joi, 28 iunie 2012

Victor Foca şi pictura sa abstractă

Expoziţie la Galeriile de artă "Geea" din Centrul vechi Botoşani




duminică, 24 iunie 2012

Ortodoxia, la Botoşani, la începutul secolului XX

Foto: www.basilica.ro
* Credinţa fost dintotdeauna un liant al neamului românesc, ortodoxia adunând în jurul ei oameni de categorii sociale extrem de diverse, în lăcaşuri de cult din centrul oraşelor, dar şi în cele din mijloc de pădure *
Şi în zilele noastre, în toate sondajele de opinie, biserica, la fel ca şi armata, se perpetuează în topul încredererii românilor. La fel stăteau lucrurile şi în trecut, uniforma, fie ea monahală sau cu fireturi, impunând respect. Mai multe despre ce loc ocupa religia în viaţa botoşănenilor acum un secol aflăm din lucrarea „Situaţia bisericii creştine ortodoxe din judeţul Botoşani la finea anului 1910”, întocmită de Iconomul Stavrofor Al. H. Simionescu (Protoiereul judeţului) şi apărută la Tipografia B. Saidman în 1911. Cartea păstrată la Biblioteca judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani detaliază situaţia bisericilor din judeţul Botoşani în debut de secol XX: „biserici parohiale 105 (urbane 14, rurale 91), filiale 77 (urbane 3, rurale 74), capele şi paraclise 14”. Din cele 105 biserici parohiale, 86 erau de zid şi 19 de lemn, la bisericile – filiale 52 fiind de zid şi 25 din lemn. Din analiza prezentată de proroiereul Al. H. Simionescu mai reiese că 51 biserici parohiale erau în stare bună, 35 mijlocie, iar 9 în stare rea de-a binelea. Cei cu oarece stare de mână, tot 9 la număr, se apucaseră de rezidirea bisericilor, la o biserică efectuându-se chiar lucrări de restaurare. În ce priveşte bisericile – filiale, 40 erau în stare bună, 22 mijlocie, 12 rea, la 3 fiind în curs lucrări de rezidire. Starea capelelor era relativ bună în acea vreme: 8 erau de zid, 6 de lemn, doar 2 fiind într-o stare improprie serviciului religios. Pe lângă cele 3 biserici monumente istorice – „Popouţi”, „Uspenia” şi „Sf. Gheorghe”, în judeţ mai fiinţau „ o mănăstire de călugăriţe numită Agafton, alta de călugări numită Vorona şi un schit de călugări numit Cozancea”. Conform datelor din lucrare, la Agafton erau, acum un secol, 116 călugăriţe, la Vorona 21 de călugări, iar la Cozancea – 16. În aceeaşi perioadă, parohiile ceva mai bogate, precum Uspenia, Sf. Ilie, Ruset, Trei Ierarhi, Sf. Spiridon, Vovidenia şi Sf. Voevozi din Botoşani aveau case parohiale din zid, alte 2 biserici din Botoşani (Sf. Nicolae şi Sf. Ioan) şi 26 de lăcaşuri de cult de la ţară având case parohiale din lemn.
Din aceeaşi lucrare, apărută în 1911, putem afla şi care era situaţia bisericilor şi a caselor de rugăciune a celor de altă confesiune decât cea ortodoxă: „Armenii au 2 biserici şi o capelă de zid în Botoşani. Romano – catolicii au 2 biserici, din care una în Botoşani şi una în Pârcovaci. Protestanţii au o biserică în Hârlău. Evreii au 2 sinagogi în Botoşani şi 65 case de rugăciune, din care 36 în Botoşani, 6 în Hârlău, 6 în Tg. Burdujeni, 5 în Bucecea, 6 în Suliţa, 4 în Ştefăneşti, 2 în Frumuşica”.
