Demersuri pentru înfiinţarea primelor „şpiţării” la Botoşani

* Cea dintâi farmacie din Botoşani, cunoscută sub numele de „şpiţărie”, a prins viaţă la finele secolului XVIII *

Data exactă de la care se poate vorbi de asistenţă farmaceutică la Botoşani e destul de incertă, anul în care a fost înfiinţată prima farmacie pe aceste meleaguri fiind, se pare, 1792. „Localizarea în timp şi spaţiu”, după cum se menţionează în articolul „Asistenţa farmaceutică la Botoşani” (publicat în volumul „Hierasus” editat în 1986) este dedusă dintr-un document întocmit pe 8 noiembrie 1822, în care „Iohan Gheorghias şpiţeriu din poliţia Botoşani”, în cererea către „Ioan Sturza voievod, domnul Moldavii”, scrie că „de 30 de ani şi mai bine” ţine farmacie în acest oraş (Nicolae Angelescu, „Acte şi documente din trecutul Farmaciei în Ţările Româneşti”). Tot în Hierasus este pomenit şi un hrisov domnesc, emis pe 5 octombrie 1793, prin care se încuviinţează legalizarea unei farmacii. Documentul a venit drept răspuns pentru târgoveţii din Botoşani, care s-au plâns lui Mihail Şuţu Voievod, domnul Moldavii, „că neavând doftor, la mulţi viaţa li să primejduaşte”, motiv pentru care cer încuviinţare „să ţie doftor cu a lor plată şi pe care îl vor găsi şi se vor mulţumi de dânsul”. În aceeaşi cerere solicitau aprobare să deschidă o „Spăţărie” (...) ei, „(i)ar nu alţii”. Se vede că târgoveţii au fost convingători, din moment ce domnitorul le răspunde „că ori pe care doftor vor găsi şi se vor mulţumi ei cu dânsul să-l ţie la târgul Botoşanilor” şi „niminea din doftorii Curţii gospod (=domneşti) să nu-l supere. Iar el, ca un arhieatros al târgului să fie dator a apăra târgul de doftorii mincinoase”. Mihail Şuţu a mai avut grijă să se menţioneze în hrisov ca „doftorul” „spiţărie să aibă toată voea a avea acolo în Botoşani. Iar fără voia târgoveţilor, să nu poată alţii a avea Şpiţărie acolo, urmându-se plata doftoriilor, precum şi la alte şpiţării de aicea din Eşi”. Un hrisov similar semnează şi Alexandru Calimah voievod în 1796 ianuarie 11, textul fiind aproape identic cu cel parafat de Mihail Şuţu Voievod.

Un şpiţer ce-i „îndestulează cu doftorii pe orăşeni”   

Lucrurile devin mult mai clare pe 5 august 1806, când Alexandru Constantin Calimah Voievod menţionează numele primului farmacist care exercita această funcţie din 1794: „Ioan Georgiu, şpiţer la Butuşani, prin jalba ce au dat-o către domnia mea, au arătat că de 12 ani ţine şpiţărie în târgul acela... şi să află în toată vremea (cu) îndestulare de tot feliul  de doftorii pentru orăşeni”.  Întrucât „şpiţerul de la Butuşani” îi ceruse domnitorului să nu încuviinţeze deschiderea unei alte farmacii în oraş, Alexandru Constantin Calimah Voievod a rânduit un arhieatros, Antonie Fotino, care să cerceteze următoarele: „(1) dacă are învăţătură a meşteşugului şpiţării; (2) dacă ţine doftorii bune cu îndestulare; (3) de mai este nevoie de a doua farmacie „în oraşul acela” şi (4) dacă are încredinţarea târgoveţilor”. În urma raportului favorabil întocmit de Fotino, domnul a aprobat ca „nimeni alţii să nu poată deschide şi avea şpiţărie în târgul Botoşani, fără numai numitul şpiţer, Ioan Georgiu” (D. Bălaşa, „Asistenţa farmaceutică la Botoşani”).

