apoi completează, în aceeaşi rezonanţă ideatică cu Dan
Mănucă: „Corespondenţa, câtă s-a mai
păstrat, rămâne singurul mijloc la care, de obicei, apelează istoricul literar,
constrâns să recompună o existenţă în elementele ei esenţiale. Dar nu toate
scrisorile conţin fapte utile în clarificarea unor resorturi psihologice
particulare, oferind îndeobşte doar jaloane biografice, mai mult sau mai puţin
importante” (Epistolarul Românesc 500,
p. 6).
Cum îşi
auto-evaluează Dumitru Lavric propria sinteză? Obiectiv şi cu măsură: «Cutie de argint se vrea Epistolarul Românesc 500, florilegiu (antos logos) al celor mai izbutite
exprimări epistolare, favorizând citatul semnificativ (...) Călăuză ne-a fost
inefabila tehnică a citatului, teoretizată şi argumentată de G. Călinescu:
„Singura metodă de convingere a criticului rămâne izolarea locurilor mai
caracteristice şi citarea lor, şi cel mult explicarea, adică desfăşurarea
conştientă a elementelor”. (...) În alţi timpi, cartea s-ar fi putut intitula Magnum Epistolarum Romanorum şi ar fi
purtat motto-ul: „O comedie umană mai
ceva ca a lui Balzac”, dar noi am fost avertizaţi că nu ne este dată
desăvârşirea, ci doar săvârşirea; o încredinţez cititorului cu salutul: Si vales bene est, ego valeo!» (Epistolarul Românesc 500, p. 11).
În acest context
general letrico - ideatic, autorul a avertizat, şi sunt întrutotul de acord cu
el, că statutul şi poziţia socială scrisorii ca mijloc tehnic de comunicare
inter-umană s-a degradat în ultimul secol, datorită concurenţei altor mijloace
tehnice cu finalităţi identice: telegraful, telefonul cu fir şi celular,
radioul, TV, CP şi reţeaua Internet, satelitul de comunicaţii. Pe de altă
parte, la nivel naţional se constată o modestă preocupare de a reconfigura şi a
consolida conştiinţa scrisorii în
societatea şi cultura română. Se editează scrisorile inedite sau se
reeditează cele deja cunoscute ale unor emitenţi români, fie persoane
particulare modeste, unele deja înghiţite de anonimat, fie personalităţi al
culturii şi ştiinţei româneşti. Sau, în periodicele culturale încă în viaţă, se
continuă buna practică a editării / reeditării unor scrisori reprezentative
pentru persoane, grupuri, asociaţii sau pentru Epistolarul Românesc. Osingurănominalizare
sau studiu decaz sau exemplu de bună practică: revista lunară
Magazin Istoric, rubrica Pe vremuri, oameniiîţi trimeteau scrisori,
realizată de d-na Georgeta Filitti.
Epistolarul Românesc 500 al lui Dumitru Lavric este şi o contribuţie, în diferite procente şi cu diverse informaţii inedite,
utile, la istoriile secvenţiale,
punctuale, ale: scrisorii (semnate),
ca mijloc tehnic de comunicare inter-umană prin scriere, specific
demi-mileniului avut în centrul analizei şi ca gen literar în spaţiul
geo-istoric românesc;vieţii de
familie, de grup cu interese comune, într-un timp istoric / spaţiu istoric
românesc; gândirii individuale, de
grup, naţionale româneşti, exprimată în scrisori;identităţiicomplexe individuale, de grup, naţionale româneşti,
concentrată în manifestări letrice. Ca un corolar, sinteza epistolară a
autorului botoşănean este o completare tematică reuşită a istoriei literaturii române în secolele XVI - XXI.
Dacă, iniţial,
autorul a destinat, prin motto,
sinteza sa Ad usum amicorum!,
ulterior a extins universul destinatarilor, către toţi potenţialii cititori, Ad usum legentium!
Habeat sua fata libri epistularum!
Prof. dr. Dan PRODAN
