Ateneul botoşănean - instituţie culturală cu o longevitate ce a depăşit trei decenii

Pe 4 noiembrie 1889, în Aula Liceului „A.T. Laurian” a avut loc şedinţa de constituire a Ateneului român din Botoşani . Fotografia este realizata in 2009 - 120 de ani mai tarziu - de profesor Elena Agachi. Sursa foto http://atlaurian.wordpress.com

* În toamna anului 1889, din iniţiativa unui grup de intelectuali, la Botoşani lua fiinţă o filială a Ateneului Român - instituţie creată în 1865 în Bucureşti *

Inspirându-se din principiile Ateneului bucureştean, structura de pe aceste meleaguri a urmărit „să contribuie la lărgirea orizontului de cultură în general şi în acelaşi timp să realizeze o introducere sistematică în problemele specifice ale societăţii româneşti, în istoria şi cultura românilor, în realităţile pământului românesc a orăşenilor adulţi – funcţionari, meseriaşi, comercianţi, liber profesionişti, militari – cu o pregătire şcolară elementară adesea, dar cu o sinceră pornire către o cultură mai înaltă, pe care învăţământul de până atunci şi condiţiile materiale modeste nu le-o putea asigura” (I. Zamfirescu, V. Cândea, V. Moga, „Ateneul Român”, Bucureşti, 1976, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică”.

Ample dezbateri printre intelectuali

Înfiinţarea Ateneului botoşănean, scrie Gheorghe Median în articolul pe acest subiect apărut în Anuarul „Hierasus” din 1981, a fost precedată de dezbateri în lumea intelectuală a oraşului, ce au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice prin intermediul presei: „Astfel, „Curierul român” sublinia încă din 1886 că înfiinţarea unui Ateneu la Botoşani ar duce la stimularea vieţii culturale a oraşului, care nu era pe măsura importanţei acestuia, dat fiind faptul că la acea dată Botoşanii ocupa al patrulea loc între oraşele ţării în privinţa populaţiei, după Bucureşti, Iaşi şi Galaţi... Se simte nevoia unor cluburi de lectură, cluburi comerciale, societăţi de arme şi gimnastică, reuniuni ştiinţifice, întreprinderi teatrale de dilentanţi, cercuri literare... şi nu în cele din urmă a unui Ateneu care să înscrie Botoşanii în larga mişcare ateneistă”. În ce-i priveşte pe cei ce ar fi putut pune bazele unei instituţii de prestigiu la Botoşani, acelaşi ziar făcea o trecere în revistă a forţelor intelectuale ale oraşului şi nota că la acea dată oraşul avea „vreo 30 de profesori şi institutori şi patâţia avocaţi şi magistraţi, între care mulţi învăţaţi cu titluri superioare de ştiinţă... vreo 10 medici şi alţi câţiva specialişti, totţi oameni de-o distinsă valoare practică şi rutinală, mai mulţi bărbaţi din societate de-o incontestabilă cultură, un număr, în fine, de militari instruiţi şi competenţi – cari toţi la un loc ar putea da Ateneului nostru un şir de conferenţiari şi-un contingent de-o lungă trăinicie, răzemat nu numai pe forţa numerică, dar şi p-acea morală şi intelectuală” (Gheorghe Median, Hierasus 1981).

Apel către botoşăneni

Primul pas către înfiinţarea onorantei structuri s-a făcut pe 25 octombrie 1889. În acea zi, a avut loc o întrunire la care au participat un număr restrâns de intelectuali, din rândul cărora s-a ales un comitet de iniţiativă format din V. Vasiliu, S. Enacovici, Şt. Gane, Gr. Goilav, Gh. Demetriu, N. Giurgea, Al. Saint – Georges, Lazăr Teodor şi N. Răutu. Tot atunci, a fost elaborat un proiect de statut şi a fost redactat textul unui apel către botoşăneni. Punând accentul pe rolul ateneelor din toată ţara de a se opune „vulgarizării oricăror chestiuni din domeniul literaturii, ştiinţei, artelor, al culturii în general”, apelul făcea publică iniţiativa constituirii unui Ateneu şi pe plaiurile noastre, cerând tuturor colaborarea „la înfiinţarea unei opere atât de folositoare, care nu va putea da rezultate însemnate decât numai atunci când va întruni în jurul său toate forţele intelectuale ale judeţului”. Iniţiatorii îşi exprimau speranţa, spre sfârşit de secol XIX, că „oraşul Botoşani, care a produs pe un Eminescu şi pe atâţi alţi oameni de valoare, va ajunge să se pună pe o treaptă de cultură egală cu aceea a oraşelor mai de frunte din ţară” (Hierasus 1981).