Deşi asocierea dintre o „şpiţărie” şi o cârciumă pare cel puţin curioasă, şpiţerul târgului i-a cerut voievodului, în 1816, şi „să-i întărească stăpânirea unei cârciume cu pivniţă de piatră şi cu o casă alăture pe drept locul lor, în târgul Botoşani, cumpărat la mezat în 1815 octombrie 12, de la Sofiea, fiica răposatului Apostol Panghitul şi soţie a răposatului Toader Braşoveanu, cu 5000 lei”.

Piedici în înfiinţarea unei noi farmacii

Din articolul publicat în 1986 în „Hierasus” mai aflăm că în 1822, în 8 noiembrie, „prin hrisovul luminatului domn Scarlat Calimah voievod, se înfiinţase o a doua farmacie în Botoşani”. Şpiţerul ce avea deja vechime în domeniu în Botoşani nu a fost câtuşi de puţin de acord cu concurenţa şi i-a scris lui Ioan Sandu Sturza Voievod, pentru a se plânge. Citindu-i jalba, domnul îi întăreşte prin hrisov dreptul lui „Iohan Ghiorghias, şpiţeriu din poliţia Botoşani, de a ţine farmacie”, aşa cum s-a întâmplat în ultimii 30 de ani. Tot în hrisov mai scria că la „boala ciumii ce s-au întâmplat în pomenitul târg, chemat şi însărcinat a sluji” Ghiorghias a contribuit la „mântuirea  oraşului de răul acesta”, Ca o răsplătire, prin acest hrisov „îi întărim privileghiu care, mai din vechi, prin cărţi şi hrisoave le-au avut”. După decenii în slujba comunităţii, domnitorul consideră că lui Ghiorghias i se cuvine să fie socotit „boer de neam pământului acestuia şi scuteşte bucatele lui”. Mai mult, hotărăşte „ca în târgul  acesta să aibă a fi numai a sa şpiţărie, iar şpiţăria aceia care s-au fost deschis acolo prin hrisovul luminatului domn Scarlat Calimah voievod va rămâne, după cum până acum, asemenea şi de-acum înainte, în nelucrare, rămâind a fi în târgul acesta numai şpiţăria numitului Ghiorghias”, cu condiţia „să aibă doftorii bune şi fără asuprire lăcuitorilor orăşeni”. Prin acelaşi hrisov i s-a scutit de dări şi „crâşma” pentru care ceruse să i se „întărească stăpânirea” în 1916.  Oarecum în contradicţie cu cele publicate în „Hierasus” vine Ştefan Ciubotaru, ce menţionează în „Monografia oraşului Botoşani” că în perioada 1813 – 1814 în Botoşani ar mai fi fost un farmacist – Lochman, în 1813 un alt şpiţer – Frantz Xavier Naiman cerând şi el aprobare pentru a deschide o farmacie.    

Erori medicale la vreme de secol XIX

După toate probabilităţile, cea de-a doua farmacie – în cazul căreia Ioan Sandu Sturza Voievod a uzat de dreptul său de „veto”, a fost a grecului Ioan Vasiliu, despre care Nicolae Iorga susţinea că o are dinainte de 1821. Respins la Botoşani, Ioan Vasiliu se mută la Iaşi, acolo fiind înregistrat de scriptele vremii ca fiind farmacist în 1823. Din lucrarea „Asistenţa farmaceutică la Botoşani” mai aflăm că în 1827 doctorul D.G. Samurcassi cerea „să se îngădue de domn întemeierea unei a doua farmacii”, pentru că „din nebăgare de seamă şi graba lucrătorilor era să se apropie de uşa mormântului două cucoane, având şpiţărul pus, în doftoriile rânduite, în loc de un dram extract de nuci sadea cu adăogire de un dram extract măsălariţă, din care după ce au luat cea dintâi rânduită măsură, îndată au început sămnile otrăvei ce are măsălariţa, adică ameţeală, tremur, dureri cumplite şi altele încă” (Nicolae Iorga, „Istoria românilor în chipuri şi icoane”).   

