Pentru semenii noştri din
Bucovina, a fost dintodeauna simplu să-şi amenajeze un spaţiu de locuit. Cu totul
altfel stau lucrurile în judeţul Botoşani, unde vedem şi astăzi acoperişuri de
stuf, chirpici cât încape şi pe alocuri, pereţi din nuiele în lumea reală, nu a
unui muzeu etnografic. Coborând spre începuturile „Arhitecturii laice din
judeţul Botoşani”, Angela Olaru descrie, în ediţia din 1978 a publicaţiei
„Hierasus” (editată de Muzeul Judeţean Botoşani), casele altor timpuri: „În
zona Botoşanilor s-au găsit, în urma săpăturilor arheologice efectuate la
Truşeşti, Corlăteni etc locuinţe încă din neolitic, construite la suprafaţa
solului, cu pereţii din nuiele împletite vertical, cu brâie orizontale. Ele
erau construite cu platforme care constituiau podeaua locuinţei, având
acoperişul în două ape... Pentru perioada culturii Sîntana de Mureş – Cerneahov
(sec. III – IV e.n.) s-au descoperit la Botoşani, Truşeşti, Ionăşeni, locuinţe
adâncite, de formă rectangulară, care nu ocupă suprafeţe mai mari de 12 – 16
m.p., de tipul bordeielor, locuinţe semiîngropate şi locuinţe de suprafaţă. Acoperişul
era din stuf şi din papură, în interior aveau vetre de încălzit, construite din
piatră şi lut, situate în partea de nord şi în centrul acestora. Pentru
locuinţele de suprafaţă, pereţii au fost ridicaţi cu ajutorul stâlpilor şi
grinzilor de lemn, a nuielelor şi crengilor. Pentru a doua jumătate a secolului
al VI-lea şi secolului al VIII-lea, s-au întreprins săpături arheologice în
Lozna, unde la punctul denumit „La ocoale” s-au descoperit în 1963 mai multe
locuinţe de tip semi – bordei, prevăzute cu cuptoare, construite din piatră şi
stâlpi de lemn la colţuri, pentru sprijinirea acoperişului... Pentru secolele
al XII-lea, al XIII-lea, al XIV-lea, cercetările arheologice de la Hudum – Botoşani
au scos la iveală locuinţe de tipul bordeielor... În însemnările lui P. Avril
„Voyage en divers etats d’ Europe et d’Asie” – Paris, 1639, găsim următoarea
menţiune referitoare la arhitectura Moldovei: „Casele erau în Moldova din
pereţi de nuiele lipiţi cu lut, fără garduri, fără grădini”. O altă însemnare
aparţine lui Paul de Aleppo, care scria în 1650: „Casele sunt de lemn şi
vălătuci, cu acoperişuri înalte şi oblice ca spatele cămilei, încât ninsoarea
nu se poate ţine pe ele””.
Sisteme constructive de „anţărţ”
Gheorghe Crăiniceanu, în
lucrarea „Igiena ţăranului român” apărută în 1895 la Bucureşti publica o
statistică destul de dezolantă, referitoare la construcţiile înălţate în
judeţele Botoşani şi Dorohoi la nivel de 1891: „În fostul judeţ Botoşani se
aflau în 1891 – 359 locuinţe de zid, 1.836 de lemn, 20.610 de nuiele cu pământ.
În aceeaşi perioadă, se aflau pe teritoriul fostului judeţ Dorohoi 244 locuinţe
de zid, 2.815 de lemn, 24.911 locuinţe de nuiele cu pământ”.
Analizând sistemele de
construcţie din acea vreme, Angela Olaru menţionează, în articolul său, că
sistemul cel mai răspândit în întreaga zonă a Botoşanilor la vreme de secol XIX
era „cel bazat pe furcile de stejar (groase de circa 20 cm), îngropate direct
în pământ la adâncimea de aproape un metru, afară având înălţimea de până la 2
metri. La construcţia unei case intrau de obicei 12- 14 furci de stejar, 4
fiind dispuse în colţurile casei... Aceste furci era consolidate de 3 „brâie”
orizontale tot din lemn de stejar, dispuse jos, la mijloc şi în partea de sus a
furcilor. Bârnele de sus formează „lungişurile” ce constituie suportul pe care
se aşează „costorobii” ce susţin căpriorii acoperişului. Acesta este scheletul
casei, elementul de susţinere al pereţilor pe care apoi se împleteau vertical
nuiele din ulm, plop, salcie (flexibile şi mai uşor de procurat). Peste nuiele
se lipeşte pământ ud amestecat prin călcare cu paie şi pleavă, întâi în
interiorul casei şi după un interval de 2- 3 zile în exterior. Atât în cazul
caselor din furci de nuiele, din vălătuci sau din lumânărică, peste pământul
negru se ungea, după uscare, lut galben amestecat cu balegă de cal. După ce se
uscau bine pereţii, care prezentau destule denivelări, acestea dând o notă
caracteristică caselor vechi din zonă, pereţii erau unşi – „făţuiţi” – cu un
strat subţire de lut galben în acelaşi amestec. După uscare, se dădea un
„teanc” (primul var) şi apoi se văruia din nou cu var „curat””.