Nume rezonante printre fondatori

Pe 4 noiembrie 1889, în Aula Liceului „A.T. Laurian” a avut loc şedinţa de constituire a Ateneului român din Botoşani, printre cei în jur de 50 de membri fondatori numărându-se avocaţii St. Gane, Ed. Ulle, G. Chernbach, medicii C. Aronovici, S. Enacovici, St. Possa, M. Ciomac, doctorul în litere şi filosofie Gr. Goilav, ziaristul Scipione Bădescu, profesorii N. Răutu, G. C. Velea, institutorii C. Gallin şi I. Condrea, doctorandul în ştiinţe naturale Grigore Antipa etc (Curierul român, 8 ianuarie 1889). Ulterior, a fost numită şi conducerea instituţie botoşănene.  Preşedinte a fost desemnat Constantin Esarcu (preşedinte al Ateneului bucureştean), iar vicepreşedinţi colonelul adjutant Romulus Magheru, comandantul regimentului de artilerie din Garnizoana Botoşani şi avocatul Eduard Ulle (Curierul român, 13 februarie 1889). Sediul Ateneului a fost stabilit într-una  din camerele de la etaj a teatrului, iar pentru desfăşurarea activităţilor s-a optat pentru Aula Liceului Laurian.   

Activităţi culturale pentru obţinere de fonduri

Anii în care a pornit la drum Ateneul botoşănean nu erau unii tocmai benefici pentru cultură, stare de fapt perpetuată, de altfel, până în zilele noastre. Tocmai de aceea, un obiectiv care a stat chiar de la început în atenţia conducerii Ateneului a fost crearea unui buget din care să fie finanţate cheltuielile legate de buna activitate a instituţiei. „Acest lucru a devenit imperios din momentul în care, urmărind să-şi diversifice activitatea, Ateneul şi-a propus să închirieze un local pentru întruniri şi lectură şi pentru constituirea unei biblioteci proprii, cotizaţiile membrilor fiind insuficiente pentru realizarea acestor obiective (Curierul român, 11 decembrie 1890). În acest sens, s-a propus organizarea  unor acţiuni culturale cu plată, între care festivaluri literar – muzicale, reprezentaţii literare şi artistice, conferinţe. Prima acţiune destinată procuării fondurilor necesare înfiinţării unei biblioteci proprii a constituit-o serbarea literar – muzicală organizată în seara zilei de 28 martie 1892 în sala teatrului, la care şi-a dat concursul marele istoric A. D. Xenopol. Desfăşurată într-o sală arhiplină în care „toate lojile de sus şi de jos, plătite cu acelaşi preţ, precum stalurile, erau literalmente ocupate”, de tot ce societatea botoşăneană are mai distins, mai elegant şi mai inteligent (Curierul român, 3 aprilie 1892). Manifestarea s-a bucurat de un deosebit succes. Programul a cuprins o parte muzicală susţinută de muzica Regimentului 16 artilerie condusă de căpitanul Toma Ionescu, un recital de pian al profesorului Manu de la Externatul de fete şi conferinţa istoricului A. D. Xenopol „Românii din Ardeal”, aprinsă pledoarie pentru susţinerea luptei pentru emancipare naţională a românilor aflaţi sub dominaţie străină” („Ateneul român din Botoşani”, Gheorghe Median, Hierasus 1981).