Prima şpiţărie la Dorohoi

Pe 21 februarie 1827, Gheorghe Vasilecoski îi cerea aprobare domnitorului pentru a-şi muta farmacia de la Fălticeni la Botoşani sau la Iaşi. În primă fază, Vasilecoski obţine aprobare pentru a se muta la Iaşi, pentru ca în final, pe 3 iulie 1827, să primească „undă verde” pentru a deschide farmacie la Dorohoi. În opinia lui D. Balaşa, autorul articolului din „Hierasus”, „importantele documente citate dovedesc că alături de Şcoala Domnească, la Botoşani se desfăşura o activitate farmaceutică ştiinţifică, potrivit acelei vremi. În 1836, aflăm la Botoşani farmacia lui Iohan Binder. În ea, Georgius Balomiri transcria mai multe reţete medicale pentru diferite boli”. Datele ce au stat la baza articolului provin dintr-un manuscris desoperit la Arhivele Statului din Drobeta Turnu- Severin.  

Farmacişti botoşăneni până în 1944

Ştefan Ciubotaru, în monografia pe care o creionează Botoşanilor, îi enumeră pe toţi farmacişti ce au practicat în oraş, dintru începuturi până la finele celui de-al II-lea război mondial: Johann Gorgias, Johann Binder, Haynal Arpad, Valerian Semaca (Farmacia „Curţii”); Frantz Naiman (?); Lochman (?); Ferdinand Dobrovolschi, Emerich Haynal, Samoil Frank, Gheorghe Nicoleanu şi David Rosenberg („La Minerva”); Iosef şi Alexandru Şmelţ, Petre Demetrescu, Rubin Edelstein („La înger”), Alexandru Mihălţeanu, Iacob şi Eva Einhorn, A. Haimovici („Farmacia Nouă”); V. D. Vasiliu, Jean Bendel („Vasiliu”), Ortansa Popovici („Popovici”); Nicolae Gheorghiu, Helene Handoca („Tămăduirea”); S. Diaconescu („Diaconescu”) şi Martinescu („Martinescu”).  

Amintiri despre Botoşani

Foto: www.caietul.info

* Botoşănenii altor timpuri şi-au depănat amintirile despre oraşul în care au venit pe lume sau au crescut, în savuroase interviuri sau în secvenţe biografice *

Trecutul unui oraş se lasă greu descoperit. În câte-o curte zăreşti o statuie cândva în plină glorie, acum în paragină, pe ici pe colo vreo plăcuţă îţi spune ce personalitate a venit pe lume în zona respectivă, câte-o turlă de biserică „povestind” şi ea, despre secolul în care a fost înălţată. Celor amintite li se adaugă numeroase mărturii ce „hodinesc” cuminţi, pe rafturile arhivelor, precum şi cărţi păstrate în bibliotecile instituţiilor de cultură botoşănene.  Printre cele din urmă se regăsesc şi publicaţiile „Hierasus”, editate de Muzeul Judeţean Botoşani, cu ample capitole din zona memorialisticii.

Un oraş cu un parfum deosebit

Multă lume numeşte Botoşanii de altădată „oraşul grădinilor”. Titulatură pe care o înţelegem perfect fie şi numai dacă citim pasaje din interviul acordat de profesorul Rodica Procopiu (soţia academicianului Ştefan Procopiu), Cameliei Cristofor. Venită pe lume pe 1 februarie 1911 la Ştefăneşti, Rodica Procopiu a copilărit şi şi-a petrecut adolescenţa la Botoşani. Pornind de la zicerea lui Nicolae Iorga: „cine nu cunoaşte Iaşul, nu cunoaşte o parte din patrie”, Rodica Procopiu recunoaşte că „aşa aş zice şi de Botoşani”. „Botoşaniul avea un parfum deosebit pe care, de exemplu, nu l-am întâlnit la Iaşi când am venit. Era oraşul grădinilor, construit oarecum cam prea pe orizontală din punct de vedere vegetal. Iar din punct de vedere cultural, spiritual mai bine spus, mergea pe verticală cu câteva clădiri care erau bisericile şi câteva instituţii publice: teatrul, primăria, Liceul „Laurian”, Tribunalul şi două regimente, 37 şi 77 Infanterie, distinse pe front în războiul de întregire al patriei. Turlele bisericilor, a lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş dădeau această înălţare. Piaţa Primăriei, cu pecetea şi cu un fel de fleşe a Primăriei, dădeau acea atmosferă de linişte şi de spiritualitate. Această linişte pe care o găseai pe străzile pline de pini, de case cu grădini mari” („Hierasus”, 1996) 

