Ilustrate cu A.T. "Laurian", pe www.okazii.ro

Presa scrisă? Va mai rezista!

- Bună ziua, domnule Ivan. Sunteţi un jurnalist cu vechi state de serviciu, actualmente director al Editurii botoşănene „Quadrat”. Creionaţi, pentru cei pasionaţi de tot ceea ce înseamnă mass-media, statutul pe care îl avea un ziarist, în anii în care aţi debutat în presă. Existau zile libere, program de opt ore?

- Debutul în „meserie” poate fi considerat anul 1968, când, revenirea la împărţirea administrativă a ţării pe judeţe impunea şi existenţa unui organ de presă local. Ca să pot vorbi de statutul ziaristului, trebuie să precizez mai întâi câteva lucruri: mijloacele de informare erau, în acea vreme, extrem de puţine, presa centrală ajungea cu întârziere. Puteam spune, deci, că eram favorizaţi: dimineaţa, la orele 6, când chioşcurile de ziare îşi începeau activitatea, ziarul nostru era primul! În drum spre fabrică, spre piaţă, spre autogară sau spre şcoală, cititorul solicita ziarul de patru pagini care-i aducea în faţă actualitatea judeţului nostru.

Desigur, cerinţele de ordin cantitativ şi calitativ creşteau, de la zi la zi, pentru că şi cititorii îşi formulau cerinţele lor (pe atunci numărul celor care se adresau ziarului era mare, încât în redacţie exista o „secţie scrisori”!). Volumul de muncă depus de un ziarist era mare, nu numai datorită îndatoririlor redacţionale. Existând o compartimentare a muncii şi, implicit, o specializare a redactorilor, era şi o competiţie în ce priveşte promovarea materialelor în paginile ziarului, pentru aceasta fiind necesare câteva lucruri: o bună pregătire profesională (marea majoritate a redactorilor o formau absolvenţii de facultăţi), punctualitate în realizarea sarcinilor ce reveneau fiecăruia, prevăzute în macheta săptămânală, calitatea scrierilor (nu numai sub aspectul conţinutului, ci şi al formei!), câmpul de adresabilitate – format din potenţialii cititori interesaţi să parcurgă materialele publicate.

În asemenea condiţii, respectarea celor „opt ore” sau a zilelor de odihnă rămânea un subiect trecut sub tăcere! Documentarea în judeţ, drumurile  făcute cu autoturismele redacţiei, cu transportul, în general, muşcau fără milă din capitalul de timp. Obligaţia îndeplinirii normativului, stabilit în raport cu salarizarea, nu admitea derogări!

În plus, editorii noştri – organele de partid şi administraţia  din fruntea judeţului – descoperiseră în redacţie un rezervor de „oameni buni la toate” şi nu se sfiau să ne angajeze concret şi frecvent (fără a fi plătiţi suplimentar!) în rezolvarea unor probleme ce ţineau de zona lor de activitate, singurul „profit” al ziaristului materializându-se în risipirea timpului (în special al celui „duminical”) sau să încaseze aspre critici de la persoane prea puţin avizate să aprecieze anumite situaţii.

- Comparativ cu perioada dinainte de ’89, putem vorbi de un plus de valoare în presa românească sau de o involuţie? Sunt, în timpul actual, jurnalişti care v-au câştigat respectul?

- Vedeţi, este foarte greu de făcut aprecieri de ansamblu. Nu pot şi nu doresc să dau note. Peste tot, în presa dinainte de ’89, se simţea apăsarea controlului, a unei cenzuri, care s-a numit Direcţia Generală a Presei şi a Tipăriturilor, fără avizul căreia nu se putea tipări nici măcar o etichetă pentru o cutie de chibrituri, iar când se spunea că a dispărut DGPT-ul au rămas consolidaţi în scaune de decizie iluştri slujbaşi ai sistemului, încât se părea că cenzura nu numai că nu a dispărut, dar a crescut, umbrind şi mai mult paginile publicaţiilor, emisiunile radio şi tv.

