 |
| Foto: www.caietul.info |
Trecutul unui oraş se
lasă greu descoperit. În câte-o curte zăreşti o statuie cândva în plină glorie,
acum în paragină, pe ici pe colo vreo plăcuţă îţi spune ce personalitate a
venit pe lume în zona respectivă, câte-o turlă de biserică „povestind” şi ea,
despre secolul în care a fost înălţată. Celor amintite li se adaugă numeroase
mărturii ce „hodinesc” cuminţi, pe rafturile arhivelor, precum şi cărţi
păstrate în bibliotecile instituţiilor de cultură botoşănene. Printre cele din urmă se regăsesc şi
publicaţiile „Hierasus”, editate de Muzeul Judeţean Botoşani, cu ample capitole
din zona memorialisticii.
Un oraş cu un parfum deosebit
Multă lume numeşte
Botoşanii de altădată „oraşul grădinilor”. Titulatură pe care o înţelegem
perfect fie şi numai dacă citim pasaje din interviul acordat de profesorul Rodica
Procopiu (soţia academicianului Ştefan Procopiu), Cameliei Cristofor. Venită pe
lume pe 1 februarie 1911 la Ştefăneşti, Rodica Procopiu a copilărit şi şi-a
petrecut adolescenţa la Botoşani. Pornind de la zicerea lui Nicolae Iorga:
„cine nu cunoaşte Iaşul, nu cunoaşte o parte din patrie”, Rodica Procopiu
recunoaşte că „aşa aş zice şi de Botoşani”. „Botoşaniul avea un parfum deosebit
pe care, de exemplu, nu l-am întâlnit la Iaşi când am venit. Era oraşul
grădinilor, construit oarecum cam prea pe orizontală din punct de vedere vegetal.
Iar din punct de vedere cultural, spiritual mai bine spus, mergea pe verticală
cu câteva clădiri care erau bisericile şi câteva instituţii publice: teatrul,
primăria, Liceul „Laurian”, Tribunalul şi două regimente, 37 şi 77 Infanterie,
distinse pe front în războiul de întregire al patriei. Turlele bisericilor, a
lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş dădeau această înălţare. Piaţa Primăriei, cu
pecetea şi cu un fel de fleşe a Primăriei, dădeau acea atmosferă de linişte şi
de spiritualitate. Această linişte pe care o găseai pe străzile pline de pini,
de case cu grădini mari” („Hierasus”, 1996)
Grădini fabuloase
Într-un alt amplu răspuns
din interviu, Rodica Procopiu se lasă din nou furată de vraja răstimpului
petrecut la Botoşani. Referindu-se la sfera culturală din familie, ea vorbeşte
despre bogăţia spirituală din casă şi atmosfera de familie cu care se împletea:
„Atmosfera în care am trăit era creată şi de mediul imediat, casa şi, mai ales,
grădina. Am trăit într-o casă, o a doua casă cu chirie în Botoşani, una dintre
cele mai vechi din oraş, pe Sf. Dumitru 12. În spate venea din Bulevard un arc
între Tribunal şi Liceul „Carmen Sylva”. După Tribunal, urma închisoarea şi
asta ne impresiona, că există oameni răi, că sunt închişi. Casa era cu o
grădină fabuloasă. Fusese a unui neamţ grădinar, care plantase primii brazi pe
această proprietate a lui. Erau 23 de brazi. Şi acum simt vâjâitul! Era un
vâjâit special al bradului când este vânt, pe care-l auzeam la Văratec când
venea furtună. Vâjâitul brazilor acestora l-am simţit şi-l port în urechi... Şi
apoi, tot felul de plante; plină de liliac, de trandafiri, de bujori, de
iasomie, de narcise. O casă cu cerdac, din trei părţi îmbrăcată cu viţă şi în
trandafiri agăţători, cu o parte din grădină, în care erau plantate specii
vegetale aduse din insula Sahalin. În această parte a grădinii, cu plante
înalte, tubulare, sau bambus cu frunze mari, noi, copiii, aveam fiecare
apartamente, partea lui. O împletire a vieţii de fiecare zi cu natura, care îţi
lasă o amprentă toată viaţa. Aşa era Botoşaniul. Un oraş al grădinilor, al
verdeţii, cu câteva puncte, cam trei – patru puncte: Liceul „Laurian”, care era
masiv şi sever, fără un stil anume, dar căruia îi şedea bine acea masivitate.