Grădini fabuloase

Într-un alt amplu răspuns din interviu, Rodica Procopiu se lasă din nou furată de vraja răstimpului petrecut la Botoşani. Referindu-se la sfera culturală din familie, ea vorbeşte despre bogăţia spirituală din casă şi atmosfera de familie cu care se împletea: „Atmosfera în care am trăit era creată şi de mediul imediat, casa şi, mai ales, grădina. Am trăit într-o casă, o a doua casă cu chirie în Botoşani, una dintre cele mai vechi din oraş, pe Sf. Dumitru 12. În spate venea din Bulevard un arc între Tribunal şi Liceul „Carmen Sylva”. După Tribunal, urma închisoarea şi asta ne impresiona, că există oameni răi, că sunt închişi. Casa era cu o grădină fabuloasă. Fusese a unui neamţ grădinar, care plantase primii brazi pe această proprietate a lui. Erau 23 de brazi. Şi acum simt vâjâitul! Era un vâjâit special al bradului când este vânt, pe care-l auzeam la Văratec când venea furtună. Vâjâitul brazilor acestora l-am simţit şi-l port în urechi... Şi apoi, tot felul de plante; plină de liliac, de trandafiri, de bujori, de iasomie, de narcise. O casă cu cerdac, din trei părţi îmbrăcată cu viţă şi în trandafiri agăţători, cu o parte din grădină, în care erau plantate specii vegetale aduse din insula Sahalin. În această parte a grădinii, cu plante înalte, tubulare, sau bambus cu frunze mari, noi, copiii, aveam fiecare apartamente, partea lui. O împletire a vieţii de fiecare zi cu natura, care îţi lasă o amprentă toată viaţa. Aşa era Botoşaniul. Un oraş al grădinilor, al verdeţii, cu câteva puncte, cam trei – patru puncte: Liceul „Laurian”, care era masiv şi sever, fără un stil anume, dar căruia îi şedea bine acea masivitate. Era spiritul auster de învăţătură adâncă. Era tribunalul care reprezenta justiţia, teatrul şi regimentele. Armata, şcoala şi justiţia, elemente care ne lipsesc aşa de mult, căci sunt pilonii de bază ai unei societăţi. Era o societate frumoasă. Şi aşa ne-am format” („Suflet de botoşănean – profesor Rodica Procopiu”, Camelia Cristofor).

Viaţa culturală de altădată     

Fin observator a tot ce se întâmpla în jur, Rodica Procopiu  a savurat viaţa culturală a vremurilor trecute: „Foarte rar veneau trupe dramatice. Am văzut, de exemplu, „O scrisoare pierdută” – în care rolul cetăţeanului turmentat era jucat de Iancu Brezeanu. Plus că se dădeau spectacole şi de către liceul din Botoşani, liceul de băieţi şi de alte formaţii culturale. Veneau şi de la operă, dar nu cu opera în sine, ci cântăreţi de operă ca doamna Metaxa, Drăgulinescu – Stinghe, George Folescu. A venit şi George Enescu. Atunci am fost gata! Cum eram impresionaţi de Eminescu, aşa am fost şi de Enescu. Mama mea avea o sensibilitate deosebită, ştia vioara şi ştiu că atât a fost de impresionată de venirea lui Enescu, şi asta s-a transmis şi în sufletul meu. Acasă aveam un gramofon cu plăci de pe vremuri, prin care am făcut cunoştinţă cu marele Caruso, Mario Lantza, dirijorul Toscaninei. Pe urmă a venit radioul şi ascultam muzică”.