În variantă post-decembristă, presa a adunat „un popor de redactori” pe care nu mă încumet să-l definesc. Fără îndoială, am tot respectul pentru o serie de personalităţi proeminente ale căror opinii, articole şi prestări, în general, le urmăresc cu interes – Cristian Tudor Popescu, Marius Tucă, Victor Ciutacu, Mihai Gâdea, Alessandra Stoicescu, distinşi, de altfel pe plan naţional. Aş putea spune că aceştia şi încă mulţi alţii au câştigat încrederea şi respectul  unui mare număr de beneficiari ai mass-media. Cu asemenea jurnalişti, se poate realiza o presă pe care să o putem numi „în evoluţie”. Presa comercială a zilelor noastre mai are încă numeroşi susţinători. Şi aici e vorba de cultura şi necesităţile de ordin cultural ale receptorilor. Pe de altă parte, o serie de ziarişti şi-au făcut o aură care să-i menţină în atenţia opiniei publice, după care şi-au găsit locuri comode, dând sfaturi sau plutind într-un mediu în care „nu mai pot supăra” pe nimeni...

Pentru cei care ne servesc lucruri senzaţionale, de genul „naşterii puilor de găină”, mai există încă destui cititori, auditori sau privitori pe sticlă, suficient de creduli, încât nu e niciun pericol de dispariţie a publicaţiilor respective.

- Dacă aţi fi profesor la o facultate de jurnalistică, cum ar suna „cele 10 porunci” pentru viitorii ziarişti?

- Chiar în municipiul Botoşani există publicaţii care-şi fac un titlu de cinste în menţinerea profilului, abordarea unei ţinute grafice decente, rubricaţii fixe, conţinut ce prezintă interes. Atunci când deschizi un asemenea ziar, mergi cu precizie la comentariul zilei, la rubrica de probleme cetăţeneşti sau de sport, la materialele de dezbatere a unor probleme de politică locală sau administraţie, de şcoală sau de ocrotire socială.

Din păcate, m-am convins personal, unii jurnalişti şi-au desfăşurat activitatea în zone prea îndepărtate de ceea ce numim respectul faţă de cititor, responsabilitatea pentru cuvântul tipărit, curajul de a înfăţişa corect anumite situaţii.

Nu voi proceda la „creionarea profilului”, dar atât pot spune că asemenea jurnalişti pot exista în măsura în care editorul se complace în a-i remunera pentru prestaţiilor lor, neinteresându-l impactul publicaţiei în rândul celor cărora li se adresează. Şi, s-a văzut  –  publicaţii care au pornit zgomotos au sfârşit-o lamentabil, eşuând, mai devreme, sau mai târziu, în funcţie de resursele materiale primare...

„Poruncile”, pentru un ziarist, nu se limitează, ca număr, la „10”, cerinţele profesiei fiind nenumărate. Poate că unii, înclinând spre rigurozităţi, ar fi dispuşi să creadă că au găsit „cele 10 porunci” ce ar face un paralelism cu tablele pe care Moise le-a recepţionat de la Tatăl Ceresc. Eu încă înclin să cred că, fie „ştirist”, comentator sau editorialist, un jurnalist trebuie să respecte, în primul rând, programul publicaţiei sale, care, la rândul său, se bazează pe adevăr, obiectivitate în tratarea problemelor (de ordin politic, economic, social) şi cunoaşterea în profunzime a mediului în care îşi desfăşoară activitatea.

Orice „poruncă” pusă în faţa unui viitor jurnalist trebuie să aibă în vedere, mai întâi, capacitatea acestuia de a înţelege o stare de fapt, aici rolul principal jucându-l nivelul de cultură generală de care dispune cel care va lucra într-o redacţie.

- Care să fie formula ideală în formarea unui jurnalist bun: cursurile unei facultăţi de profil sau munca de teren, cum se spune, cu punct de plecare într-o redacţie solidă?...

- Aşa cum, pentru a deveni un profesor, preot sau medic, e nevoie de anumite abilităţi (dacă vrem să avem prestatori de calitate), cred că ar fi necesar să se facă testări şi pentru cei doritori să îmbrăţişeze jurnalismul. Bune pepiniere, mi-aş permite să apreciez, sunt revistele şcolare, unde am văzut activităţi redacţionale desfăşurate cu mult interes, şi o responsabilitate adevărată.

