 |
| Expoziţie la Galeriile de artă "Geea" din Centrul vechi Botoşani |
joi, 28 iunie 2012
Victor Foca şi pictura sa abstractă
duminică, 24 iunie 2012
Ortodoxia, la Botoşani, la începutul secolului XX
 |
| Foto: www.basilica.ro |
Şi în zilele noastre, în
toate sondajele de opinie, biserica, la fel ca şi armata, se perpetuează în
topul încredererii românilor. La fel stăteau lucrurile şi în trecut, uniforma,
fie ea monahală sau cu fireturi, impunând respect. Mai multe despre ce loc
ocupa religia în viaţa botoşănenilor acum un secol aflăm din lucrarea „Situaţia
bisericii creştine ortodoxe din judeţul Botoşani la finea anului 1910”,
întocmită de Iconomul Stavrofor Al. H. Simionescu (Protoiereul judeţului) şi
apărută la Tipografia B. Saidman în 1911. Cartea păstrată la Biblioteca
judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani detaliază situaţia bisericilor din judeţul
Botoşani în debut de secol XX: „biserici parohiale 105 (urbane 14, rurale 91),
filiale 77 (urbane 3, rurale 74), capele şi paraclise 14”. Din cele 105
biserici parohiale, 86 erau de zid şi 19 de lemn, la bisericile – filiale 52
fiind de zid şi 25 din lemn. Din analiza prezentată de proroiereul Al. H.
Simionescu mai reiese că 51 biserici parohiale erau în stare bună, 35 mijlocie,
iar 9 în stare rea de-a binelea. Cei cu oarece stare de mână, tot 9 la număr,
se apucaseră de rezidirea bisericilor, la o biserică efectuându-se chiar lucrări
de restaurare. În ce priveşte bisericile – filiale, 40 erau în stare bună, 22
mijlocie, 12 rea, la 3 fiind în curs lucrări de rezidire. Starea capelelor era
relativ bună în acea vreme: 8 erau de zid, 6 de lemn, doar 2 fiind într-o stare
improprie serviciului religios. Pe lângă cele 3 biserici monumente istorice – „Popouţi”,
„Uspenia” şi „Sf. Gheorghe”, în judeţ mai fiinţau „ o mănăstire de călugăriţe
numită Agafton, alta de călugări numită Vorona şi un schit de călugări numit
Cozancea”. Conform datelor din lucrare, la Agafton erau, acum un secol, 116
călugăriţe, la Vorona 21 de călugări, iar la Cozancea – 16. În aceeaşi
perioadă, parohiile ceva mai bogate, precum Uspenia, Sf. Ilie, Ruset, Trei
Ierarhi, Sf. Spiridon, Vovidenia şi Sf. Voevozi din Botoşani aveau case
parohiale din zid, alte 2 biserici din Botoşani (Sf. Nicolae şi Sf. Ioan) şi 26
de lăcaşuri de cult de la ţară având case parohiale din lemn.
Din aceeaşi lucrare,
apărută în 1911, putem afla şi care era situaţia bisericilor şi a caselor de
rugăciune a celor de altă confesiune decât cea ortodoxă: „Armenii au 2 biserici
şi o capelă de zid în Botoşani. Romano – catolicii au 2 biserici, din care una
în Botoşani şi una în Pârcovaci. Protestanţii au o biserică în Hârlău. Evreii
au 2 sinagogi în Botoşani şi 65 case de rugăciune, din care 36 în Botoşani, 6
în Hârlău, 6 în Tg. Burdujeni, 5 în Bucecea, 6 în Suliţa, 4 în Ştefăneşti, 2 în
Frumuşica”.