Casele din vălătuci şi din scai
Astfel de locuinţe s-au
înălţat în special pe Valea Jijiei, unde pădurile lipseau cu desăvârşire. „Vălătucii
se fac dintr-un strat de paie de secară sau de grâu, amestecat cu pământ muiat.
Acest strat se rulează, formându-se un sul de dimensiuni variabile 0.80 – 1 m
lungime şi un diametru de 6 – 8 cm. Pe un schelet de bîrne subţiri de stejar
dispuse vertical, înfipte direct în pământ, la distanţă de aproape un metru una
de cealaltă, se îngrădesc vălătucii orizontal, după care pereţii sunt unşi cu
lut negru. În aşezările de pe Valea Prutului s-au construit case din „scai”,
scaiul însemnând planta cunoscută sub numele de lumânărică, care creşte pe haturi,
având tulpina înaltă de până la 1 – 1,5 metri, rezistentă şi mlădioasă. Pe un
schelet de furci subţiri înfipte în pământ se îngrădea orizontal lumânărica,
apoi se ungeau pereţii cu pământ ud amestecat cu paie” („Arhitectura laică din
zona Botoşanilor”, Angela Olaru, 1978).
Acoperişuri din paie şi din stuf
În acelaşi articol se
face referire şi la acoperişurile caselor ce erau deosebit de înalte, cu pante
abrupte, pentru scurgerea apei. Angela Olaru mai menţionează, când vine vorba
de materialul de construcţie, că „ele erau lucrate din paie şi din stuf până în
secolul al XIX-lea. Acoperişurile din şindrilă şi mai târziu tablă au apărut
începând din secolul al XIX-lea, într-o proporţie destul de redusă. Astfel, în
1904, în comuna Zlătunoaia 8 case erau acoperite cu tablă şi 32 cu şindrilă.
Restul erau acoperite cu stuf şi paie (Arhivele Statului Botoşani, Fond
Prefectura Botoşani). Tot la acea dată, în comuna Dângeni erau doar 12 case
acoperite cu şindrilă şi 6 cu tablă, iar în comuna Cucorăni erau doar 13 case
acoperite cu tablă şi 14 cu şindrilă. Către mijlocul secolului al XX-lea,
situaţia era cam aceeaşi. Astfel, în comuna Gorbăneşti, în 1938 erau 20% din
case acoperite cu draniţă şi 5% acoperite cu tablă. Majoritatea erau acoperite
cu stuf şi paie. În comuna Curteşti, în 1938 erau 60% din case acoperite cu
stuf şi paie, iar în comuna Blândeşti, în aceeaşi perioadă, 20% din case erau
acoperite cu draniţă şi 5% cu tablă”.
Tehnica realizării acoperişurilor „arhaice”
Localitatea Dersca era
renumită pentru acoperişurile din paie, un veritabil artizan fiind Nicolai
Ciornei. „Aproape fiecare gospodar ştie să-şi confecţioneze singur acoperişul
casei sale. Pe căpriori se aşezau leaţuri legate cu coajă de tei, destul de des
ca să nu treacă paiele printre ele în pod; la streaşină se fixa un străşinar
(un băţ de stejar mai gros, în care se fixau beţe subţiri „copileţi”, lungi de
15 – 20 cm, la o distanţă de 10 cm unele de altele); de multe ori între aceste
beţe se îngrădeau orizontal nişte nuiele subţiri, obţinându-se un mic gărduţ,
care avea menirea de a susţine paiele puse pe casă. Pe căpriorii astfel
pregătiţi se puneau până la patru care de paie de grâu împrăştiate uniform şi
presate bine cu picioarele. Pentru fixarea paielor, se prindeau pe coama casei
„prăştini” (nuiele lungi, mai puternice), în formă de „V” întors. Din paie de
secară, care sunt mai lungi şi mai lucioase, se lucrau acoperişuri foarte
frumoase” (Angela Olaru, Hierasus, 1978). Pentru acoperişurile din stuf era
nevoie, de asemenea, de multă pricepere şi, de ce nu, de artă. Pentru
frumuseţea acoperişului, se mai precizează în articol, „se puneau la casele cu
stuf „călăreţi” sau „călăraşi” (se legau snopi mai mari de stuf, cam la 10 – 15
cm de la rădăcină). Snopii se aşezau pe coamă unul lână altul, împărţiţi în
două, astfel încât să cuprindă amândouă părţile acoperişului. Porţiunile legate
rămâneau aşezate drept, frumos, formând ornamentul coamei”.
