 |
| Foto: http://www.daciccool.ro |
* Întotdeauna a existat un decalaj între viteza cu
care au pătruns binefacerile civilizaţiei în rural şi în urban, motiv pentru
care salubritatea satelor încă lasă de dorit *
E aproape superfluu să
vorbeşti de apă curentă, de canalizare sau de o veritabilă igienă şcolară în rural
în debutul secolului XX, din moment ce în mileniul III mai există, încă, multe
probleme care îşi aşteaptă rezolvarea. Multe aspecte legate de „hibele”
sanitare existente în satele botoşănene în perioada interbelică sunt cuprinse
în raportul anual al medicului primar de judeţ, dr. Ştefan Şipoteanu, apărut în
paginile schiţei biografice „Botoşani în 1932”, editată de Liga culturală
botoşăneană.
Igienă precară
Din raport se poate afla
că „nici o comună din judeţ n’a putut parveni să aibă o baie populară şi 80%
din numărul latrinelor sunt inexistente, iar câte există sunt adevărate cuiburi
de infecţii. Locuinţele se construesc în aceleaş condiţiuni rele ca şi
dependinţele lor... În general, comunele acestui judeţ sunt situate pe coaste
de dealuri, pe văi şi în şesuri. Cele aşezate pe coasta dealurilor nu se pot
adapta unor condiţii higienice, neavând şanţuri pentru scurgerea apelor şi nici
drumuri practicabile. Astfel, când plouă, murdăriile celor aşezaţi mai sus sunt
luate de curentul apelor şi duse prin ogrăzile celorlalţi. În comunele aşezate
pe văi şi în şesuri apele stagnează şi produc mocirle care infectează aerul şi
produc boli”.
Locuinţa, universal valabilă
Ştefan Şipoteanu ajunsese
la concluzia, în acea vreme, că „locuinţa, în concepţia săteanului nostru, nu
are alt scop decât să-l apere de variaţiile temperaturii şi de precipitaţiile
atmosferice. Dacă îşi face o casă cu două odăi, una din ele, obişnuit cea mică,
îi serveşte de cameră de dormit, bucătărie şi odaie de mâncare a întregii
familii. În această cameră stă în timpul zilei, în ea stă lehuza şi bolnavul,
cei bolnavi tot în ea stau; ba, în timp de iarnă geroasă, aduc viţei şi porci.
La Truşeşti, aproximativ 30% din săteni în acea cameră îşi pun şi putina cu varză
la murat, în lipsă de beci sau zemnic. A doua odae este mai încăpătoate ca
prima şi este destinată numai musafirilor. Din aceste locuinţe, 80% n’au
duşumele, iar în locul lor au pământ bătut şi lipit deasupra cu lut şi baligă
de vacă sau de cal. Încălzitul camerei se face cu o sobă de cărămidă, ce are
horn, cuptor şi o faţă de plită, ce ocupă cam o jumătate de cameră. Deasupra
cuptorului obişnuit dorm copiii. Majoritatea sobelor nu au coş pentru fum ci o
aşa numită „ursoaică”, care dă în tindă, de unde este scoasă în podul casei şi,
printr’o spărtură din vârful acoperământului, obişnuit de stuf şi pae, iesă
afară”.
Gunoiul accentua insalubritatea
Medicul primar de judeţ
s-a oprit, în raportul său, şi la consecinţele excesului de „prietenie” dintre
săteni şi animalele din tindă: „dependinţele casei sunt în genere alipite de
corpul principal, pentru a avea vitele cât mai în apropiere. Dragostea
neţărmuită a săteanului pentru vite sporeşte şi mai mult insalubritatea
locuinţelor, din cauză că toată murdăria vitelor, în timpurile umede şi
ploioase, se transformă în adevărate mocirle în jurul locuinţei. Gunoiul de la
vite este strâns lângă gardul din apropierea locuinţei. Odată pe an, primăvara,
îl cară la câmp pentru a îngrăşa pământul sau îl duce la râpă; iar restul
anului constitue un focar de infecţie”.
Apa din fântâni, aproximativ potabilă
La vremea când apărea
monografia scrisă de membrii Ligii culturale, în tot judeţul existau două
fântîni din tuburi de beton, în prea puţine localităţi fiind cişmele. În ce
priveşte fântânile căptuşite cu pietre, spaţiile dintre roci nu erau cimentate,
ocazie numai bună pentru contaminarea apei. O problemă cvasipermanentă o
reprezenta întreţinerea acestor puţuri, ce erau lăsate de izbelişte după
moartea celor ce le săpaseră. O oarece îmbunătăţire s-a înregistrat după
aprobarea „regulamentului aprovizionărei cu apă potabilă”, ulterior
constituindu-se comitete comunale ce „au procedat prin a curăţi fântânele
existente şi a da autorizări de noi fântâni. După îndemnul medicilor, în
fiecare primăvară se fac îmbunătăţiri la fântâni. Numai că nu sunt permanente,
căci după 2- 3 luni starea fântânilor revine la ceiace a fost mai înainte. Am
stăruit în fiecare an pe lângă dd. Prefecţi ai Judeţului să oblige comunele ca
să înscrie în bugetele lor câte o sumă pentru îngrijirea fântânelor, dar în
totdeauna rezultatul a fost negativ, comunele neavând fonduri în acest scop.