Zeci de conferinţe

Activitatea Ateneului botoşănean a însemnat înfiinţarea unei secţii muzicale, editarea unei reviste proprii, „Ateneul”, „centrul de greutate”, în schimb, constituidu-l conferinţele, susţinute pe parcursul a trei decenii. Temele abordate la începutul secolului XX sau chiar la finele secolului XIX erau de mare diversitate, câteva spicuiri fiind extrem de elocvente: „Cauzele care împiedică la noi succesul economic” şi „Sugestiunea mintală”  – 1890, „Luxul din punct de vedere economic” – 1892, „Holera şi mijloacele de a ne păzi de ea” – 1893, „Criminalitatea” – 1894, „Cultura inimei şi a caracterului”, „Moralul în presă” şi „Utopiile socialismului – 1896, „Convenţiunile de inimă” şi „Emanciparea femeii” – 1898, „Două feluri de români” – 1901, „Necesitatea armatei în statele civilizate” şi „Paraziţii oamenilor şi animalelor” – 1902, „Automobilism” – 1904, „Relaţiile noastre cu Italia” şi „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi” – 1906, „Băncile populare” „Petrolul nostru” şi „Trecutul, prezentul şi viitorul tehnic al Botoşanilor” – 1907, „Scumpirea traiului” – 1911, „Ştiinţă şi şarlatanism în ştiinţă” – 1923, „Irigaţia judeţului Botoşani” şi „Despre energie” – 1924 ş.a. (Hierasus 1981).

Greutăţile financiare cu care s-au confruntat cei ce au dat viaţă Atenului botoşănean au determinat mutarea sediului, în 1902, din teatru în Casele Voitinovici, activitatea restrângându-se treptat până în 1924, când se înfiinţează Universitatea populară „Nicolae Iorga”. În anii de vârf, activitatea Ateneului botoşănean a fost remarcată de conducerea centrală, cei mai activi membri – la loc de cinste fiind profesorul Nicolae Răutu – fiind popularizaţi în publicaţiile centrale ale Ateneului.        

Potenţial economic, insuficient exploatat în perioada interbelică

 * Atunci când vremurile sunt tulburi, e indicat să cauţi soluţii mai puţin convenţionale pentru a-ţi asigura un trai decent, regulă ignorată, în parte, de botoşăneni*

Aşa cum avem ocazia să vedem, la o întorsătură de roată a istoriei, modalităţile de câştigare a existenţei ce păreau bătute în cuie „sine die” se prăbuşesc, numărul celor ce ajung pe drumuri într-o perioadă de criză crescând de la o zi la alta. Soluţia acum, ca şi în alte vremuri, e orientarea spre îndeletniciri de mică anvergură, ce presupun şi riscuri mai mici, dar care îţi pot asigura, cel puţin, un minim existenţial.

Pomicultura şi viticultura

Nicolae V. Adam, profesor şi membru al Ligii culturale botoşănene, încerca, cu opt decenii în urmă, să descopere care este potenţialul economic al acestui judeţ şi, mai ales, cât din el era exploatat de locuitori. În volumul „Botoşanii în 1932 – schiţă biografică”, profesorul botoşănean se declara nemulţumit de faptul că sătenii nu acordau suficientă atenţie pomiculturii: „Una din ocupaţiile şi uşoară şi mănoasă care ar îmbunătăţi simţitor starea materială a sătenilor este, fără îndoială, cultura pomilor fructiferi... Avem regiuni excelente pentru pomii roditori care dau fructe mult căutate, merele de Rădăşeni, nuci şi prune de Hârlău, Copălău, Rădeni şi Deleni”. Deşi, după calculele lui Nicolae Adam, s-ar fi putut câştiga un miliard de lei numai din fructe, în regiunea noastră ajungeau mere şi prune din California. „Recunoaştem că în ce priveşte aspectul şi prezentarea în comerţ nu se poate compara cu recoltele noastre care se prezintă, putem spune, cu totul disgraţios. În afară de grija ce trebue să avem în culegerea, pregătirea şi conservarea fructelor, trebue să facem ca marfa să ajungă în pieţele străine cât se poate mai devreme, dar, mai ales, cât se poate de bine împachetată”. Deşi regiunea de care răspundea Camera de comerţ din acea vreme nu era una viticolă, se făceau încercări pentru plantarea viţei de vie în zonă. „Varietatea, însă, nu este decât aceea varatică. Producţia medie la hectar este de 30 – 35 hectolitri”, completează Nicolae Adam.