Era spiritul auster de învăţătură adâncă. Era tribunalul care reprezenta
justiţia, teatrul şi regimentele. Armata, şcoala şi justiţia, elemente care ne
lipsesc aşa de mult, căci sunt pilonii de bază ai unei societăţi. Era o
societate frumoasă. Şi aşa ne-am format” („Suflet de botoşănean – profesor
Rodica Procopiu”, Camelia Cristofor).
Viaţa culturală de altădată
Fin observator a tot ce
se întâmpla în jur, Rodica Procopiu a
savurat viaţa culturală a vremurilor trecute: „Foarte rar veneau trupe
dramatice. Am văzut, de exemplu, „O scrisoare pierdută” – în care rolul
cetăţeanului turmentat era jucat de Iancu Brezeanu. Plus că se dădeau
spectacole şi de către liceul din Botoşani, liceul de băieţi şi de alte
formaţii culturale. Veneau şi de la operă, dar nu cu opera în sine, ci
cântăreţi de operă ca doamna Metaxa, Drăgulinescu – Stinghe, George Folescu. A
venit şi George Enescu. Atunci am fost gata! Cum eram impresionaţi de Eminescu,
aşa am fost şi de Enescu. Mama mea avea o sensibilitate deosebită, ştia vioara
şi ştiu că atât a fost de impresionată de venirea lui Enescu, şi asta s-a
transmis şi în sufletul meu. Acasă aveam un gramofon cu plăci de pe vremuri,
prin care am făcut cunoştinţă cu marele Caruso, Mario Lantza, dirijorul
Toscaninei. Pe urmă a venit radioul şi ascultam muzică”.
Mixtura etnică a generat efervescenţa intelectuală
Ceva mai problematic, în
deceniile de început de secol XX, era cu mersul la cinematograf. „Foarte slab
pentru noi era cinematograful, care era interzis. Nu puteai să te duci singur
la cinema, trebuia să-ţi aprobe şcoala. Se mergea, de obicei, cu şcoala. Primul
mare film de care-mi amintesc este „Quo Vadis” – după romanul lui Henryk
Sienkiewicz. Dar nu era o atracţie deosebită. Atracţia era schimbarea de idei.
Poate efervescenţa intelectuală a Botoşanilor a fost determinată de faptul că
era un amestec de populaţie de origine diferită – români, evrei, armeni,
polonezi, italieni – ceva asemănător cu acelaşi amestec care se găseşte în
Banat şi în unele părţi ale Ardealului şi care explică viaţa culturală
deosebită a acestor regiuni. Era o aristocraţie intelectuală. Ar mai fi de
subliniat librăriile din Botoşani. Erau două librării mari. Una era în Piaţa
Birjăriei şi se numea „Zeidmann”. Librării în care găseai tot ce doreai. Cum,
de altfel, se găsea şi în vechiul Iaşi, la Atanasie Gheorghiu, orice carte de
literatură franceză, germană şi italiană. Şi era atmosfera aceea intimă, în
care te lăsa librarul să umbli printre rafturi, dacă erai de-a casei” („Suflet
de botoşănean – profesor Rodica Procopiu”, Camelia Cristofor).
Războiul, între mizerie şi măreţia drapelului
Debutul secolului XX nu a
adus cu el doar frumuseţe şi efervescenţă culturală, ci şi un prim război
mondial, despre începuturile căruia îşi aminteşte, cu tristeţe dar şi cu emoţie,
Rodica Procopiu: „Dintre momentele semnificative ale copilăriei, cel mai bine
infiltrat în sufletul meu a fost declanşarea războiului în august 1916. Este o
amintire de neşters. Mama şi cu fraţii mei erau la Văratec; eu eram singură cu
tata. Aveam 5 ani. Tatăl meu mă ţinea în braţe. Trăgeau clopotele. Se auzea
muzica militară. Am ieşit afară. Trecea regimentul chiar în noaptea aceea. Este
acuma ceva ce nu se mai găseşte, din nenorocire, la tineret. La noi, când
trecea regimentul cu drapelul, eram pe altă lume... Imaginea patriei, toată,
era în drapelul regimentului. Cea mai veche amintire e aceasta, din noaptea de
declanşare a războiului. Pe urmă au urmat o serie de întâmplări triste, cu
mizeria de după război”. (Carmen Moraru)
