Biserica catolică Botoşani noaptea...

Colegiul Laurian, la lumina întunericului...

Fotografii, Carmen Moraru

Biserica "Sf. Parascheva" Botoşani, 13 octombrie 2012

Fotografii, Carmen Moraru

"Interferenţele" artelor vizuale la Galeriile de arte "Ştefan Luchian "Botoşani

Fotografii, Carmen Moraru, 13 octombrie 2012

Fotografii rare: Grigore Diaconu şi Mihai Baltă

Foto: Carmen Moraru, 13.10.2012

Măi să fie, ce ţi-e şi cu intuiţia asta feminină... Din toţi cei ce erau azi dimineaţă pe lângă teatru, l-am fotografiat tocmai pe cel ce s-a decis să revină în prim-planul vieţii politice, după o pauză destul de lungă... Surprinzător, aş spune... Dar cred că aici e vorba de susţinerea actualui primar, ce a fost şi el, susţinut de Mihai Baltă în campanie... Interesting, cum am mai spus, vorba lui Jack Sparrow...

Depozit... în Sinagogă!

Mai ştiţi Sinagoga din Centrul vechi? După toate aparenţele exterioare, s-a transformat în depozit.  Continuarea investigaţiei o dăruiesc colegilor mei din mass-media locală...

Viaţa la ţară

Foto: http://www.daciccool.ro

* Întotdeauna a existat un decalaj între viteza cu care au pătruns binefacerile civilizaţiei în rural şi în urban, motiv pentru care salubritatea satelor încă lasă de dorit *

E aproape superfluu să vorbeşti de apă curentă, de canalizare sau de o veritabilă igienă şcolară în rural în debutul secolului XX, din moment ce în mileniul III mai există, încă, multe probleme care îşi aşteaptă rezolvarea. Multe aspecte legate de „hibele” sanitare existente în satele botoşănene în perioada interbelică sunt cuprinse în raportul anual al medicului primar de judeţ, dr. Ştefan Şipoteanu, apărut în paginile schiţei biografice „Botoşani în 1932”, editată de Liga culturală botoşăneană.

Igienă precară

Din raport se poate afla că „nici o comună din judeţ n’a putut parveni să aibă o baie populară şi 80% din numărul latrinelor sunt inexistente, iar câte există sunt adevărate cuiburi de infecţii. Locuinţele se construesc în aceleaş condiţiuni rele ca şi dependinţele lor... În general, comunele acestui judeţ sunt situate pe coaste de dealuri, pe văi şi în şesuri. Cele aşezate pe coasta dealurilor nu se pot adapta unor condiţii higienice, neavând şanţuri pentru scurgerea apelor şi nici drumuri practicabile. Astfel, când plouă, murdăriile celor aşezaţi mai sus sunt luate de curentul apelor şi duse prin ogrăzile celorlalţi. În comunele aşezate pe văi şi în şesuri apele stagnează şi produc mocirle care infectează aerul şi produc boli”.

Locuinţa, universal valabilă

Ştefan Şipoteanu ajunsese la concluzia, în acea vreme, că „locuinţa, în concepţia săteanului nostru, nu are alt scop decât să-l apere de variaţiile temperaturii şi de precipitaţiile atmosferice. Dacă îşi face o casă cu două odăi, una din ele, obişnuit cea mică, îi serveşte de cameră de dormit, bucătărie şi odaie de mâncare a întregii familii. În această cameră stă în timpul zilei, în ea stă lehuza şi bolnavul, cei bolnavi tot în ea stau; ba, în timp de iarnă geroasă, aduc viţei şi porci. La Truşeşti, aproximativ 30% din săteni în acea cameră îşi pun şi putina cu varză la murat, în lipsă de beci sau zemnic. A doua odae este mai încăpătoate ca prima şi este destinată numai musafirilor. Din aceste locuinţe, 80% n’au duşumele, iar în locul lor au pământ bătut şi lipit deasupra cu lut şi baligă de vacă sau de cal. Încălzitul camerei se face cu o sobă de cărămidă, ce are horn, cuptor şi o faţă de plită, ce ocupă cam o jumătate de cameră. Deasupra cuptorului obişnuit dorm copiii. Majoritatea sobelor nu au coş pentru fum ci o aşa numită „ursoaică”, care dă în tindă, de unde este scoasă în podul casei şi, printr’o spărtură din vârful acoperământului, obişnuit de stuf şi pae, iesă afară”.

Gunoiul accentua insalubritatea

Medicul primar de judeţ s-a oprit, în raportul său, şi la consecinţele excesului de „prietenie” dintre săteni şi animalele din tindă: „dependinţele casei sunt în genere alipite de corpul principal, pentru a avea vitele cât mai în apropiere. Dragostea neţărmuită a săteanului pentru vite sporeşte şi mai mult insalubritatea locuinţelor, din cauză că toată murdăria vitelor, în timpurile umede şi ploioase, se transformă în adevărate mocirle în jurul locuinţei. Gunoiul de la vite este strâns lângă gardul din apropierea locuinţei. Odată pe an, primăvara, îl cară la câmp pentru a îngrăşa pământul sau îl duce la râpă; iar restul anului constitue un focar de infecţie”.