Insecte şi viermi rentabili

Din schiţa biografică din 1932 se poate afla că apicultura era „o ocupaţiune care a făcut un foarte mare progres în zona noastră... unde sunt 1200 prisăci şi 12000 ştiubee. S’a produs în anul 1931 circa 80.000 kgr miere şi  20.000 kgr de ciară”. Autorul  analizei atrage atenţia asupra a câtă „economie s’ar face şi ce frumos venit ar aduce pentru stat şi pentru particulari dacă s’ar da din oficiu şi cu obligaţii de cultivare la fiecare canton de cale ferată şi de şosea câte 10 stupi. Cultivatorul ar fi părtaş egal cu statul şi ambii tovarăşi ar avea de câştigat şi din punct de vedere moral şi economic şi din punct de vedere material”. Într-un timp în care „toată lumea aleargă după lucruri de fabrică, eftine, câştig uşor şi muncă puţină”, nu are de ce să ne mire interesul scăzut pentru cultivarea viermilor de mătase, ocupaţie ce cere muncă multă şi are randament scăzut. Cu toate acestea, în zona Botoşanilor, 900 de oameni se ocupau cu sericicultura, centre mai însemnate pentru această îndeletnicire fiind la Mănăstirea Agafton, Bucecea şi Orăşeni.

Peştii, în declin

Într-un nord de ţară în care Nicolae Adam vorbea de peste 330 de iazuri cu o suprafaţă în jur de 5000 de hectare, nu era, nici pe departe, peşte pe îndestulate: „Cea mai mare parte din iazuri servesc de adăpătoare de vite, puţine sunt populate cu peşte. Speciile existente sunt: crapul, ştiuca, linul, costrâşul, caras şi peştele mărunt. Cel mai însemnat iaz în Botoşani şi cel mai mare din Moldova de Nord este Dracşani. În judeţul Dorohoi este iazul Ştiubieni, renumit pentru crapul zis de Ştiubieni, iar în judeţul Baia cel mai mare iaz este la Şoldăneşti. Pentru a avea peşte suficient şi eftin, trebue ca iazurile de peşte să nu servească de cât pentru cultura peştelui, adică nici în industrie şi nici ca adăpătoare”. În aceeaşi opinie, o altă posibilă sursă de câştig din zona lacustră o reprezintă cele circa 2500 hectare de stuf şi 500 de hectare de papură existente.

Înaripatele, la export

Deşi creşterea păsărilor reprezenta un izvor de bogăţie ce începuse să fie băgat în seamă, profesorul ce semnează în lucrarea „Botoşanii în 1932” nu e entuziasmat la maxim nici de acest domeniu, pentru că „nu se face nimic pentru îmbunătăţirea rasei şi nici pentru sporirea producţiei. Se dă puţină importanţă comerţului de ouă şi nici un fel de atenţiune pentru fulgi. Nu numai pentru consumul intern, dar şi pentru export se cer păsări multe şi de toate felurile. Exportul de ouă este o bogăţie nepreţuită pentru săteni, mai ales în urma aplicărei legei standardizărei ouălor. Astăzi, numai din Botoşani se exportă lunar până la 20 vagoane păsări. Numărul locuitorilor care se ocupă cu creşterea păsărilor se cifrează la 120 mii. Anual se aduc spre vânzare circa 2.400.000 păsări, din care circa 8000 curcani; circa 50.000 gâşte; circa 700.000 găini; circa 100.000 raţe, iar restul pui”.

