.jpg)
* În secolul al XIX-lea, în zona
Botoşanilor au ajuns comercianţi, dar şi intelectuali din ţările Europei, ce au
avut contribuţii notabile întru evoluţia societăţii botoşănene *
Acum aproape două secole,
legăturile comerciale cu Polonia se derulau în ambele sensuri, în special cu
ocazia iarmaroacelor, când aveau loc mari vânzări de animale. Astfel se
explică, după cum scrie Ştefan Ciubotaru în „Monografia oraşului Botoşani”,
prezenţa în zonă, în 1820, a leahului Ştefan Iacobovici, căsătorit la Botoşani
cu fata unui sârb din Roman: „Datorită negustoriei cu animale, pentru care
închiria „imaş cu anul”, a reuşit să
devină într-un scurt timp bogat. În acelaşi an mai găsim pe Gh. Ludcovţchi, ce
se stabilise în oraş din 1814, ca să se ocupe cu confecţionarea pălăriilor
precum şi pe Iosef Snizinschi venit din Galiţia, devenind curelar şi săidăcar
în Mahalaua Vrăbieni. Încheiem exemplificările cu Grigore Brezinschi venit de
la Sadagura pentru a exercita căsăpia”.
Intelectuali de marcă
Recensămintele vremii nu spun nimic despre numărul polonezilor trăitori pe
aceste meleaguri în secolul XIX, informaţii din trecut mai fiind contabilizate
după revoluţiile ce-au avut loc în acea vreme în ţări ale Europei. Deveniţi proscrişi
în ţara lor, în Moldova au ajuns numeroşi refugiaţi politici, în majoritate
intelectuali. „După revoluţia polonă din 1863, s-au adăpostit în ospitalierul
Botoşani câţiva nobili poloni, cu aprobarea domnitorului Al. I. Cuza. Printre
aceştia se situează la loc de frunte Emil Tocarski, profesor la Liceul
„Laurian”, „bărbat cu o cultură întinsă şi variată, cu o ageră inteligenţă, cu
alese maniere, deplin stăpân pe limba românească” (N. Răutu). „Pe urma lui n-a
rămas nici un petec de hârtie care să fi putut da vre-o desluşire asupra
misterului originii acestui pribeag, despre care se ştie numai că era de
origine polonă, refugiat în ţară, fiind urmărit de agenţii poliţiei politice
din Rusia, probabil ca revoluţionar” (Vladimir Şardin). Un alt revoluţionar de
marcă, Vladimir Hausky, s-a oprit la Bivol, astăzi Viişoara, unde a fost
meditatorul copilului Brândză Dimitrie, cel care peste ani va deveni unul
dintre cei mai mari botanişti ai ţării. („Monografia oraşului Botoşani”, Ştefan
Ciubotaru). Celor deja nominalizaţi li se mai adaugă şi poloneze ce au deschis,
tot în secolul XIX, pensioane pentru băieţi şi fete: Kvitnischi (1850), Amalia
Zelinska (1858), Amalia Zavorska (1863), Sofia Glavoska (1866) şi Sokulska
(1897).
Protagoniştii unei istorii zbuciumate
La finele secolului XIX la Botoşani trăiau 106 polonezi, ce aveau o viaţă
culturală bogată. Ştefan Ciubotaru aminteşte, în acest sens, fondarea
Societăţii culturale „Czytelnia” şi valoroasa bibliotecă ce a fost mai apoi
păstrată la Biserica catolică din oraş. După primul război mondial, parte
dintre polonii stabiliţi la Botoşani s-au întors în ţara lor, în timp ce alţii
au fost atraşi de oraşe mai mari din România. Un recensământ efectuat în
perioada interbelică, mai exact în 1930, evidenţia prezenţa la Botoşani a 161
de poloni, dintre care 74 declarase polona drept limbă maternă. După invadarea
Poloniei de către Germania în debutul celui de-al doilea război mondial, a fost
rândul unei alte generaţii de polonezi să plece în exil, câţiva dintre ei stabilindu-se
la Botoşani. „Dintre familiile cele mai importante de polonezi amintim:
Dobjanschi, Trembiţchi, Dombrovolschi ş.a.
Sigmund Dobjanschi a avut trei băieţi, naturalizaţi Goliescu, din care
Rodrig (1877 – 1942) va deveni pionier al aviaţiei româneşti în domeniul
decolării şi aterizării scurte” („Monografia oraşului Botoşani”). Despre
polonii care au trăit în Botoşani a scris, în 1932, şi Tiberiu Crudu: „Acum
vre-o 30 ani se predica în biserica din Botoşani în limba germană şi polonă,
cântarea era polonă, azi se predică româneşte şi cântarea e numai în limba
română (...) Şi-au păstrat credinţa catolică, dar naţionalitatea putem spune că
şi-au pierdut-o, primind-o pe cea românească. Cu ceilalţi creştini trăiesc în
pace. Unii chiar au făcut dese alianţe de căsătorii destul de fericite”.
Francezii, implicaţi în dezvoltarea
învăţământului şi culturii botoşănene
Numărul celor veniţi de la capătul Europei a fost destul de mic, prezenţa
lor fiind semnalată după 1840. Întrucât în acea vreme în Botoşani exista o
singură şcoală de băieţi, fondată în 1832, terenul era propice pentru
înfiinţarea de pensioane, parte dintre ele fiind deschise de francezi. „Venit
din Franţa, dar cu nume italian, George Olivari, printr-un decret al cârmuirii
din 14 iunie 1840, a obţinut permisiunea de a deschide un pension de băieţi.
Soţia sa, Profira, care îşi va occidentaliza mai apoi numele în „Pulchèrie”, a
pus bazele unui alt pension de fete. La aceste pensioane, limba franceză era
predată de J. de Gèrine şi P. Corombahion. Iosef Dejerné şi Ioan Duber,
„amândoi de naţie franceză”, vor preda şi ei limba franceză la un alt pension,
cel al lui Iacob Birtu, fondat în 1840. Era pe vremea când oraşul Botoşani avea
puţini intelectuali cu studii superioare, în special profesori. La Liceul
„Laurian” au predat limba franceză cadre venite din Franţa: P. Mettey, care în
1860 s-a oferit să predea gratuit, funcţionând până în 1883, când a decedat; G.
Valy, profesor de limba latină (1871 – 1872); Victor Fleury, maestru de muzică (1878
– 1913), Boniface Hetrat, profesor de limba franceză (1893 – 1894), la fel ca
şi colegii săi Henry de Gallier (1894 – 1900) şi Henry Mayoux (1900 – 1902)”
(Ştefan Ciubotaru, „Monografia oraşului Botoşani”).
Portretul unui profesor boem
.jpg)