Mixtura etnică a generat efervescenţa intelectuală

Ceva mai problematic, în deceniile de început de secol XX, era cu mersul la cinematograf. „Foarte slab pentru noi era cinematograful, care era interzis. Nu puteai să te duci singur la cinema, trebuia să-ţi aprobe şcoala. Se mergea, de obicei, cu şcoala. Primul mare film de care-mi amintesc este „Quo Vadis” – după romanul lui Henryk Sienkiewicz. Dar nu era o atracţie deosebită. Atracţia era schimbarea de idei. Poate efervescenţa intelectuală a Botoşanilor a fost determinată de faptul că era un amestec de populaţie de origine diferită – români, evrei, armeni, polonezi, italieni – ceva asemănător cu acelaşi amestec care se găseşte în Banat şi în unele părţi ale Ardealului şi care explică viaţa culturală deosebită a acestor regiuni. Era o aristocraţie intelectuală. Ar mai fi de subliniat librăriile din Botoşani. Erau două librării mari. Una era în Piaţa Birjăriei şi se numea „Zeidmann”. Librării în care găseai tot ce doreai. Cum, de altfel, se găsea şi în vechiul Iaşi, la Atanasie Gheorghiu, orice carte de literatură franceză, germană şi italiană. Şi era atmosfera aceea intimă, în care te lăsa librarul să umbli printre rafturi, dacă erai de-a casei” („Suflet de botoşănean – profesor Rodica Procopiu”, Camelia Cristofor).

Războiul, între mizerie şi măreţia drapelului

Debutul secolului XX nu a adus cu el doar frumuseţe şi efervescenţă culturală, ci şi un prim război mondial, despre începuturile căruia îşi aminteşte, cu tristeţe dar şi cu emoţie, Rodica Procopiu: „Dintre momentele semnificative ale copilăriei, cel mai bine infiltrat în sufletul meu a fost declanşarea războiului în august 1916. Este o amintire de neşters. Mama şi cu fraţii mei erau la Văratec; eu eram singură cu tata. Aveam 5 ani. Tatăl meu mă ţinea în braţe. Trăgeau clopotele. Se auzea muzica militară. Am ieşit afară. Trecea regimentul chiar în noaptea aceea. Este acuma ceva ce nu se mai găseşte, din nenorocire, la tineret. La noi, când trecea regimentul cu drapelul, eram pe altă lume... Imaginea patriei, toată, era în drapelul regimentului. Cea mai veche amintire e aceasta, din noaptea de declanşare a războiului. Pe urmă au urmat o serie de întâmplări triste, cu mizeria de după război”. (Carmen Moraru)  

Teatrul românesc, între “dionisiacele” din Pontul Euxin şi perioada interbelică

Foto: www. avantaje.ro

* Actoria i-a fascinat pe români din vremuri îndepărtate, mulţi crezând, ca şi Shakespeare, că “toată lumea e o scenă *

Totul a început pe teritoriul Dobrogei, în cetăţile greceşti de pe litoralul Pontului Euxin, unde au apărut forme de teatru similare celor din Grecia Antică (există mărturii arheologice). Scriitorul Ion Marin Sadoveanu, în cartea "Taurul mării", descrie "dionisiacele" locale. Ceva mai târziu, în perioada secolelor X – XVII, prind viaţă forme străvechi de spectacol popular - căluşul, drăgaica, unchiaşii, cucii, turca sau brezaia. Mai spre zilele noastre, între secolele XVI – XVIII www.cimec.ro/teatre/cazaban.htm aminteşte de manifestări spectaculare la curţile domneşti şi boiereşti: alaiurile, pantomimele, dansurile, teatrul de umbre şi de păpuşi, acrobaţii, pehlivanii, scamatorii, saltimbancii.

Între 1755 – 1756 regăsim teatrul şcolar în Transilvania: spectacole organizate de profesor Grigore Maior (regia Vasile Neagoe Orbul), cu elevii de la Gimnaziul din Blaj (prezentate şi la Sebeş, Alba Iulia şi Vinţ Cut). Între 1777 – 1780, piesa “Occisio Gregorii in Moldavia tragedice expressa” - atribuită lui Samuil Vulcan – a fost jucată de elevii de la internatul Gimnaziului din Blaj.