Sprijin laic şi religios pentru lăcaşurile de cult
Revenind la ortodoxie,
trebuie să recunoaştem că nu putem vorbi de o armonie între posibilităţile de
finanţare ale lăcaşurilor de cult şi ce era nevoie în 1910, condiţiile din
multe biserici lăsând de dorit: „Poporul nu poate găsi pretutindeni, în acest
judeţ, biserici spaţioase cu deplină lumină şi căldură, vrednice de
însemnătatea ce au aceste sfinte locaşuri. Cele mai multe biserici de la sate
şi chiar de la oraşe sunt, mai ales în interior, într’o adevărată ruină,
înegrite de vreme, cu ferestre mici. S’au făcut e drept sacrificii în această
privinţă: Asociaţia comunelor rurale a contribuit în timp de 2 ani cu suma de
lei 55.968, apoi Administraţia Casei Bisericilor şi poporul au contribuit de
asemenea cu o importantă sumă pentru restaurări, rezidiri şi împrejmuiri de
biserici, cu toate acestea se impun adevărate sacrificii din partea tuturor
acelora ce le stă în putinţă, spre a putea înfrumuseţa bisericile aşa precum
trebuie, spre a se zidi biserici acolo unde lipsesc, precum şi pentru a se
împrejmui cimitirele şi curţile bisericilor” („Situaţia bisericii creştine
ortodoxe din judeţul Botoşani la finea anului 1910”).
Sute de oameni în slujba bisericii
La începutul secolului XX
nu ajungeau în judeţul nostru foarte mulţi absolvenţi de teologie, doar 6
preoţi fiind licenţiaţi. Alţi 26 erau cu seminarul „complect”, 77 de preoţi şi
diaconi având absolvit seminarul inferior. În absenţa unei soluţii mai titrate,
o parohie apelase la serviciile unui preot fără curs seminarial. Prelaţii
vremii mai erau ajutaţi în munca lor de 19 cântăreţi şi paraclisieri cu şcoală
de cântări, alţi 206 având studii practice. „Personalul era retribuit conform
legii de stat în parohiile rurale, precum şi la bisericile monumente istorice,
iar în parohiile urbane de comuni, cari varsă la stat sumele necesare.
Personalul parohiilor Corni şi Dumbrăveni se întreţine din fondul lăsat de
defunctul Balş, iar personalul capelelor epitropiei Sf. Spiridon din Botoşani
şi Hârlău se întreţine de această epitropie. Personalul mănăstirilor Agafton şi
Vorona e întreţinut de stat iar personalul Schitului Cozancea se întreţine din
veniturile sale proprii. În afară de salar, fiecare parohie rurală are pentru
întreţinerea personalului o câtime de 8 jum. fălci pământ. La 62 parohii
rurale, înafară de câtimea de 8 jum. fălci pământ fixată prin lege pentru
personalul clerical mai aflându-se şi un alt pământ în sumă totală de
aproximativ 950 hectare, acesta se arendează de către Onor. Administraţie a
Casei Bisericii” („Situaţia bisericii creştine ortodoxe din judeţul Botoşani la
finea anului 1910”).
Documentul citat cuprinde
şi un recensământ al credincioşilor din judeţul nostru, la nivel de 1910:
„familii ortodoxe – 33.773; familii de alte confesiuni – 1.190; familii de alte
religiuni – 5.081; suflete ortodoxe – 155.967; suflete de alte confesiuni –
2.402; suflete de alte religiuni – 22.980; botezaţi în 1910 avem 6156; morţi în
1910 – 3.953; excedent – 2.208; căsătoriţi – 1.504; concubini la finele anului
1910 avem 637”.
Preocupări culturale ale preoţilor
Acum, în plină eră a
Internetului, pare minor faptul că în 1910 în judeţul nostru s-au înfiinţat
biblioteci parohiale, cu 150 volume în Tg. Suliţa şi peste 500 volume la
Biserica „Sf. Nicolae Popouţi”, dar în acea vreme era vorba de un veritabil cap
de pod. Numai că nu au fost singurele preocupări culturale ale preoţilor din
acel timp: „Icon. N. Filip a publicat monografia băncii populare „Dumbrava” şi
diferite articole în „Tovărăşia sătească”, Pr. C. Dron a tipărit de curând
„Rolul bis. în viaţa noastră naţională”, precum şi diferite articole în
revistele teologice „Viitorul” şi „Ortodoxul”, Icon. Al Simionescu de la
biserica Sf. Nicolae – Popouţi din Botoşani a tipărit lucrarea „Spiritismul
faţă de religiunea creştină”, precum şi articole teologice şi predici publicate
prin revistele „Viitorul”, „Ortodoxul”,
şi ziarele „Universul”, „Libertatea” ş.a. Pr. H. Murăraşu a publicat 2
broşuri cu conţinut teologic. De asemenea am mai observat articole cu conţinut
teologic, publicate în revistele bisericeşti de către Preoţii: Sachelar G.