Cânepa şi piatra, materii prime căutate

În Botoşani, industria frânghieriei era reprezentată prin 12 ateliere, ce-şi desfăceau produsele în special în Basarabia, comuna în care era răspândită predilect cultura cânepii find Manoleasa. Nicolae Adam pleda, în perioada interbelică, pentru organizarea de „topitorii sistematice. Dar credem că se va relua şi cultura cânepei... care aduce mulţi bani în casa săteanului. Prin însămnătatea ei cantitativă ca fuior se va putea înşgheba şi industria ţesătoriei din fir de cânepă, precum şi aceia a sacilor de care avem atâta nevoie. Să nu se uite că, deşi suntem o ţară agricolă, fabricile noastre de frânghii importă cânepă din străinătate”. Mult mai bine se stătea la Botoşani la capitolul cariere: „Pe malul Prutului, de la Ştefăneşti şi până la Manoleasa, în judeţul Dorohoi apar stâncile calcaroase excelente pentru scos var din ele. La Dersca şi Adâncata în judeţul Dorohoi se exploatează pietre de construcţie, iar la Deleni – Botoşani pietre de moară. Se menţionează de asemeni ghipsul de la Ivăncăuţi şi argila smectică de la Miorcani, ambele în judeţul Dorohoi. Cariere de prundiş şi piatră de construcţie uşoară pentru borduri avem la Deleni, Uriceni, Călineşti şi Stânca, iar prundiş la Bucecea, Prelipca, Hancea, Tutora, Huţani, Româneşti şi Lehneşti, din judeţul Botoşani”. 

Mica industrie

În aceeaşi perioadă, în Botoşani îşi duceau traiul structuri cu obiecte de activitate mai puţin întâlnite, capabile să asigure existenţa celor interesaţi de astfel de activităţi. Tot Nicolae Adam face referire la cele „9 ateliere din industria hârtiei şi a artelor grafice, în care lucrau 100 de oameni, la fabricile de acid carbonic, drojdie, săpun şi lumânări – cu 40 de angajaţi, industria de scrobeală din cartofi şi glucoză, industria varului – reprezentată prin cele 60 de cuptoare pe malul Prutului, industria de sobe şi ornamente din teracotă, industria de intestine uscate – reprezentată printr-un singur atelier, care trimitea produsele sale peste graniţă şi în special în Ungaria, industria oţetului - reprezentată prin două fabrici cu debuşeurile în Moldova, Basarabia şi Bucovina, industria de perii şi bidinele, industria confecţiunei de umbrele, reprezentată prin 4 ateliere - desface produsele în toată ţara, industria conservelor de carne, reprezentată prin 4 mari ateliere - trimite renumite ghiudeme în toată ţara, industria conservelor din peşte reprezentată prin preparaţiunea sardelelor ruseşti, zise ruşi - trimite produsele în toată ţara. Industria casnică, în afară de produsele gospodăriilor noastre de la sate, este reprezentată prin 2 ateliere mari, M – tirea Agafton şi Moldoveanca ş.a”. (Carmen MORARU)  

Radu Miclescu, premiat pentru restaurarea conacului ce-i poartă numele

În după – amiaza zilei de 16 septembrie 2011, Sala Eminescu a restaurantului botoşănean Rapsodia a găzduit o gală organizată în premieră la Botoşani, cu prilejul desfăşurării Zilelor Europene ale Patrimoniului. Dănuţ Huţu, director al Direcţiei judeţene pentru Cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional Botoşani, i-a acordat, la Secţiunea „premii pentru Patrimoniul imobil”, o diplomă lui Radu Miclescu - proprietarul Conacului Miclescu din Călineşti, Bucecea - pentru restaurarea şi punerea în valoare a acestui monument istoric cât şi pentru transformarea lui într-un elegant şi valoros muzeu. Care nu este, însă, deschis publicului, în conacul de la Călineşti petrecându-se evenimente «cu circuit închis», cum a fost o recentă «Şcoală de vară» organizată de în perioada 11-17 iulie de către Fundaţia Creştin-Democrată în colaborare cu Fundaţia Hanns Seidel. (Carmen Moraru).