Sprijin laic şi religios pentru lăcaşurile de cult
Revenind la ortodoxie, trebuie să recunoaştem că nu putem vorbi de o armonie între posibilităţile de finanţare ale lăcaşurilor de cult şi ce era nevoie în 1910, condiţiile din multe biserici lăsând de dorit: „Poporul nu poate găsi pretutindeni, în acest judeţ, biserici spaţioase cu deplină lumină şi căldură, vrednice de însemnătatea ce au aceste sfinte locaşuri. Cele mai multe biserici de la sate şi chiar de la oraşe sunt, mai ales în interior, într’o adevărată ruină, înegrite de vreme, cu ferestre mici. S’au făcut e drept sacrificii în această privinţă: Asociaţia comunelor rurale a contribuit în timp de 2 ani cu suma de lei 55.968, apoi Administraţia Casei Bisericilor şi poporul au contribuit de asemenea cu o importantă sumă pentru restaurări, rezidiri şi împrejmuiri de biserici, cu toate acestea se impun adevărate sacrificii din partea tuturor acelora ce le stă în putinţă, spre a putea înfrumuseţa bisericile aşa precum trebuie, spre a se zidi biserici acolo unde lipsesc, precum şi pentru a se împrejmui cimitirele şi curţile bisericilor” („Situaţia bisericii creştine ortodoxe din judeţul Botoşani la finea anului 1910”).
Sute de oameni în slujba bisericii
La începutul secolului XX nu ajungeau în judeţul nostru foarte mulţi absolvenţi de teologie, doar 6 preoţi fiind licenţiaţi. Alţi 26 erau cu seminarul „complect”, 77 de preoţi şi diaconi având absolvit seminarul inferior. În absenţa unei soluţii mai titrate, o parohie apelase la serviciile unui preot fără curs seminarial. Prelaţii vremii mai erau ajutaţi în munca lor de 19 cântăreţi şi paraclisieri cu şcoală de cântări, alţi 206 având studii practice. „Personalul era retribuit conform legii de stat în parohiile rurale, precum şi la bisericile monumente istorice, iar în parohiile urbane de comuni, cari varsă la stat sumele necesare. Personalul parohiilor Corni şi Dumbrăveni se întreţine din fondul lăsat de defunctul Balş, iar personalul capelelor epitropiei Sf. Spiridon din Botoşani şi Hârlău se întreţine de această epitropie. Personalul mănăstirilor Agafton şi Vorona e întreţinut de stat iar personalul Schitului Cozancea se întreţine din veniturile sale proprii. În afară de salar, fiecare parohie rurală are pentru întreţinerea personalului o câtime de 8 jum. fălci pământ. La 62 parohii rurale, înafară de câtimea de 8 jum. fălci pământ fixată prin lege pentru personalul clerical mai aflându-se şi un alt pământ în sumă totală de aproximativ 950 hectare, acesta se arendează de către Onor. Administraţie a Casei Bisericii” („Situaţia bisericii creştine ortodoxe din judeţul Botoşani la finea anului 1910”).
Documentul citat cuprinde şi un recensământ al credincioşilor din judeţul nostru, la nivel de 1910: „familii ortodoxe – 33.773; familii de alte confesiuni – 1.190; familii de alte religiuni – 5.081; suflete ortodoxe – 155.967; suflete de alte confesiuni – 2.402; suflete de alte religiuni – 22.980; botezaţi în 1910 avem 6156; morţi în 1910 – 3.953; excedent – 2.208; căsătoriţi – 1.504; concubini la finele anului 1910 avem 637”.