Practica a demonstrat multe: că oameni cu profil pur tehnic pot sluji cu succes jurnalismul, că absolvenţi foarte buni de ziaristică s-au dovedit a fi foarte buni manageri în domeniul economic, că unii nu au rezistat ritmului „cotidian” în presa scrisă, dar au ieşit la pensie din presa „audio” etc., după cum unii au pornit-o de la un nivel modest de pregătire, dar au muncit – făcând presă şi studiind asiduu, atingând performanţe. Un lucru rămâne însă obligatoriu: „talentul publicistic” nu este suficient, este nevoie de multă muncă pe drumul de acces la un nivel de cultură superior.

- Vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Ce succes ar putea avea o publicaţie în care nu se scrie despre politicieni şi, implicit, despre cei din administraţie? Marea majoritate a jurnaliştilor îşi duc existenţa în imediata vecinătate a celor menţionaţi şi pierd consistent legătura cu viaţa reală...

- De-a lungul timpului, presa s-a dovedit a fi o oglindă fidelă, devenind apoi depozitară de evenimente, istorie a dezvoltării societăţii pe toate planurile şi, de multe ori o armă. Să nu ne referim decât la cea românească, începând cu Eliade şi Asachi, suind apoi treptele, spre zilele noastre, consemnând evenimentele de după 1840, din perioada 1848-1859, înscriind în conştiinţa tuturor evenimentul Unirii, Războiul pentru Independenţă, intrarea în secolul al XX-lea, secol de modernizare, dar şi în care s-au traversat perioade importante: războaiele mondiale, instalarea şi căderea comunismului. Niciodată, din paginile presei nu a lipsit nici politicianul, nici exponentul cadrului administrativ. Deci, nici vorbă să-i scoatem „din scenă”! Aici intră în ecuaţie alte elemente: valoare politicianului, autoritatea administraţiei şi calitatea ziaristului.

Obişnuiesc să fac zilnic, la orele dimineţii, pe INTERNET, o „revistă a presei locale”. Imediat se remarcă aspectul comodităţii ce dă configuraţia ternă a multor ziare: materiale scrise după zisele purtătorilor de cuvânt. Este enunţat evenimentul, în următorul pasaj este reluată informaţia cu câteva elemente în plus, iar în ultimul pasaj, drept concluzie, se repetă ştirea, pe scurt, eventual cu o zicere lansată de către un responsabil. Totul ar fi putut concentrat în cinci rânduri, dacă  faptul ar fi fost consemnat de către un „ştirist” care se respectă! Sigur, în atari împrejurări, viaţa este „ascunsă” în rândurile de raport întocmit de poliţie sau de compartimentul administrativ al Primăriei, Prefecturii, Consiliului Judeţean etc. Un jurnalist ar avea mai mult de câştigat dacă ar conversa, pe o anume temă, pe larg, cu un politician care să comunice cititorului intimitatea unor dezbateri din Parlament, din cadrul unui consiliu local, în care faptele reale să dea suflet materialului de presă...

- Credeţi că mai există presă „neaservită”?

- Greu de crezut, pentru că dovezile sunt furnizate de ceea ce publicaţia „scoate pe piaţă”, vizavi de realitatea pe care o trăieşte orice cititor. Cei care formează „masa de audienţă” a presei încep însă să judece cu propriul cap. Încet, dar...

- Cât de mult e manipulare în tot ce se scrie în anul de graţie 2012 (sau în ce se promovează la televiziuni) şi cam ce IQ trebuie să ai ca să nu cazi „în plasa” unor neadevăruri scrise sau spuse cu zâmbetul pe buze?

- Continuând ideea, putem afirma că, posibilităţile de informare fiind multiple, omul poate compara, confrunta şi anula anumite aserţiuni, de unde şi capacitatea de a deosebi adevărul de sugestiile cosmetizate, oricâtă artă s-ar investi în prezentarea anumitor lucruri. Categoric vom putea vorbi şi de un IQ în creştere...

- Va veni un timp în care românii să nu mai considere presa o veritabilă Putere în stat? Şi aici mă gândesc tot la cosmetizările realizate din cuvinte, la relatări dintr-un anume unghi şi tot aşa, tehnici care nu pot merge la infinit...

- Nu trebuie să spun eu Da sau NU. Cu mai mulţi ani în urmă, acest „câine de pază” al democraţiei şi-a adus contribuţia decisivă la demisia unui preşedinte al SUA, care se pretind campioane ale democraţiei. Este firesc, şi timpul o va demonstra, democraţia şi legalitatea se vor împământeni şi pe plaiurile noastre. Dar chiar ajunşi la asemenea performanţe, vom avea nevoie de jurnalistul care să cunoască şi să-şi respecte statutul în societatea în care trăieşte.