Tot pe teritoriul Transilvaniei apar forme de teatru profesionist în limbile maghiară şi română. Spre secolul XIX se dezvoltă alte forme de spectacol popular: Irozii, păpuşile, Jienii, nunta ţărănească, ursul, capra, Vicleimul.

Efervescenţă culturală şi preocupare pentru un teatru naţional

Secolul XIX aduce cu el spectacole în limba română, în baza unor texte clasice. În 1815, trupa lui Johann Gerger joacă în Sala Redutelor, la Braşov, piesa “Vecinătatea periculoasă”. Un an mai târziu, Gheorghe Asachi se ocupă de montarea spectacolului “Mirtil şi Hloe”, după Gessner şi Florian, la Casele C. Ghica, Iaşi. La Teatrul de la "Cişmeaua roşie", Bucureşti, se joacă în 1819 “Hecuba” de Euripide. În 1827, "Societatea literară" din Bucureşti, iniţiată de Ion Heliade Rădulescu şi Dinicu Golescu, îşi propune înfiinţarea unui teatru naţional şi asigurarea repertoriului său.

Pe mai departe, în secolul XIX, evenimentele din lumea teatrului se succed în avalanşă:

- În 1834, "Şcoala de muzică vocală, declamaţie şi literatură" a Societăţii Filarmonice vine cu un prim spectacol al elevilor: “Mahomet” de Voltaire, pregătit de actorul - profesor C. Aristia;

- În 1836, "Conservatorul filarmonic - dramatic" Iaşi include în repertoriul elevilor piese de Kotzebue şi Gheorghe Asachi;

- 1850 e anul premierei comediei “Coana Chiriţa la Iaşi” de Vasile Alecsandri, la teatrul din Iaşi. Începe seria montărilor unor importante piese originale care vor intra în fondul dramaturgiei clasice româneşti;

- În 1851 principalul reprezentant al şcolii naţionale de comedie, actorul Matei Millo, întreprinde primul turneu în ţară;

- Un an mai târziu, se inaugurează Teatrul cel Mare din Bucureşti, în 1864 înfiinţându-se

Conservatoarele de muzică şi declamaţie, la Iaşi şi Bucureşti;

- Premiera dramei istorice “Răzvan şi Vidra” de Bogdan Petriceicu Haşdeu, cu Mihail Pascaly, actor de factură romantică, în rolul principal, are loc în 1867 la Teatrul cel Mare, Bucureşti. Primul turneu al lui Mihai Pascaly în Transilvania şi Banat debutează un an mai târziu;

- În 1870 se înfiinţează "Societatea pentru fond de teatru român în Transilvania", care organizează adunări anuale în diverse oraşe ardeleneşti, stimulând viaţa cultural-artistică în limba română;

- Teatrul cel Mare din Bucureşti devine Teatru Naţional în 1875, sub directoratul scriitorului Alexandru Odobescu. La scurtă vreme apare legea pentru constituirea "Societăţii dramatice" a actorilor din Bucureşti. Proaspătul teatrul naţional găzduieşte, în

1879, premiera comediei “O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale şi a dramei “Despot Vodă” de Vasile Alecsandri;

- Cinci ani mai târziu are loc premiera comediei “O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, tot la Teatrul Naţional Bucureşti. Particularităţile de stil şi exigenţele dramaturgiei caragialiene influenţează formarea şi jocul comedienilor de la sfârşitul secolului: Ştefan Iulian, N. M. Mateescu, Maria Ciucurescu, Ion Brezeanu, Ion Niculescu, Ion Anestin. Urmează, la acelaşi teatru, premiera dramei “Năpasta” de I. L. Caragiale, în 1890;

- Primul turneu al unei trupe româneşti peste hotare se petrece în 1891. La Viena, Grigore Manolescu şi Aristizza Romanescu prezintă “Hamlet” şi “Romeo şi Julieta”. Cei doi protagonişti, alături de C. I. Nottara, Ion Petrescu, de actorii "şcolii de comedie caragialeană" dau prestigiul artistic scenei româneşti în această perioadă.