Preocupări culturale ale preoţilor
Acum, în plină eră a Internetului, pare minor faptul că în 1910 în judeţul nostru s-au înfiinţat biblioteci parohiale, cu 150 volume în Tg. Suliţa şi peste 500 volume la Biserica „Sf. Nicolae Popouţi”, dar în acea vreme era vorba de un veritabil cap de pod. Numai că nu au fost singurele preocupări culturale ale preoţilor din acel timp: „Icon. N. Filip a publicat monografia băncii populare „Dumbrava” şi diferite articole în „Tovărăşia sătească”, Pr. C. Dron a tipărit de curând „Rolul bis. în viaţa noastră naţională”, precum şi diferite articole în revistele teologice „Viitorul” şi „Ortodoxul”, Icon. Al Simionescu de la biserica Sf. Nicolae – Popouţi din Botoşani a tipărit lucrarea „Spiritismul faţă de religiunea creştină”, precum şi articole teologice şi predici publicate prin revistele „Viitorul”, „Ortodoxul”,  şi ziarele „Universul”, „Libertatea” ş.a. Pr. H. Murăraşu a publicat 2 broşuri cu conţinut teologic. De asemenea am mai observat articole cu conţinut teologic, publicate în revistele bisericeşti de către Preoţii: Sachelar G. Constatinescu – Mihălăşeni, I. Popovici – Burdujeni, Al. Tăzlăoanu – Burleşti ş.a. Nu pot trece cu viderea şi frumoasele articole publicate în revista „Viitorul”, datorite mult regretatului preot D. Cernescu dela parohia Bursuceni, un inteligent şi harnic păstor, trecut prea de timpuriu în viaţa de dincolo” (Situaţia bisericii creştine ortodoxe din judeţul Botoşani la finea anului 1910”). Nu e foarte clar dacă e un gest ce ţine de cultură, dar oricum e de lăudat şi o altă iniţiativă a preoţilor de-acum un secol: „pentru stârpirea beţiei s’au înfiinţat în unele sate datorită preoţilor ceinării. Astfel, V. Mareş înfiinţă la Serafineşti ceinăria „Viaţă Lungă”, iar Victor Diaconescu înfiinţă la Corocăeşti ceinăria „Înfrăţirea””.        

Viaţa grea a clăcaşilor de pe moşia Cristineşti

* În secolul al XVIII-lea, ţările române se integrau tot mai hotărât în circuitul european, context în care boierii nu mai erau mulţumiţi de cuantumul clăcii stabilit prin reformele lui Constantin Mavrocordat *
În 1766, prin „Aşezământul” lui Grigore Ghica, cele 12 zile de clacă (numai pentru ţăranii de lângă graniţă), urmau să se facă cu „nart”, mai exact cu o normă zilnică de lucru. În articolul „Rezerva feudală şi mărimea reală a clăcii pe moşia Cristineşti (Ţinutul Dorohoi) în anul 1833”, semnat de Ioan Murariu şi publicat în ediţia din 1979 a publicaţiei „Hierasus” (editată de Muzeul Judeţean Botoşani), se menţionează faptul că „introducerea normei zilnice de lucru demonstrează atât interesul boierilor de a produce cât mai multe cereale – marfă, de a fi prezenţi cât mai activ pe piaţa internă şi externă, cât şi întinderea tot mai mare a rezervei feudale, care cerea un volum de muncă sporit. Practic, introducerea nartului a sporit, în mod deghizat, numărul de zile prestate de clăcaşi, dar se pare că boierilor nu le-a fost de-ajuns.