Vor trebui să se nască jurnalişti de investigaţie, oameni de presă care să aibă abilitatea de a pătrunde fenomenele şi talentul de a le prezenta pe înţelesul cititorilor. Datele prezentate de către „purtătorii de vorbe” vor constitui numai puncte de plecare...

- Cât timp credeţi că va mai rezista presa scrisă? Avansaţi un termen...

- În asemenea condiţii, nu poate fi vorba de dispariţia presei scrise, pentru că tot mai comod va fi ziarul, în călătorie, pe plajă sau chiar pe terasa vilei, cât de miniaturizate ar fi dimensiunile unui receptor audio-video, iar la domiciliu, pe lângă ziar, putem să ne administrăm o sumedenie de mijloace care să ne „bombardeze” cu tot felul de ştiri.

- Vă mulţumesc.

Interviu realizat de Carmen MORARU, publicat în Revista "Tineri jurnalişti, fără frontiere", nr. 2. Publicaţia este finanţată de Primăria Botoşani şi de Asociaţia "Floare albastră" şi "găzduieşte" articole scrise de adolescenţi din Botoşani şi din Bălţi şi de cei doi coordonatori - Carmen Moraru şi Maria Popa.

Romi, pregătind masa în... 1917

Sursă foto:

Istorie romaneasca in fotografii

Fotografii altor timpuri...

De câţiva ani m-am mutat cu traiul, cum zic moldovenii, cu slujba mai exact, în Centrul Vechi. Ce-i drept, era o zonă pe care o „băteam” des şi înainte. Mai scriam reportaje, mai organizam câte-un eveniment cultural inedit şi tot aşa. Şi pe vremuri şi acum tot vedeam un fotograf lângă „Statuie”, ce părea matusalemic. În vara asta - în care timpul stă în loc cu toată agitaţia celor aflaţi la vârf - m-am gândit că ar putea fi un bun subiect de articol pentru una din adolescentele cu care colaborez pentru o revistă socio-culturală.

Mai întâi, m-am dus să pregătesc terenul. Adică să fac câteva poze şi să aflu dacă e dispus să fie intervievat. Nu era în faţă, în atelier, ci după o perdea. Am întrebat, uimită, dacă locuieşte acolo, pentru că se vedea un pat, un aragaz şi niscaiva blide, totul într-o sărăcie dezolantă… Era şi soţia fotografului acolo, care l-a luat, hotărât, pe „Nu” în braţe. „Nu vorbeşte, e bătrân, e bolnav, ia pastile”… Sărmanul fotograf n-a spus o vorbă… Am încercat să-i explic că povestea bătrânului va rămâne şi va putea fi cunoscută de cei ce vor veni, dar nimic…

Dezamăgită de eşec, mă duc tot în Centrul Vechi, la „Hurmuz”. Aflu că pe bătrânii cu care mă întâlnisem anterior îi chema Nichiteanu şi că Hurmuz e tatăl celui cu care vorbeam… Gata, schimb macazul şi încerc să stabilesc o legătură cu bătrânul Hurmuz. Pas! îmi spune junele, n-are timp!. Din nou, fără să-l întrebe pe tatăl său dacă nu ar fi, totuşi, interesat…

În toată povestea asta m-au deranjat purtătorii de cuvânt, fiindcă sunt convinsă că aş fi reuşit să-i conving pe „titulari”. Şi în viaţa de zi, ca şi în cea oficială, sunt nişte cerberi între tine şi cei ce ar avea, cu adevărat, ceva de spus…

Bine, eu sunt un om încăpăţânat şi îmi duc veacul în Centrul Vechi. Aşa că voi scrie eu până la urmă povestea celor doi fotografi, din spusele altora… Şi cine ştie ce iese… 

Francezi şi polonezi, pe meleagurile noastre

* În secolul al XIX-lea, în zona Botoşanilor au ajuns comercianţi, dar şi intelectuali din ţările Europei, ce au avut contribuţii notabile întru evoluţia societăţii botoşănene *