Constatinescu – Mihălăşeni, I. Popovici – Burdujeni, Al. Tăzlăoanu – Burleşti
ş.a. Nu pot trece cu viderea şi frumoasele articole publicate în revista
„Viitorul”, datorite mult regretatului preot D. Cernescu dela parohia
Bursuceni, un inteligent şi harnic păstor, trecut prea de timpuriu în viaţa de
dincolo” (Situaţia bisericii creştine ortodoxe din judeţul Botoşani la finea
anului 1910”). Nu e foarte clar dacă e un gest ce ţine de cultură, dar oricum e
de lăudat şi o altă iniţiativă a preoţilor de-acum un secol: „pentru stârpirea
beţiei s’au înfiinţat în unele sate datorită preoţilor ceinării. Astfel, V.
Mareş înfiinţă la Serafineşti ceinăria „Viaţă Lungă”, iar Victor Diaconescu
înfiinţă la Corocăeşti ceinăria „Înfrăţirea””.
Viaţa grea a clăcaşilor de pe moşia Cristineşti
* În secolul al XVIII-lea, ţările române se
integrau tot mai hotărât în circuitul european, context în care boierii nu mai
erau mulţumiţi de cuantumul clăcii stabilit prin reformele lui Constantin
Mavrocordat *
În 1766, prin
„Aşezământul” lui Grigore Ghica, cele 12 zile de clacă (numai pentru ţăranii de
lângă graniţă), urmau să se facă cu „nart”, mai exact cu o normă zilnică de
lucru. În articolul „Rezerva feudală şi mărimea reală a clăcii pe moşia
Cristineşti (Ţinutul Dorohoi) în anul 1833”, semnat de Ioan Murariu şi publicat
în ediţia din 1979 a publicaţiei „Hierasus” (editată de Muzeul Judeţean
Botoşani), se menţionează faptul că „introducerea normei zilnice de lucru
demonstrează atât interesul boierilor de a produce cât mai multe cereale –
marfă, de a fi prezenţi cât mai activ pe piaţa internă şi externă, cât şi
întinderea tot mai mare a rezervei feudale, care cerea un volum de muncă
sporit. Practic, introducerea nartului a sporit, în mod deghizat, numărul de
zile prestate de clăcaşi, dar se pare că boierilor nu le-a fost de-ajuns.
Obligaţiile ţărăneşti, tot mai mari
Stăpânii de moşii au mai
încercat în 1775 şi 1805 să obţină zeciuiala zilelor de clacă (adică 36 de zile
pe an), dar au eşuat. Au reuşit în schimb, se menţionează în articolul din
Hierasus, ca la începutul secolului al XIX-lea să micşoreze mult suprafeţele de
fâneţe şi păşuni atribuite ţăranilor. Extrem de elocvent pentru relaţiile
contractuale stabilite între moşieri şi clăcaşi este un document păstrat la
Arhivele Statului Iaşi, detaliat de Ioan Murariu. Este vorba, practic, despre o
învoială care a fost încheiată la 18 decembrie 1832, pentru muncile din anii
următori, între clăcaşii din satul Cristineşti, ţinutul Dorohoi şi stăpânul
acestei moşii, marele vistiernic Iordache Roset Roznovanu. „Învoiala” dintre
ţărani şi boier prevedea următoarele:
„1. Proprietarul să le
lase terenul din jurul caselor; casele izolate să poată fi strămutate de boier
în sat, pentru a le fi mai uşor „celor ce aleargă cu feluri de poronci”;
ţăranii care vor cultiva legume pentru piaţă să dea „legiuita dijmă, din zăce
una”;
2. Ţăranii să primească
pământ de arat, în felul următor: Din totalul suprafeţei arabile proprietarul
să oprească pentru el 40 fălci (adică vreo 60 hectare). Ce rămâne, să se
împartă în trei părţi, din care 1/3 să fie a stăpânului şi 2/3 ale ţăranilor;
ţăranii să care la arie pâinea albă, iar păpuşoii la coşerele pe care tot ei le
vor face; păpuşoii să fie prăşiţi de două ori;
3. Boierul va da ţăranilor,
în anumite condiţii, imaş pentru păşunatul vitelor şi oilor;
5. Fâneţele de pe moşie
să se împartă astfel: întâi boierul să-şi reţină 40 fălci (circa 60 ha), apoi
ce rămâne să se împartă în trei părţi egale, dintre care o parte „se va uni
către celi patruzăci fălci” – şi aceasta va fi suprafaţa totală a boierului –
iar celelalte două părţi vor fi împărţite ţăranilor.