Obligaţiile ţărăneşti, tot mai mari
Stăpânii de moşii au mai încercat în 1775 şi 1805 să obţină zeciuiala zilelor de clacă (adică 36 de zile pe an), dar au eşuat. Au reuşit în schimb, se menţionează în articolul din Hierasus, ca la începutul secolului al XIX-lea să micşoreze mult suprafeţele de fâneţe şi păşuni atribuite ţăranilor. Extrem de elocvent pentru relaţiile contractuale stabilite între moşieri şi clăcaşi este un document păstrat la Arhivele Statului Iaşi, detaliat de Ioan Murariu. Este vorba, practic, despre o învoială care a fost încheiată la 18 decembrie 1832, pentru muncile din anii următori, între clăcaşii din satul Cristineşti, ţinutul Dorohoi şi stăpânul acestei moşii, marele vistiernic Iordache Roset Roznovanu. „Învoiala” dintre ţărani şi boier prevedea următoarele:
„1. Proprietarul să le lase terenul din jurul caselor; casele izolate să poată fi strămutate de boier în sat, pentru a le fi mai uşor „celor ce aleargă cu feluri de poronci”; ţăranii care vor cultiva legume pentru piaţă să dea „legiuita dijmă, din zăce una”;
2. Ţăranii să primească pământ de arat, în felul următor: Din totalul suprafeţei arabile proprietarul să oprească pentru el 40 fălci (adică vreo 60 hectare). Ce rămâne, să se împartă în trei părţi, din care 1/3 să fie a stăpânului şi 2/3 ale ţăranilor; ţăranii să care la arie pâinea albă, iar păpuşoii la coşerele pe care tot ei le vor face; păpuşoii să fie prăşiţi de două ori;
3. Boierul va da ţăranilor, în anumite condiţii, imaş pentru păşunatul vitelor şi oilor;
5. Fâneţele de pe moşie să se împartă astfel: întâi boierul să-şi reţină 40 fălci (circa 60 ha), apoi ce rămâne să se împartă în trei părţi egale, dintre care o parte „se va uni către celi patruzăci fălci” – şi aceasta va fi suprafaţa totală a boierului – iar celelalte două părţi vor fi împărţite ţăranilor.
Tot la acest punct se arată că ţăranii clăcaşi vor plăti în bani dijma din fân („câte şaisprăzăci parale de un stânjen domnesc”).
Slugă la boier, în toată legea
Asta erau ţăranii români în genere şi cei din Cristineşti în particular (după cum reiese din  materialul de faţă), pentru boierii care se îndurau să le dea o bucată de pământ în arendă, pentru a-şi câştiga traiul. Fiindcă practic le dădeau cu o mână şi le luau cu două, sătenii înhămându-se la o sumă întreagă de munci şi de obligaţii în slujba moşierilor. Astfel, se angajau:
„1. Să are şi să însămânţeze (cu sămânţa stăpânului) rezerva boierească, mai mult cu 60 ha decât 1/3, în felul următor: câte 30 de prăjini de perechea de boi, jumătate primăvara şi jumătate toamna;
2. Tot gospodarul se obligă a-i prăşi stăpânului câte 40 prăjini de păpuşoi, de câte două ori, a-i culege, desfăca şi căra la coşere, să-i secere 40 prăjini de pâine albă, să o care la arie şi să o pună în girezi. De va cere trebuinţă, tot clăcaşii vor împrejmui aria şi vor face coşerele pentru păpuşoi;
3. Fiecare gospodar să-i cosească anual boierului câte 100 de prăjini de iarbă, pe moşia Cristineşti sau pe altă moşie, până la patru ceasuri depărtare. Tot ei vor aduna fânul şi-l vor clădi în stoguri;
4. Ţăranul ce are doi boi va transporta la Iaşi, sau în altă parte, câte două mierţe de cereale (308 kg) şi un car de cereale de la arie până la hambar. Cei fără boi vor bate câte cinci mierţe de popuşoi (770 kg) „din popuşoii stăpâneşti”, sau vor lucra câte trei zile din răsărit până în asfinţit;
5. Gospodarii cu doii boi sau mai mulţi vor căra la casa boierească două cară de lemne din pădure. Cei fără boi de muncă vor bate câte trei mierţe (462 kg) de popuşoi pentru stăpân sau îi vor lucra câte două zile. De asemenea, stăpânul va primi de la fiecare ţăran câte o găină iarna, un pui vara, apoi câte 10 ouă de la ţăranul fruntaş, câte şapte de la mijlocaş şi câte cinci de la codaş;
6. Fiecare soţie de clăcaş va toarce anual câte 200 dramuri de in sau cânepă (adică 640 grame);
7. Ţăranii vor plăti boierului, în fiecare an, câte 16 parale de fiecare stup de albine;
8. Până la Sf. Gheorghe vor împrejmui cu garduri atât ţarinile lor, cât şi pe ale stăpânului pentru ca să nu se „pricinuiască vreo păgubire în rândul sămănăturilor”;
9. Ţăranii vor repara gratuit acareturile de pe moşie;
10. Fiecare gospodar va presta anual câte patru zile de clacă „cu mânile, din răsărita soarelui şi până la apus, cu odihna cuviincioasă”;
11. Prăjina de măsurat pământul să fie lungă de „douăzeci şi patru palme domneşti, după ponturile ocârmuirii;
12. Ţăranii să nu aibă voie a cumpăra băutură de prin alte părţi, ci să o cumpere numai de la arendaş;
13. Ţăranii se obligă să dea „pi toată noaptea străjeri” pentru paza casei stăpânului, a unui ratoş, precum şi a crâşmelor de pe moşie;
14. Când boierul va avea nevoie, ţăranii să-i facă arături, primind fiecare de la acesta câte 10 lei pe lună, hrană şi două perechi de opinci”;
15. Ţăranii nu vor putea tăia lemne din pădurea boierească, fără ştirea vechilului moşiei („Rezerva feudală şi mărimea reală a clăcii pe moşia Cristineşti (Ţinutul Dorohoi) în anul 1833”, Ioan Murariu).
