* În secolul al XVIII-lea, ţările române se
integrau tot mai hotărât în circuitul european, context în care boierii nu mai
erau mulţumiţi de cuantumul clăcii stabilit prin reformele lui Constantin
Mavrocordat *
În 1766, prin
„Aşezământul” lui Grigore Ghica, cele 12 zile de clacă (numai pentru ţăranii de
lângă graniţă), urmau să se facă cu „nart”, mai exact cu o normă zilnică de
lucru. În articolul „Rezerva feudală şi mărimea reală a clăcii pe moşia
Cristineşti (Ţinutul Dorohoi) în anul 1833”, semnat de Ioan Murariu şi publicat
în ediţia din 1979 a publicaţiei „Hierasus” (editată de Muzeul Judeţean
Botoşani), se menţionează faptul că „introducerea normei zilnice de lucru
demonstrează atât interesul boierilor de a produce cât mai multe cereale –
marfă, de a fi prezenţi cât mai activ pe piaţa internă şi externă, cât şi
întinderea tot mai mare a rezervei feudale, care cerea un volum de muncă
sporit. Practic, introducerea nartului a sporit, în mod deghizat, numărul de
zile prestate de clăcaşi, dar se pare că boierilor nu le-a fost de-ajuns.
Obligaţiile ţărăneşti, tot mai mari
Stăpânii de moşii au mai
încercat în 1775 şi 1805 să obţină zeciuiala zilelor de clacă (adică 36 de zile
pe an), dar au eşuat. Au reuşit în schimb, se menţionează în articolul din
Hierasus, ca la începutul secolului al XIX-lea să micşoreze mult suprafeţele de
fâneţe şi păşuni atribuite ţăranilor. Extrem de elocvent pentru relaţiile
contractuale stabilite între moşieri şi clăcaşi este un document păstrat la
Arhivele Statului Iaşi, detaliat de Ioan Murariu. Este vorba, practic, despre o
învoială care a fost încheiată la 18 decembrie 1832, pentru muncile din anii
următori, între clăcaşii din satul Cristineşti, ţinutul Dorohoi şi stăpânul
acestei moşii, marele vistiernic Iordache Roset Roznovanu. „Învoiala” dintre
ţărani şi boier prevedea următoarele:
„1. Proprietarul să le
lase terenul din jurul caselor; casele izolate să poată fi strămutate de boier
în sat, pentru a le fi mai uşor „celor ce aleargă cu feluri de poronci”;
ţăranii care vor cultiva legume pentru piaţă să dea „legiuita dijmă, din zăce
una”;
2. Ţăranii să primească
pământ de arat, în felul următor: Din totalul suprafeţei arabile proprietarul
să oprească pentru el 40 fălci (adică vreo 60 hectare). Ce rămâne, să se
împartă în trei părţi, din care 1/3 să fie a stăpânului şi 2/3 ale ţăranilor;
ţăranii să care la arie pâinea albă, iar păpuşoii la coşerele pe care tot ei le
vor face; păpuşoii să fie prăşiţi de două ori;
3. Boierul va da ţăranilor,
în anumite condiţii, imaş pentru păşunatul vitelor şi oilor;
5. Fâneţele de pe moşie
să se împartă astfel: întâi boierul să-şi reţină 40 fălci (circa 60 ha), apoi
ce rămâne să se împartă în trei părţi egale, dintre care o parte „se va uni
către celi patruzăci fălci” – şi aceasta va fi suprafaţa totală a boierului –
iar celelalte două părţi vor fi împărţite ţăranilor.
Tot la acest punct se
arată că ţăranii clăcaşi vor plăti în bani dijma din fân („câte şaisprăzăci parale
de un stânjen domnesc”).
Slugă la boier, în toată legea
Asta erau ţăranii români
în genere şi cei din Cristineşti în particular (după cum reiese din materialul de faţă), pentru boierii care se
îndurau să le dea o bucată de pământ în arendă, pentru a-şi câştiga traiul.