Problema scoaterii apei din fântâni n’a fost nici ea mai bine rezolvată, căci
din numărul fântânelor numai 30% au ciuturi cu roată sau cumpână, pe când în
celelalte se scoate apa cu cârligul, frânghia prin care fiecare locuitor îşi
moaie cofa sau găleata în apa fântânei (higieneşte vorbind, lasă murdăria lor
în fântână), constituind un pericol de contaminare destul de vădit. Fântânele
nu sunt acoperite, ceaiace face ca vântul să aducă tot praful depe drumuri în
ele. Canalizare nu există decât în târgul Ştefăneşti”.
Puţine şcoli respectau igiena
La vremea când a apărut
lucrarea monografică, în judeţul Botoşani existau 215 şcoli rurale, o şcoală de
meserii în comuna Truşeşti şi o şcoală de menaj în târgul Bucecea. „Din totalul
şcolilor rurale un număr de 104 sunt clădiri proprii, corespunzând cerinţelor
higienice şi 111 clădiri închiriate, care nu corespund întru nimic acestor
condiţiuni. Din localurile de şcoli proprii, cele vechi construite după tipul
dat de Ministerul de Instrucţiunei, prin Casa Şcoalelor, sunt cele mai bune,
întrucât îndeplinesc condiţiile higienice, precum: cubaj de aer, ventilaţie,
lumină etc. Numai latrinele lasă de dorit în ce priveşte întreţinerea lor. Apa
de băut se serveşte obişnuit copiilor dintr’o putină de lemn pe care în unele
locuri învăţătorii au înlocuit-o cu o simplă căldare de zinc, întrucât astfel
apa se poate înlocui şi primeni mai des, pe când în putină se bâhleşte uşor. Dacă
în ce priveşte localurile de şcoală nici 50% din ele n’au isbutit să fie în condiţiuni
higienice, apoi îngrijirea şcolarilor nu este nici ea atât de bună, fiind în
deobşte cu totul neglijată. Elevii sunt nespălaţi, ne tunşi, cu unghiile
netăiate, cu hainele rupte şi murdare, hrăniţi insuficient, atât calitativ cât
şi cantitativ” (raportul anual al medicului primar de judeţ, dr. Ştefan
Şipoteanu, apărut în paginile schiţei biografice „Botoşani în 1932”).
Numeroase boli
Viaţa grea din acea vreme
ducea şi apariţia unor boli, multe dintre ele sociale. Judeţul fiind situat
între mai multe râuri, revărsărilor lor anuale însemnau formarea a nenumărate
bălţi şi băltoage, proprii pentru înmulţirea ţânţarilor şi apariţia paludismului.
În 1931, erau contabilizaţi nu puţini bolnavi de pelagră, cauza fiind nu doar
porumbul de proastă calitate, ci şi lipsa de varietate în alimentaţia ţăranului
pe timpul iernii, ce contribuia la denutriţia organismului şi la izbucnirea
bolii la vreme de primăvară. „Produsele alimentare cele mai de bună calitate
săteanul le vinde, cele mai rele şi le opreşte pentru hrană, pe care o prepară
în mod rudimentar, iar baza alimentaţiei i-o formează mămăliga din cauza
uşurinţei de preparare şi a saţului ce-l produce mâncând-o. Altfel mămăliga
este preferată înaintea ori cărui alt aliment, întrucât pe ţăran nu-l mai
interesează de loc asimilarea alimentului, ci plinătatea stomacului”. În acea
perioadă, populaţia de la ţară primea asistenţă la spitalele rurale, la
dispensarele din comuna Todireni şi Bucecea, iar în plasa Botoşani la
domiciliul medicului, dar şi al bolnavului. Ajutorul medical era acordat
gratuit „bolnavilor săraci ce posedă
acte de pauperitate eliberate de autorităţi, precum şi văduvelor, orfanilor
de război, atât cât priveşte asistenţa medicală cât şi medicamentele, care tot
gratuit se dau. Se mai bucură de gratuitate complectă: sifiliticii, malaricii,
tuberculoşii şi pelagroşii, atât timp cât ni se dau în depozite medicamente
suficiente, căci se întâmplă şi contrariul” (Ştefan Şipoteanu, „Botoşanii în
1932”).