Aproape două luni pe an, argaţi pe moşie
Încercând o contabilizare a obligaţiilor ţăranilor, Ioan Murariu ajunge la concluzia că, de fapt, ei munceau 55 de zile pe an, „zeciuiala” pe care şi-o doriseră boierii fiind depăşită astfel copios. La un asemenea total a ajuns simplu: 2 zile pentru arat, însămânţat şi grăpatul a 30 de prăjini; 16 zile – două praşile a 40 de prăjini de popuşoi; 7 zile – culesul, desfăcatul şi căratul popuşoiului de pe aceeaşi suprafaţă; 10 zile – seceratul a 40 de prăjini de păioase şi căratul la arie; 8 zile – cositul a 100 de prăjini de iarbă, adunatul, punerea în girezi şi îngrădirea; 3 zile – un transport de cereale cu boii de la Cristineşti până la Iaşi; o zi – adusul a două care de lemne de la pădure; o zi – torsul a 200 dramuri de in sau cânepă; 2 zile – împrejmuirea ţarinei boiereşti; o zi – repararea acareturilor de pe moşie; 4 zile – claca prestată cu „mânile”. 
Din acelaşi articol se mai poate afla că, potrivit catagrafiei din 1832, în satul Cristineşti trăiau în acea vreme 140 de familii de clăcaşi, ce aveau de-i prăşit boierului în jur de 100 de hectare. Mai mult ca sigur, erau scutite doar cele 28 de văduve, precum şi 4 preoţi şi 4 bătrâni nevolnici, menţionaţi de asemeni în catagrafie. Dacă în vremurile noastre mulţi se plâng că agricultura nu mai rentează, se pare că lucrurile stăteau cu totul altfel în secolul XIX, pentru boieri, cel puţin: „Deoarece rezerva cuprindea partea cea mai fertilă a moşiei, nu exagerăm când afirmăm că producţia la ha era de 1.000 kg la porumb şi 800 kg la grâu. Deci, de pe 100 hectare cultivate cu popuşoi, proprietarul a putut obţine 100 tone, iar de pe aceeaşi suprafaţă de grâu, 80 tone. Aceste cereale au putut fi vândute în târgurile Herţa şi Dorohoi, care erau la numai 9, respectiv 18 km distanţă. Cum chila de popuşoi (308 kg) se vindea cu circa 30 lei, iar cea de grâu cu circa 40 lei, rezultă că stăpânul a putut încasa 9.750 lei pe popuşoi şi 10.400 pe grâu. Aşadar, acest boier a putut obţine, în anul 1833, importanta sumă de 20.150 lei din vânzarea cerealelor de pe rezervă  
(„Rezerva feudală şi mărimea reală a clăcii pe moşia Cristineşti (Ţinutul Dorohoi) în anul 1833”, Ioan Murariu).