De câţiva ani m-am mutat cu traiul, cum zic moldovenii, cu slujba
mai exact, în Centrul Vechi. Ce-i drept, era o zonă pe care o „băteam” des şi
înainte. Mai scriam reportaje, mai organizam câte-un eveniment cultural inedit
şi tot aşa. Şi pe vremuri şi acum tot vedeam un fotograf lângă „Statuie”, ce
părea matusalemic. În vara asta - în care timpul stă în loc cu toată agitaţia celor
aflaţi la vârf - m-am gândit că ar putea fi un bun subiect de articol pentru
una din adolescentele cu care colaborez pentru o revistă socio-culturală.
Mai întâi, m-am dus să pregătesc terenul. Adică să fac
câteva poze şi să aflu dacă e dispus să fie intervievat. Nu era în faţă, în
atelier, ci după o perdea. Am întrebat, uimită, dacă locuieşte acolo, pentru că
se vedea un pat, un aragaz şi niscaiva blide, totul într-o sărăcie dezolantă…
Era şi soţia fotografului acolo, care l-a luat, hotărât, pe „Nu” în braţe. „Nu
vorbeşte, e bătrân, e bolnav, ia pastile”… Sărmanul fotograf n-a spus o vorbă…
Am încercat să-i explic că povestea bătrânului va rămâne şi va putea fi
cunoscută de cei ce vor veni, dar nimic…
Dezamăgită de eşec, mă duc tot în Centrul Vechi, la „Hurmuz”.
Aflu că pe bătrânii cu care mă întâlnisem anterior îi chema Nichiteanu şi că Hurmuz
e tatăl celui cu care vorbeam… Gata, schimb macazul şi încerc să stabilesc o
legătură cu bătrânul Hurmuz. Pas! îmi spune junele, n-are timp!. Din nou, fără
să-l întrebe pe tatăl său dacă nu ar fi, totuşi, interesat…
În toată povestea asta m-au deranjat purtătorii de cuvânt,
fiindcă sunt convinsă că aş fi reuşit să-i conving pe „titulari”. Şi în viaţa
de zi, ca şi în cea oficială, sunt nişte cerberi între tine şi cei ce ar avea,
cu adevărat, ceva de spus…
Bine, eu sunt un om încăpăţânat şi îmi duc veacul în Centrul
Vechi. Aşa că voi scrie eu până la urmă povestea celor doi fotografi, din
spusele altora… Şi cine ştie ce iese…