Foto: http://fc-d.ro

Un scurt crochiu al restaurării conacului este cel găzduit de www.evenimentul.ro:
 «În localitatea Călineşti locuieşte Radu Alexandru Miclescu, descendentul Micleştilor, o familie de boieri ce a stăpînit o bună parte din pămînturile judeţelor Botoşani şi Suceava. După aproape 30 de ani, perioadă în care a locuit în Germania, Radu Alexandru Miclescu a revenit în România, stabilindu-se în conacul familiei Miclescu de la Călineşti. Imobilul a fost refăcut în totalitate după modelul celui din 1940, de către arhitectul Şerban Sturdza, văr cu Radu Alexandru Miclescu. Peste 40 de oameni au lucrat la acest conac şi, pe data de 25 iunie 2005, a fost inaugurat printr-un bal demn de o familie de vază.

În 1991, după apariţia legii privind retrocedările, Radu Alexandru Miclescu a revenit în România pentru a reintra în posesia averii dobîndite de-a lungul timpului de familia sa. După cinci ani în care a întîmpinat şi opoziţii, descendentul familiei Miclescu a devenit proprietarul conacului de la Călineşti... Conacul familiei Miclescu a fost construit la 1711, de către Grigore Miclescu. În momentul de faţă are 30 de camere, la fel ca la sfîrşitul anilor ‘40, cînd a fost preluat abuziv de către comunişti. În toată această perioadă, conacul familiei Miclescu a avut mai multe destinaţii, printre care şi cea de penitenciar. Între timp, i s-au adus o serie de modificări. În incintă se află amenajat şi un apartament al reginei, în amintirea momentului în care conacul a avut-o ca oaspete pe soţia regelui Ferdinand I.

Conacul familiei Miclescu adăposteşte o sumedenie de obiecte de artă extrem de valoroase şi rare... Cel mai vechi este un vas chinezesc ce datează de la 1250. Mobilierul datează de pe la 1700–1800 şi reprezintă mai multe stiluri şi culturi. Printre piese se află şi două fotolii din biroul Ţarului Alexandru I al Rusiei. La Călineşti se găseşte un tablou extrem de valoros din 1493, cu chipul Împăratului Maximilian al III-a. (Liliana Anuţei)

Recviem pentru o şcoală desfiinţată

* În al 90-lea an de viaţă, şcoala din Plevna – Suharău şi-a închis porţile *

Nu e singura, de altfel. În contextul unei perpetue reforme şi a scăderii, sine –die, a populaţiei şcolare, în judeţul Botoşani au fost închise în toamna anului 2010 şcolile din Loturi – Enescu, Chişcăreni – Săveni, Hulubeşti – Pomârla, Başeu – Hudeşti, Sarata – Româneşti, numărul 2 Zlătunoaia, numărul 3 Dumeni – George Enescu. Acestora li se adaugă unităţile Popeni – Brăeşti, Durneşti – Santa Mare, Coşuleni – Băluşeni, Vorona Teodoru – Vorona, numărul 2 Icuşeni – Vorona, Eşanca – Darabani şi Mateieni – Dimăcheni.

Pe urmele primilor paşi existenţiali

Alina Cojocaru, actualmente profesor la Şcoala Lişna – Suharău, şi-a început cariera de cadru didactic la Şcoala din Plevna, de care s-a legat afectiv. “Într-un singur an, a dat viaţă interiorului şcolii, în care a investit bani şi efort, a pus în valoare mirificul cadru natural din jurul şcolii, garnisindu-l cu flori şi, cel mai important, s-a implicat cu profesionalism în pregătirea celor patru clase primare la care activa. Mai mult, a studiat cu meticulozitate arhiva şcolară, a discutat cu un număr mare de săteni despre tradiţiile, obiceiurile şi evenimentele esenţiale din existenţa satului - în scopul realizării unei monografii”, povesteşte profesorul Gruia Cojocaru, soţul Alinei.

File de monografie şcolară

Din cercetările Alinei Cojocaru, reiese că în luna septembrie a anului 1920 lua fiinţă, pentru întâia oară pe aceste meleaguri, Şcoala Primară mixtă Plevna, comuna Suharău, plasa Herţa, judeţul Dorohoi, având ca învăţător pe Ilie I. Purţuc. În cele patru clase ale şcolii, încă din primul an de învăţământ, au fost înscrişi 62 de elevi, fapt ce demonstrează excelentul potenţial demografic al satului. Până în anul şcolar 1934-1935, Şcoala Primară mixtă din satul Plevna a avut un singur învăţător - Ilie I. Purţuc, iar din anul şcolar următor se înfiinţează al doilea post de învăţător, acesta fiind ocupat de Ecaterina Purţuc. Vreme de 18 ani, Şcoala Plevna a funcţionat prin închirierea unei camere din casa unui localnic mai înstărit, iar odată cu anul şcolar 1938-1939, şcoala a dispus de un local propriu (avea 109 elevi!).