Fiindcă practic le dădeau cu o mână şi le luau cu două, sătenii înhămându-se la
o sumă întreagă de munci şi de obligaţii în slujba moşierilor. Astfel, se
angajau:
„1. Să are şi să
însămânţeze (cu sămânţa stăpânului) rezerva boierească, mai mult cu 60 ha decât
1/3, în felul următor: câte 30 de prăjini de perechea de boi, jumătate
primăvara şi jumătate toamna;
2. Tot gospodarul se
obligă a-i prăşi stăpânului câte 40 prăjini de păpuşoi, de câte două ori, a-i
culege, desfăca şi căra la coşere, să-i secere 40 prăjini de pâine albă, să o
care la arie şi să o pună în girezi. De va cere trebuinţă, tot clăcaşii vor
împrejmui aria şi vor face coşerele pentru păpuşoi;
3. Fiecare gospodar să-i
cosească anual boierului câte 100 de prăjini de iarbă, pe moşia Cristineşti sau
pe altă moşie, până la patru ceasuri depărtare. Tot ei vor aduna fânul şi-l vor
clădi în stoguri;
4. Ţăranul ce are doi boi
va transporta la Iaşi, sau în altă parte, câte două mierţe de cereale (308 kg)
şi un car de cereale de la arie până la hambar. Cei fără boi vor bate câte
cinci mierţe de popuşoi (770 kg) „din popuşoii stăpâneşti”, sau vor lucra câte
trei zile din răsărit până în asfinţit;
5. Gospodarii cu doii boi
sau mai mulţi vor căra la casa boierească două cară de lemne din pădure. Cei
fără boi de muncă vor bate câte trei mierţe (462 kg) de popuşoi pentru stăpân
sau îi vor lucra câte două zile. De asemenea, stăpânul va primi de la fiecare
ţăran câte o găină iarna, un pui vara, apoi câte 10 ouă de la ţăranul fruntaş,
câte şapte de la mijlocaş şi câte cinci de la codaş;
6. Fiecare soţie de
clăcaş va toarce anual câte 200 dramuri de in sau cânepă (adică 640 grame);
7. Ţăranii vor plăti
boierului, în fiecare an, câte 16 parale de fiecare stup de albine;
8. Până la Sf. Gheorghe
vor împrejmui cu garduri atât ţarinile lor, cât şi pe ale stăpânului pentru ca
să nu se „pricinuiască vreo păgubire în rândul sămănăturilor”;
9. Ţăranii vor repara
gratuit acareturile de pe moşie;
10. Fiecare gospodar va
presta anual câte patru zile de clacă „cu mânile, din răsărita soarelui şi până
la apus, cu odihna cuviincioasă”;
11. Prăjina de măsurat
pământul să fie lungă de „douăzeci şi patru palme domneşti, după ponturile
ocârmuirii;
12. Ţăranii să nu aibă
voie a cumpăra băutură de prin alte părţi, ci să o cumpere numai de la arendaş;
13. Ţăranii se obligă să
dea „pi toată noaptea străjeri” pentru paza casei stăpânului, a unui ratoş,
precum şi a crâşmelor de pe moşie;
14. Când boierul va avea
nevoie, ţăranii să-i facă arături, primind fiecare de la acesta câte 10 lei pe
lună, hrană şi două perechi de opinci”;
15. Ţăranii nu vor putea
tăia lemne din pădurea boierească, fără ştirea vechilului moşiei („Rezerva
feudală şi mărimea reală a clăcii pe moşia Cristineşti (Ţinutul Dorohoi) în
anul 1833”, Ioan Murariu).
Aproape două luni pe an, argaţi pe moşie
Încercând o contabilizare
a obligaţiilor ţăranilor, Ioan Murariu ajunge la concluzia că, de fapt, ei
munceau 55 de zile pe an, „zeciuiala” pe care şi-o doriseră boierii fiind
depăşită astfel copios. La un asemenea total a ajuns simplu: 2 zile pentru
arat, însămânţat şi grăpatul a 30 de prăjini; 16 zile – două praşile a 40 de
prăjini de popuşoi; 7 zile – culesul, desfăcatul şi căratul popuşoiului de pe
aceeaşi suprafaţă; 10 zile – seceratul a 40 de prăjini de păioase şi căratul la
arie; 8 zile – cositul a 100 de prăjini de iarbă, adunatul, punerea în girezi
şi îngrădirea; 3 zile – un transport de cereale cu boii de la Cristineşti până
la Iaşi; o zi – adusul a două care de lemne de la pădure; o zi – torsul a 200
dramuri de in sau cânepă; 2 zile – împrejmuirea ţarinei boiereşti; o zi –
repararea acareturilor de pe moşie; 4 zile – claca prestată cu „mânile”.
Din acelaşi articol se
mai poate afla că, potrivit catagrafiei din 1832, în satul Cristineşti trăiau
în acea vreme 140 de familii de clăcaşi, ce aveau de-i prăşit boierului în jur
de 100 de hectare. Mai mult ca sigur, erau scutite doar cele 28 de văduve,
precum şi 4 preoţi şi 4 bătrâni nevolnici, menţionaţi de asemeni în catagrafie.
Dacă în vremurile noastre mulţi se plâng că agricultura nu mai rentează, se
pare că lucrurile stăteau cu totul altfel în secolul XIX, pentru boieri, cel puţin:
„Deoarece rezerva cuprindea partea cea mai fertilă a moşiei, nu exagerăm când
afirmăm că producţia la ha era de 1.000 kg la porumb şi 800 kg la grâu. Deci,
de pe 100 hectare cultivate cu popuşoi, proprietarul a putut obţine 100 tone,
iar de pe aceeaşi suprafaţă de grâu, 80 tone. Aceste cereale au putut fi
vândute în târgurile Herţa şi Dorohoi, care erau la numai 9, respectiv 18 km
distanţă. Cum chila de popuşoi (308 kg) se vindea cu circa 30 lei, iar cea de
grâu cu circa 40 lei, rezultă că stăpânul a putut încasa 9.750 lei pe popuşoi
şi 10.400 pe grâu. Aşadar, acest boier a putut obţine, în anul 1833, importanta
sumă de 20.150 lei din vânzarea cerealelor de pe rezervă
(„Rezerva feudală şi
mărimea reală a clăcii pe moşia Cristineşti (Ţinutul Dorohoi) în anul 1833”,
Ioan Murariu).