Tot la acest punct se
arată că ţăranii clăcaşi vor plăti în bani dijma din fân („câte şaisprăzăci parale
de un stânjen domnesc”).
Slugă la boier, în toată legea
Asta erau ţăranii români
în genere şi cei din Cristineşti în particular (după cum reiese din materialul de faţă), pentru boierii care se
îndurau să le dea o bucată de pământ în arendă, pentru a-şi câştiga traiul.
Fiindcă practic le dădeau cu o mână şi le luau cu două, sătenii înhămându-se la
o sumă întreagă de munci şi de obligaţii în slujba moşierilor. Astfel, se
angajau:
„1. Să are şi să
însămânţeze (cu sămânţa stăpânului) rezerva boierească, mai mult cu 60 ha decât
1/3, în felul următor: câte 30 de prăjini de perechea de boi, jumătate
primăvara şi jumătate toamna;
2. Tot gospodarul se
obligă a-i prăşi stăpânului câte 40 prăjini de păpuşoi, de câte două ori, a-i
culege, desfăca şi căra la coşere, să-i secere 40 prăjini de pâine albă, să o
care la arie şi să o pună în girezi. De va cere trebuinţă, tot clăcaşii vor
împrejmui aria şi vor face coşerele pentru păpuşoi;
3. Fiecare gospodar să-i
cosească anual boierului câte 100 de prăjini de iarbă, pe moşia Cristineşti sau
pe altă moşie, până la patru ceasuri depărtare. Tot ei vor aduna fânul şi-l vor
clădi în stoguri;
4. Ţăranul ce are doi boi
va transporta la Iaşi, sau în altă parte, câte două mierţe de cereale (308 kg)
şi un car de cereale de la arie până la hambar. Cei fără boi vor bate câte
cinci mierţe de popuşoi (770 kg) „din popuşoii stăpâneşti”, sau vor lucra câte
trei zile din răsărit până în asfinţit;
5. Gospodarii cu doii boi
sau mai mulţi vor căra la casa boierească două cară de lemne din pădure. Cei
fără boi de muncă vor bate câte trei mierţe (462 kg) de popuşoi pentru stăpân
sau îi vor lucra câte două zile. De asemenea, stăpânul va primi de la fiecare
ţăran câte o găină iarna, un pui vara, apoi câte 10 ouă de la ţăranul fruntaş,
câte şapte de la mijlocaş şi câte cinci de la codaş;
6. Fiecare soţie de
clăcaş va toarce anual câte 200 dramuri de in sau cânepă (adică 640 grame);
7. Ţăranii vor plăti
boierului, în fiecare an, câte 16 parale de fiecare stup de albine;
8. Până la Sf. Gheorghe
vor împrejmui cu garduri atât ţarinile lor, cât şi pe ale stăpânului pentru ca
să nu se „pricinuiască vreo păgubire în rândul sămănăturilor”;
9. Ţăranii vor repara
gratuit acareturile de pe moşie;
10. Fiecare gospodar va
presta anual câte patru zile de clacă „cu mânile, din răsărita soarelui şi până
la apus, cu odihna cuviincioasă”;
11. Prăjina de măsurat
pământul să fie lungă de „douăzeci şi patru palme domneşti, după ponturile
ocârmuirii;
12. Ţăranii să nu aibă
voie a cumpăra băutură de prin alte părţi, ci să o cumpere numai de la arendaş;
13. Ţăranii se obligă să
dea „pi toată noaptea străjeri” pentru paza casei stăpânului, a unui ratoş,
precum şi a crâşmelor de pe moşie;
14. Când boierul va avea
nevoie, ţăranii să-i facă arături, primind fiecare de la acesta câte 10 lei pe
lună, hrană şi două perechi de opinci”;
15. Ţăranii nu vor putea
tăia lemne din pădurea boierească, fără ştirea vechilului moşiei („Rezerva
feudală şi mărimea reală a clăcii pe moşia Cristineşti (Ţinutul Dorohoi) în
anul 1833”, Ioan Murariu).