Apa din fântâni, aproximativ potabilă

La vremea când apărea monografia scrisă de membrii Ligii culturale, în tot judeţul existau două fântîni din tuburi de beton, în prea puţine localităţi fiind cişmele. În ce priveşte fântânile căptuşite cu pietre, spaţiile dintre roci nu erau cimentate, ocazie numai bună pentru contaminarea apei. O problemă cvasipermanentă o reprezenta întreţinerea acestor puţuri, ce erau lăsate de izbelişte după moartea celor ce le săpaseră. O oarece îmbunătăţire s-a înregistrat după aprobarea „regulamentului aprovizionărei cu apă potabilă”, ulterior constituindu-se comitete comunale ce „au procedat prin a curăţi fântânele existente şi a da autorizări de noi fântâni. După îndemnul medicilor, în fiecare primăvară se fac îmbunătăţiri la fântâni. Numai că nu sunt permanente, căci după 2- 3 luni starea fântânilor revine la ceiace a fost mai înainte. Am stăruit în fiecare an pe lângă dd. Prefecţi ai Judeţului să oblige comunele ca să înscrie în bugetele lor câte o sumă pentru îngrijirea fântânelor, dar în totdeauna rezultatul a fost negativ, comunele neavând fonduri în acest scop. Problema scoaterii apei din fântâni n’a fost nici ea mai bine rezolvată, căci din numărul fântânelor numai 30% au ciuturi cu roată sau cumpână, pe când în celelalte se scoate apa cu cârligul, frânghia prin care fiecare locuitor îşi moaie cofa sau găleata în apa fântânei (higieneşte vorbind, lasă murdăria lor în fântână), constituind un pericol de contaminare destul de vădit. Fântânele nu sunt acoperite, ceaiace face ca vântul să aducă tot praful depe drumuri în ele. Canalizare nu există decât în târgul Ştefăneşti”.

Puţine şcoli respectau igiena

La vremea când a apărut lucrarea monografică, în judeţul Botoşani existau 215 şcoli rurale, o şcoală de meserii în comuna Truşeşti şi o şcoală de menaj în târgul Bucecea. „Din totalul şcolilor rurale un număr de 104 sunt clădiri proprii, corespunzând cerinţelor higienice şi 111 clădiri închiriate, care nu corespund întru nimic acestor condiţiuni. Din localurile de şcoli proprii, cele vechi construite după tipul dat de Ministerul de Instrucţiunei, prin Casa Şcoalelor, sunt cele mai bune, întrucât îndeplinesc condiţiile higienice, precum: cubaj de aer, ventilaţie, lumină etc. Numai latrinele lasă de dorit în ce priveşte întreţinerea lor. Apa de băut se serveşte obişnuit copiilor dintr’o putină de lemn pe care în unele locuri învăţătorii au înlocuit-o cu o simplă căldare de zinc, întrucât astfel apa se poate înlocui şi primeni mai des, pe când în putină se bâhleşte uşor. Dacă în ce priveşte localurile de şcoală nici 50% din ele n’au isbutit să fie în condiţiuni higienice, apoi îngrijirea şcolarilor nu este nici ea atât de bună, fiind în deobşte cu totul neglijată. Elevii sunt nespălaţi, ne tunşi, cu unghiile netăiate, cu hainele rupte şi murdare, hrăniţi insuficient, atât calitativ cât şi cantitativ” (raportul anual al medicului primar de judeţ, dr. Ştefan Şipoteanu, apărut în paginile schiţei biografice „Botoşani în 1932”).

Numeroase boli

Viaţa grea din acea vreme ducea şi apariţia unor boli, multe dintre ele sociale. Judeţul fiind situat între mai multe râuri, revărsărilor lor anuale însemnau formarea a nenumărate bălţi şi băltoage, proprii pentru înmulţirea ţânţarilor şi apariţia paludismului. În 1931, erau contabilizaţi nu puţini bolnavi de pelagră, cauza fiind nu doar porumbul de proastă calitate, ci şi lipsa de varietate în alimentaţia ţăranului pe timpul iernii, ce contribuia la denutriţia organismului şi la izbucnirea bolii la vreme de primăvară. „Produsele alimentare cele mai de bună calitate săteanul le vinde, cele mai rele şi le opreşte pentru hrană, pe care o prepară în mod rudimentar, iar baza alimentaţiei i-o formează mămăliga din cauza uşurinţei de preparare şi a saţului ce-l produce mâncând-o. Altfel mămăliga este preferată înaintea ori cărui alt aliment, întrucât pe ţăran nu-l mai interesează de loc asimilarea alimentului, ci plinătatea stomacului”. În acea perioadă, populaţia de la ţară primea asistenţă la spitalele rurale, la dispensarele din comuna Todireni şi Bucecea, iar în plasa Botoşani la domiciliul medicului, dar şi al bolnavului. Ajutorul medical era acordat gratuit „bolnavilor săraci ce posedă  acte de pauperitate eliberate de autorităţi, precum şi văduvelor, orfanilor de război, atât cât priveşte asistenţa medicală cât şi medicamentele, care tot gratuit se dau. Se mai bucură de gratuitate complectă: sifiliticii, malaricii, tuberculoşii şi pelagroşii, atât timp cât ni se dau în depozite medicamente suficiente, căci se întâmplă şi contrariul” (Ştefan Şipoteanu, „Botoşanii în 1932”).