Acum aproape două secole, legăturile comerciale cu Polonia se derulau în ambele sensuri, în special cu ocazia iarmaroacelor, când aveau loc mari vânzări de animale. Astfel se explică, după cum scrie Ştefan Ciubotaru în „Monografia oraşului Botoşani”, prezenţa în zonă, în 1820, a leahului Ştefan Iacobovici, căsătorit la Botoşani cu fata unui sârb din Roman: „Datorită negustoriei cu animale, pentru care închiria „imaş cu anul”, a  reuşit să devină într-un scurt timp bogat. În acelaşi an mai găsim pe Gh. Ludcovţchi, ce se stabilise în oraş din 1814, ca să se ocupe cu confecţionarea pălăriilor precum şi pe Iosef Snizinschi venit din Galiţia, devenind curelar şi săidăcar în Mahalaua Vrăbieni. Încheiem exemplificările cu Grigore Brezinschi venit de la Sadagura pentru a exercita căsăpia”.

Intelectuali de marcă

Recensămintele vremii nu spun nimic despre numărul polonezilor trăitori pe aceste meleaguri în secolul XIX, informaţii din trecut mai fiind contabilizate după revoluţiile ce-au avut loc în acea vreme în ţări ale Europei. Deveniţi proscrişi în ţara lor, în Moldova au ajuns numeroşi refugiaţi politici, în majoritate intelectuali. „După revoluţia polonă din 1863, s-au adăpostit în ospitalierul Botoşani câţiva nobili poloni, cu aprobarea domnitorului Al. I. Cuza. Printre aceştia se situează la loc de frunte Emil Tocarski, profesor la Liceul „Laurian”, „bărbat cu o cultură întinsă şi variată, cu o ageră inteligenţă, cu alese maniere, deplin stăpân pe limba românească” (N. Răutu). „Pe urma lui n-a rămas nici un petec de hârtie care să fi putut da vre-o desluşire asupra misterului originii acestui pribeag, despre care se ştie numai că era de origine polonă, refugiat în ţară, fiind urmărit de agenţii poliţiei politice din Rusia, probabil ca revoluţionar” (Vladimir Şardin). Un alt revoluţionar de marcă, Vladimir Hausky, s-a oprit la Bivol, astăzi Viişoara, unde a fost meditatorul copilului Brândză Dimitrie, cel care peste ani va deveni unul dintre cei mai mari botanişti ai ţării. („Monografia oraşului Botoşani”, Ştefan Ciubotaru). Celor deja nominalizaţi li se mai adaugă şi poloneze ce au deschis, tot în secolul XIX, pensioane pentru băieţi şi fete: Kvitnischi (1850), Amalia Zelinska (1858), Amalia Zavorska (1863), Sofia Glavoska (1866) şi Sokulska (1897).    

Protagoniştii unei istorii zbuciumate

La finele secolului XIX la Botoşani trăiau 106 polonezi, ce aveau o viaţă culturală bogată. Ştefan Ciubotaru aminteşte, în acest sens, fondarea Societăţii culturale „Czytelnia” şi valoroasa bibliotecă ce a fost mai apoi păstrată la Biserica catolică din oraş. După primul război mondial, parte dintre polonii stabiliţi la Botoşani s-au întors în ţara lor, în timp ce alţii au fost atraşi de oraşe mai mari din România. Un recensământ efectuat în perioada interbelică, mai exact în 1930, evidenţia prezenţa la Botoşani a 161 de poloni, dintre care 74 declarase polona drept limbă maternă. După invadarea Poloniei de către Germania în debutul celui de-al doilea război mondial, a fost rândul unei alte generaţii de polonezi să plece în exil, câţiva dintre ei stabilindu-se la Botoşani. „Dintre familiile cele mai importante de polonezi amintim: Dobjanschi, Trembiţchi, Dombrovolschi ş.a.  Sigmund Dobjanschi a avut trei băieţi, naturalizaţi Goliescu, din care Rodrig (1877 – 1942) va deveni pionier al aviaţiei româneşti în domeniul decolării şi aterizării scurte” („Monografia oraşului Botoşani”). Despre polonii care au trăit în Botoşani a scris, în 1932, şi Tiberiu Crudu: „Acum vre-o 30 ani se predica în biserica din Botoşani în limba germană şi polonă, cântarea era polonă, azi se predică româneşte şi cântarea e numai în limba română (...) Şi-au păstrat credinţa catolică, dar naţionalitatea putem spune că şi-au pierdut-o, primind-o pe cea românească. Cu ceilalţi creştini trăiesc în pace. Unii chiar au făcut dese alianţe de căsătorii destul de fericite”.  

