Potenţial economic, insuficient exploatat în perioada interbelică

Foto: http://ro.wikipedia.org

* Atunci când vremurile sunt tulburi, e indicat să cauţi soluţii mai puţin convenţionale pentru a-ţi asigura un trai decent, regulă ignorată, în parte, de botoşăneni*

Aşa cum avem ocazia să vedem, la o întorsătură de roată a istoriei, modalităţile de câştigare a existenţei ce păreau bătute în cuie „sine die” se prăbuşesc, numărul celor ce ajung pe drumuri într-o perioadă de criză crescând de la o zi la alta. Soluţia acum, ca şi în alte vremuri, e orientarea spre îndeletniciri de mică anvergură, ce presupun şi riscuri mai mici, dar care îţi pot asigura, cel puţin, un minim existenţial.

Pomicultura şi viticultura

Nicolae V. Adam, profesor şi membru al Ligii culturale botoşănene, încerca, cu opt decenii în urmă, să descopere care este potenţialul economic al acestui judeţ şi, mai ales, cât din el era exploatat de locuitori. În volumul „Botoşanii în 1932 – schiţă biografică”, profesorul botoşănean se declara nemulţumit de faptul că sătenii nu acordau suficientă atenţie pomiculturii: „Una din ocupaţiile şi uşoară şi mănoasă care ar îmbunătăţi simţitor starea materială a sătenilor este, fără îndoială, cultura pomilor fructiferi... Avem regiuni excelente pentru pomii roditori care dau fructe mult căutate, merele de Rădăşeni, nuci şi prune de Hârlău, Copălău, Rădeni şi Deleni”. Deşi, după calculele lui Nicolae Adam, s-ar fi putut câştiga un miliard de lei numai din fructe, în regiunea noastră ajungeau mere şi prune din California. „Recunoaştem că în ce priveşte aspectul şi prezentarea în comerţ nu se poate compara cu recoltele noastre care se prezintă, putem spune, cu totul disgraţios. În afară de grija ce trebue să avem în culegerea, pregătirea şi conservarea fructelor, trebue să facem ca marfa să ajungă în pieţele străine cât se poate mai devreme, dar, mai ales, cât se poate de bine împachetată”. Deşi regiunea de care răspundea Camera de comerţ din acea vreme nu era una viticolă, se făceau încercări pentru plantarea viţei de vie în zonă. „Varietatea, însă, nu este decât aceea varatică. Producţia medie la hectar este de 30 – 35 hectolitri”, completează Nicolae Adam.

Insecte şi viermi rentabili

Din schiţa biografică din 1932 se poate afla că apicultura era „o ocupaţiune care a făcut un foarte mare progres în zona noastră... unde sunt 1200 prisăci şi 12000 ştiubee. S’a produs în anul 1931 circa 80.000 kgr miere şi  20.000 kgr de ciară”. Autorul  analizei atrage atenţia asupra a câtă „economie s’ar face şi ce frumos venit ar aduce pentru stat şi pentru particulari dacă s’ar da din oficiu şi cu obligaţii de cultivare la fiecare canton de cale ferată şi de şosea câte 10 stupi. Cultivatorul ar fi părtaş egal cu statul şi ambii tovarăşi ar avea de câştigat şi din punct de vedere moral şi economic şi din punct de vedere material”. Într-un timp în care „toată lumea aleargă după lucruri de fabrică, eftine, câştig uşor şi muncă puţină”, nu are de ce să ne mire interesul scăzut pentru cultivarea viermilor de mătase, ocupaţie ce cere muncă multă şi are randament scăzut. Cu toate acestea, în zona Botoşanilor, 900 de oameni se ocupau cu sericicultura, centre mai însemnate pentru această îndeletnicire fiind la Mănăstirea Agafton, Bucecea şi Orăşeni.

Peştii, în declin

Într-un nord de ţară în care Nicolae Adam vorbea de peste 330 de iazuri cu o suprafaţă în jur de 5000 de hectare, nu era, nici pe departe, peşte pe îndestulate: „Cea mai mare parte din iazuri servesc de adăpătoare de vite, puţine sunt populate cu peşte. Speciile existente sunt: crapul, ştiuca, linul, costrâşul, caras şi peştele mărunt. Cel mai însemnat iaz în Botoşani şi cel mai mare din Moldova de Nord este Dracşani. În judeţul Dorohoi este iazul Ştiubieni, renumit pentru crapul zis de Ştiubieni, iar în judeţul Baia cel mai mare iaz este la Şoldăneşti. Pentru a avea peşte suficient şi eftin, trebue ca iazurile de peşte să nu servească de cât pentru cultura peştelui, adică nici în industrie şi nici ca adăpătoare”. În aceeaşi opinie, o altă posibilă sursă de câştig din zona lacustră o reprezintă cele circa 2500 hectare de stuf şi 500 de hectare de papură existente.