Aproape două luni pe an, argaţi pe moşie
Încercând o contabilizare
a obligaţiilor ţăranilor, Ioan Murariu ajunge la concluzia că, de fapt, ei
munceau 55 de zile pe an, „zeciuiala” pe care şi-o doriseră boierii fiind
depăşită astfel copios. La un asemenea total a ajuns simplu: 2 zile pentru
arat, însămânţat şi grăpatul a 30 de prăjini; 16 zile – două praşile a 40 de
prăjini de popuşoi; 7 zile – culesul, desfăcatul şi căratul popuşoiului de pe
aceeaşi suprafaţă; 10 zile – seceratul a 40 de prăjini de păioase şi căratul la
arie; 8 zile – cositul a 100 de prăjini de iarbă, adunatul, punerea în girezi
şi îngrădirea; 3 zile – un transport de cereale cu boii de la Cristineşti până
la Iaşi; o zi – adusul a două care de lemne de la pădure; o zi – torsul a 200
dramuri de in sau cânepă; 2 zile – împrejmuirea ţarinei boiereşti; o zi –
repararea acareturilor de pe moşie; 4 zile – claca prestată cu „mânile”.
Din acelaşi articol se
mai poate afla că, potrivit catagrafiei din 1832, în satul Cristineşti trăiau
în acea vreme 140 de familii de clăcaşi, ce aveau de-i prăşit boierului în jur
de 100 de hectare. Mai mult ca sigur, erau scutite doar cele 28 de văduve,
precum şi 4 preoţi şi 4 bătrâni nevolnici, menţionaţi de asemeni în catagrafie.
Dacă în vremurile noastre mulţi se plâng că agricultura nu mai rentează, se
pare că lucrurile stăteau cu totul altfel în secolul XIX, pentru boieri, cel puţin:
„Deoarece rezerva cuprindea partea cea mai fertilă a moşiei, nu exagerăm când
afirmăm că producţia la ha era de 1.000 kg la porumb şi 800 kg la grâu. Deci,
de pe 100 hectare cultivate cu popuşoi, proprietarul a putut obţine 100 tone,
iar de pe aceeaşi suprafaţă de grâu, 80 tone. Aceste cereale au putut fi
vândute în târgurile Herţa şi Dorohoi, care erau la numai 9, respectiv 18 km
distanţă. Cum chila de popuşoi (308 kg) se vindea cu circa 30 lei, iar cea de
grâu cu circa 40 lei, rezultă că stăpânul a putut încasa 9.750 lei pe popuşoi
şi 10.400 pe grâu. Aşadar, acest boier a putut obţine, în anul 1833, importanta
sumă de 20.150 lei din vânzarea cerealelor de pe rezervă
(„Rezerva feudală şi
mărimea reală a clăcii pe moşia Cristineşti (Ţinutul Dorohoi) în anul 1833”,
Ioan Murariu).
joi, 7 iunie 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)