Francezii, implicaţi în dezvoltarea învăţământului şi culturii botoşănene

Numărul celor veniţi de la capătul Europei a fost destul de mic, prezenţa lor fiind semnalată după 1840. Întrucât în acea vreme în Botoşani exista o singură şcoală de băieţi, fondată în 1832, terenul era propice pentru înfiinţarea de pensioane, parte dintre ele fiind deschise de francezi. „Venit din Franţa, dar cu nume italian, George Olivari, printr-un decret al cârmuirii din 14 iunie 1840, a obţinut permisiunea de a deschide un pension de băieţi. Soţia sa, Profira, care îşi va occidentaliza mai apoi numele în „Pulchèrie”, a pus bazele unui alt pension de fete. La aceste pensioane, limba franceză era predată de J. de Gèrine şi P. Corombahion. Iosef Dejerné şi Ioan Duber, „amândoi de naţie franceză”, vor preda şi ei limba franceză la un alt pension, cel al lui Iacob Birtu, fondat în 1840. Era pe vremea când oraşul Botoşani avea puţini intelectuali cu studii superioare, în special profesori. La Liceul „Laurian” au predat limba franceză cadre venite din Franţa: P. Mettey, care în 1860 s-a oferit să predea gratuit, funcţionând până în 1883, când a decedat; G. Valy, profesor de limba latină (1871 – 1872); Victor Fleury, maestru de muzică (1878 – 1913), Boniface Hetrat, profesor de limba franceză (1893 – 1894), la fel ca şi colegii săi Henry de Gallier (1894 – 1900) şi Henry Mayoux (1900 – 1902)” (Ştefan Ciubotaru, „Monografia oraşului Botoşani”).  

Portretul unui profesor boem

În „Istoria Liceului Laurian 1859 – 1999” sunt creionate detalii despre unul din profesorii de altădată ai instituţiei de învăţământ: „Victor Fleury, francez de origine, venit la Botoşani unde şi-a petrecut, de altfel, cea mai mare parte a vieţii, este numit, la sfârşitul lui ianuarie 1878, profesor de muzică, fiind unul dintre cei mai însufleţiţi şi agreaţi profesori în cei peste 35 de ani în care a funcţionat. Cu toată firea sa veselă, nu pregeta să ia măsuri disciplinare în perioada cât a fost primul supraveghetor de ordine la Liceului, datorită intervenţiei sale Nicolae Iorga fiind eliminat. Obişnuia, după 1990, să dojenească, cu farmecul pe care îl dădea româna sa încă imperfectă, elevii: „Eu pe Iorga ţi dat afară, dar încă pe D-voastră” (Mai multe detalii în N. Răutu, „În grădina amintirilor: profesorul de muzică”, din volumul „Amintiri”)”. Continuând rememberul despre profesorul de muzică, autorii istoriei Liceului „Laurian” scriu că „a iniţiat şi condus formaţii vestite (în 1880 conducea onorific orchestra de muzică a comunei, formată din 17 persoane care avea frumoase uniforme, aparţinea Legiunii gărzii cetăţeneşti şi era subvenţionată de Primărie – Ştefan Ciubotaru, „Pagini culturale botoşănene 1802 – 1944”). A jucat un rol esenţial în viaţa muzicală a urbei, susţinând numeroase concerte în oraş sau chiar la Dorohoi, unde este prezent în 1887 cu orchestra de copii a Liceului. A compus numeroase piese, din care ni s-a păstrat doar una în manuscris: „Elisabeta doamna din 1880”. Orga donată liceului de soţia primarului Boian îi era de mare folos la acompanierea corului sau orchestrei elevilor, cu care aborda piese şi din repertoriul universal. Avocatul Eugen Neculau, fost elev al Laurianului între 1908 – 1916, şi-l aminteşte pe Fleury colindând culoarele de la un capăt la altul şi chemând elevii la repetiţiile pentru serbarea de sfârşit de an când, „veşnic tânăr”, îmbrăcat în frac şi mănuşi albe, dirija corul elevilor care îngânau cu drag celebra lui compoziţie „Anul s-a sfârşit şi noi am isprăvit””.