Înaripatele, la export

Deşi creşterea păsărilor reprezenta un izvor de bogăţie ce începuse să fie băgat în seamă, profesorul ce semnează în lucrarea „Botoşanii în 1932” nu e entuziasmat la maxim nici de acest domeniu, pentru că „nu se face nimic pentru îmbunătăţirea rasei şi nici pentru sporirea producţiei. Se dă puţină importanţă comerţului de ouă şi nici un fel de atenţiune pentru fulgi. Nu numai pentru consumul intern, dar şi pentru export se cer păsări multe şi de toate felurile. Exportul de ouă este o bogăţie nepreţuită pentru săteni, mai ales în urma aplicărei legei standardizărei ouălor. Astăzi, numai din Botoşani se exportă lunar până la 20 vagoane păsări. Numărul locuitorilor care se ocupă cu creşterea păsărilor se cifrează la 120 mii. Anual se aduc spre vânzare circa 2.400.000 păsări, din care circa 8000 curcani; circa 50.000 gâşte; circa 700.000 găini; circa 100.000 raţe, iar restul pui”.

Cânepa şi piatra, materii prime căutate

În Botoşani, industria frânghieriei era reprezentată prin 12 ateliere, ce-şi desfăceau produsele în special în Basarabia, comuna în care era răspândită predilect cultura cânepii find Manoleasa. Nicolae Adam pleda, în perioada interbelică, pentru organizarea de „topitorii sistematice. Dar credem că se va relua şi cultura cânepei... care aduce mulţi bani în casa săteanului. Prin însămnătatea ei cantitativă ca fuior se va putea înşgheba şi industria ţesătoriei din fir de cânepă, precum şi aceia a sacilor de care avem atâta nevoie. Să nu se uite că, deşi suntem o ţară agricolă, fabricile noastre de frânghii importă cânepă din străinătate”. Mult mai bine se stătea la Botoşani la capitolul cariere: „Pe malul Prutului, de la Ştefăneşti şi până la Manoleasa, în judeţul Dorohoi apar stâncile calcaroase excelente pentru scos var din ele. La Dersca şi Adâncata în judeţul Dorohoi se exploatează pietre de construcţie, iar la Deleni – Botoşani pietre de moară. Se menţionează de asemeni ghipsul de la Ivăncăuţi şi argila smectică de la Miorcani, ambele în judeţul Dorohoi. Cariere de prundiş şi piatră de construcţie uşoară pentru borduri avem la Deleni, Uriceni, Călineşti şi Stânca, iar prundiş la Bucecea, Prelipca, Hancea, Tutora, Huţani, Româneşti şi Lehneşti, din judeţul Botoşani”. 

Mica industrie

În aceeaşi perioadă, în Botoşani îşi duceau traiul structuri cu obiecte de activitate mai puţin întâlnite, capabile să asigure existenţa celor interesaţi de astfel de activităţi. Tot Nicolae Adam face referire la cele „9 ateliere din industria hârtiei şi a artelor grafice, în care lucrau 100 de oameni, la fabricile de acid carbonic, drojdie, săpun şi lumânări – cu 40 de angajaţi, industria de scrobeală din cartofi şi glucoză, industria varului – reprezentată prin cele 60 de cuptoare pe malul Prutului, industria de sobe şi ornamente din teracotă, industria de intestine uscate – reprezentată printr-un singur atelier, care trimitea produsele sale peste graniţă şi în special în Ungaria, industria oţetului - reprezentată prin două fabrici cu debuşeurile în Moldova, Basarabia şi Bucovina, industria de perii şi bidinele, industria confecţiunei de umbrele, reprezentată prin 4 ateliere - desface produsele în toată ţara, industria conservelor de carne, reprezentată prin 4 mari ateliere - trimite renumite ghiudeme în toată ţara, industria conservelor din peşte reprezentată prin preparaţiunea sardelelor ruseşti, zise ruşi - trimite produsele în toată ţara. Industria casnică, în afară de produsele gospodăriilor noastre de la sate, este reprezentată prin 2 ateliere mari, M – tirea Agafton şi Moldoveanca ş.a”.