Reportaj, în cuvinte şi în imagini, de la decernarea Premiului Eminescu. Versiunea personală!

 Proaspăt revenită din satul Mihai Eminescu din comuna Gorbăneşti, mă hodinesc puţin şi apoi decid că n-ar fi rău să trec şi pe la teatru, să văd cum decurg ostilităţile în lumea oficială... Arunc o privire la zăpada de pe marginea drumului, o compar rapid cu cea de pe vârful dealului şi-mi spun în gând "very ugly"!

Mă uit şi la statuia lui Eminescu, plasată pe-un soclu total disproporţionat (mult prea înalt comparativ cu statuia) şi mă abţin în a studia şi ce scrie pe jerbe, coroane, ce-or fi ele... La intrarea în teatru, primesc un program şi o reclamă la un site de ştiri. Mă înseninez când îl văd pe bunul meu colaborator, Ludwig Schibinschi şi expoziţia lui întru Eminescu, în foaier. Îi remarc cocarda tricoloră din piept, mă roade invidia, dar mă salvează Anca Nechita, ce îmi cedează unul din cele două însemne pe care le primise la intrare...

Mă mai învârt prin hol, fără să ştiu şi eu prea bine de ce, şi îl imortalizez pe Varujan Vosganian, proaspăt ministru în Guvernul Ponta... 

Mă hotărăsc, dacă tot am ajuns la teatru, să intru şi în sală. Îl zăresc pe Marius Rogojinschi, amfitrionul perfect pentru astfel de evenimente, ce are de citit o listă interminabilă a organizatorilor, asezonată cu cea a sponsorilor. Îi succede Dănuţ Huţu, director la "Cultură", care explică zâmbind de ce n-a putut veni ministrul său (fix la aceeaşi oră era la un eveniment la Bucureşti!) şi ne citeşte un mesaj din partea domniei sale. Mai bine trimitea o hologramă, ar fi fost ceva inedit, că mesaje, Slavă Domnului, am auzit de-a lungul anilor câte-n lună şi în stele... 

În lipsa hologramei, revin pe hol. Mă uit lung la domnul slăbuţ ce se precipită spre garderobă şi mă întreb dacă o fi viceprimarul Cosmin Andrei. Directorul teatrului, Traian Apetrei, mă scoate din dilemă când apare
şi-l conduce pe tânăr spre ieşire. Aha, îmi zic, deci e vicele! Ce pleacă la vreo 10 minute de la debutul spectacolului, din motive doar de el ştiute...  

Mai dau o tură prin sală ca să îi aduc un scaun Zânei Puianu, soţia învăţătorului care a organizat pelerinajul cu sănii de dimineaţă, din sat. Amândoi sunt oameni deosebiţi şi mă bucur că pot fi şi eu de folos, în vreun fel. Arunc o privire şi spre lojă, că să aflu şi eu cine sunt privilegiaţii urbei... Aiurea, nu cunosc pe nimeni...

Mă bate gândul să plec, dar înainte mă salut cordial cu Octavia Buhociu, în foaier. Întârziase, uşa de la intrare era deja închisă fiindcă sala era arhiplină, aşa că a intrat pe la uşa actorilor. Important, în viaţă, e să ştii să te descurci!

Şi ajung la aer... Lasă, îmi zic, pe Leşe îl ascult şi pe YouTube... Până atunci, mai studiez, pieziş, ornamentele de Sărbători, care continuă să lumineze în zona centrală. Îmi zic, precum muritorul de rând, că a trecut şi Revelionul pe stil vechi, dar cine ştie, poate că îngeraşii sunt pentru Eminescu. "Cetăţeanul Eminescu", cum îl doresc unii!