Ca urmare a declanşării celui de-al doilea Război Mondial, directorul şcolii, învăţătorul Ilie Purţuc, a fost mobilizat pe front, activitatea la catedră fiind asigurată doar de învăţătoarea Ecaterina Purţuc. Ilie Purţuc rămâne pe front pe întreaga perioadă a războilui (1939-1945). Drept recunoaştere a meritelor sale, i se acordă, retroactiv, în anul 1942, gradul didactic II, iar în anul 1946 susţine inspecţia specială prin care obţine gradul I.

În perioada războiului, Şcoala Plevna l-a avut ca învăţător pe Gheorghe Calistru, viitorul profesor universitar.

Dacă până în anul 1948, personalitatea centrală a Şcolii Plevna a fost Ilie Purţuc, începând cu anul şcolar 1949-1950, învăţător şi director a fost Octav Niculai, iar Finareta Crudu ocupa al doilea post de învăţător. Începând cu anul şcolar 1954-1955, la Şcoala Plevna vine învăţătorul Gheorghe Bojoga, care ocupa, totodată, funcţia de director. Un an mai târziu, al doilea post a fost ocupat de soţia sa, învăţătoarea Maria Bojoga. Cei doi învăţători au reprezentat, vreme de câteva decenii, personalităţile de marcă ale şcolii şi satului Plevna. Dacă până în anul 1972 se menţin două posturi de învăţători, începând cu anul şcolar 1972-1973 dispare un post, doar Gheorghe Bojoga rămânând învăţător şi director de şcoală, până în anul şcolar 1989-1990.

Scădere demografică din anii comunismului

La începutul anilor '60 erau peste 60 de elevi la Şcoala din Plevna. În debutul anilor '90, când noul învăţător (şi, mai bine de un deceniu, director) al şcolii era Liliana Cojocariu, existau doar 5 elevi. Vreme de 17 ani (1990-2007), Şcoala Plevna a fost condusă de învăţătoarea Liliana Cojocariu (devenită Oprişanu). Şcoala a fost vreme de mai mulţi ani, datorită numărului redus de elevi, la un pas de desfiinţare, însă, prin stabilirea unor familii tinere la nivelul satului problema s-a rezolvat de la sine. Spre zilele noastre, copiii le-au mai avut învăţătoare pe Alina Cojocaru şi pe Anca Niţă. Deşi anul trecut trecuseră pragul şcolii patru boboci, în debutul actualului an şcolar, instituţia de învăţământ din Plevna – Suharău îşi închide porţile, copiii urmând a face naveta de-acum înainte.

Privire scrutătoare spre rădăcini

În opinia Alinei Cojocaru, profesor actualmente la Şcoala Lişna- Suharău, „un sat fără şcoală se descompune, deoarece puţini vor mai fi tinerii care vor alege să-l mai locuiască. Aşa se face că, suprimându-se această şcoală, satul Plevna a primit acea perfidă lovitură, care ucide lent dar sigur. Mi se pare însă firesc să nu fim pasivi în faţa unor astfel de nedreptăţi. În septembrie 2010, când porţile şcolilor de pe întreg cuprinsul României s-au deschis, pentru Şcoala Plevna timpul şi-a încetat zicerea. Tocmai de aceea, prin aceste gânduri, locuitorii satului Plevna şi toţi cei care, într-un fel sau altul, se simt legaţi de această şcoală, vor putea reflecta, poate mai adânc, la rădăcinile lor şi – cine ştie? – poate vor găsi şi soluţii pentru renaşterea acestui lăcaş de educaţie”. (Carmen Moraru, septembrie 2010, Monitorul de Botosani)