Noi companii teatrale şi actori de renume

Debutul secolului XX vine cu premiera dramei “Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila, cu Aristide Demetriade în rolul titular la Teatrul Naţional, Bucureşti. Teatru al cărui directorat e preluat, de altfel, de Alexandru Davila între 1905 – 1908 şi mai apoi între 1912 - 1913. În 1907, cel mai important regizor român de la sfârşitul secolului XIX şi din primele decenii ale noului secol, Paul Gusty, este numit director de scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti. Între 1909 – 1914 se înfiinţează primele companii teatrale particulare la Bucureşti: "Davila", "Marioara Voiculescu" şi "Bulandra". În aceeaşi perioadă, se afirmă o nouă pleiadă de actori: Aristide Demetriade, Petru Liciu, C. Belcot, Aglae Pruteanu, Constantin Radovici, Maria Filotti, George Storin, Petre Sturdza, Marioara Voiculescu - fiecare cu o personalitate distinctă, aducând un suflu nou, modern în interpretarea scenică. După terminarea războiului, în 1919, se inaugurează Teatrul Naţional din Cluj. Alte teatre naţionale vor fi deschise la Cernăuţi şi Chişinău.

Concepţii noi despre artă şi rezonanţă cu Europa

Între anii 1920 – 1940, diferite grupări culturale şi de avangardă susţin tendinţa, profund justificată, de sincronizare a scenei româneşti cu mişcarea teatrală europeană: "Studio" (1920), "Poesis" (1921), "Insula" (1922 - 1923), "Atelier" (1923), "Contimporanul" (1925), "13 + 1" (1932 - 1933). Tendinţa este vizibilă şi în spectacolele novatoare realizate de teatrele naţionale sau de companiile particulare. Mulţi actori de origine română strălucesc pe mari scene ale lumii: Elvira Popescu, De Max, Yonel, la Paris, Mihai Popescu la Viena etc.

În perioada interbelică, se conturează o nouă concepţie despre artă şi funcţia regizorului prin activitatea lui Soare Z. Soare, Victor Ion Popa, Aurel Ion Maican, Ion Sava, George Mihail Zamfirescu - regizori animatori care promovează o teatralitate manifestă şi o vizualitate stilizată (deseori expresionist, constructivist).

Sub conducerea lor regizorală, menţionează www.cimec.ro/teatre/cazaban.htm, creaţiile actoriceşti vor echilibra tradiţia şi modernitatea, vor demonstra vitalitate şi disponibilitate stilistică, trecând de la compoziţie psihologică la stilizare ludică. Acum se impun actorii Aura Buzescu, Ion Manolescu, Nicolae Bălţăţeanu, George Vraca, Tony Bulandra, Ion Iancovescu, Gheorghe Timică, V. Maximilian, Ion Finteşteanu, Mihai Popescu, George Calboreanu, Grigore Vasiliu Birlic, Miluţă Gheorghiu, Constantin Ramadan, Leni Caler, Magda Tâlvan ş.a.

Dramaturgia originală cuprinde noi titluri importante datorate lui Camil Petrescu (“Jocul ielelor” - 1919, “Suflete tari” - 1922, “Danton” - 1925), Lucian Blaga (“Tulburarea apelor” - 1923, “Meşterul Manole” - 1927, “Cruciada copiilor” - 1930, “Avram Iancu” - 1934), G. M. Zamfirescu (“Domnişoara Nastasia” - 1927, “Sam” - 1928), Mihail Sebastian (“Jocul de-a vacanţa” -  1936, “Steaua fără nume” - 1943), V. Eftimiu, G. Ciprian, Adrian Maniu, V. Voiculescu, Al. Kiriţescu, Tudor Muşatescu etc.

Natură statică cu vioară. Autor George Şpaiuc

Foto: Facebook