Studiul etnologului şi
scriitorului botoşănean Dumitru
Lavric se impune
prin cuprinderea panoramică a
epistolarului românesc şi printr-o descriere analitică a fenomenului aşezată pe
solidetemeiuri teoretice. Dotat cu un deosebit spirit investigativ, autorul ne
propune de fapt un
Magnum Epistolorum Romanum, cuprinzând
deopotrivă scriitorii specializaţi
în abordarea genului,
dar şi neprofesioniştii care scriu
sau dictează, mărturisesc şi relatează întâmplări, scene, peripeţii, impresii
de călătorie, preocupări cotidiene, necesităţi conjuncturale: domnitori, boieri,
negustori, preoţi, demnitaride stat, învăţători etc.
Se disting, în linii
mari, două categorii: epistola
practică, ce apare sub
semnul expresivităţii involuntare şi
epistola literaturizată, care conţine mărcile stilistice caracteristice ale
autorilor (scriitori,cărturari, savanţi).
Oricum, epistola se înscrie – tipologic – în literatura de frontieră, în
care literarul se întâlneştecu
elemente din stilul
oral, administrativ, politic,
didactic, documentar, ştiinţific,
publicistic (gazetăresc). Mecanismul retoric, cunoscut încă din
antichitate, cu elementele standard de salutatio,captatio benevolentiae, naratio
petitio, conclusio, poate fi găsit şi în scrisorile boierilor, oricare ar
filimba în care sunt scrise (dictate). În literatură, el devine un pattern.
Ce reprezintă întregul epistolarum românesc, privit în mod diacronic,
evolutiv – de la scrisorile (cărţile) de boieri şi domnitori până la cele care
au căpătat statut de operă literară,
cele pe care amputea denumi imaginarul epistolar. El se conturează – şi
spre aceasta ne duce demonstraţia critică –într-o imensă frescă a realităţilor româneşti din diferite
epoci. Se constituie, în consecinţă, un Text-sinteză literar-documentar, care
subsumează unui Tot studii de situaţii (precum le zicea Eminescu), portrete
(fiziologii) ale unor personaje importante (figuri actanţiale ale istoriei), schiţe de moravuri,geneze ale
unor opere, jurnale psihologice, note de călătorie, însemnări autobiografice,
„mărturisiri depăcate” (în genul lui Negruzzi), fişe caracterologice.
Marele Text (Macrotextul
sau Hipertextul în
termeni recenţi) epistolar
enumeră mii de(hipo)texte, impunând şi epistolieri cu
figură de monştri ai genului – Odobescu, Alecsandri, Eliade,Ghica (pentru care,
vorba lui Alecsandri: scrisoarea e unicul gen care i se potriveşte structural).
Există şi epistolieri care se remarcă nu prin numărul scrisorilor expediate, ci
prin acel al scrisorilor primite, precum este Ion Bianu (peste trei mii de
scrisori, adresate în timp de şase decenii). Ca modalitate decomunicare,
epistola presupune şi reciprocitate (cazurile exemplare sunt acela al lui
Alexandri/ Ghica)şi acela al Hasdeu, care răspunde la fiecare corespondenţă
trimisă).
Cercetătorul urmăreşte şi
po(i)etica genului, observând
la un moment
dat: „Ca şi
speciile biologice, cele literare
trăiesc printr-un raport dinamic – mai mult complementar decât antagonic
– dintre stabilitate şi mobilitate, conservare şi inovaţie. Tendinţa
conservatoare o manifestă codul (cum-ul
textului), veritabil ADN genetic, care
fixează specia în lanţul ontogenezei, o individualizează, îi asigură elementele
de identitate, până la tendinţa de asigurare a unui pattern imuabil ce năzuieşte adeveni canon,
dogmă, tendinţa inovatoare
la nivelul funcţiei,
e adoptivă, în
căutarea unei nişe existenţiale ce se află în masa
receptorilor”.
E un imperativ fundamental: să găseşti
„nişa existenţială” în fiinţa receptorului. Este ceea cepoate realiza epistola prin autenticitate,
înalta cotă a mărturisirii, deci prin sinceritate, prin libertatea democratică,
să-i zicem eseistică, a formei. Literatura şi-a dorit o asemenea comunicare, un
Cititor-model, aşa cum şi-l reprezintă Umberto Eco.
Studiul minuţios şi
aplicat al lui
Dumitru Lavric, în afară
de meritul de
a umple un gol
în istoriografia literară românească, îl are şi pe acela de a fi, în
temeiul analizei operelor epistolare, un studiu
sociologic care prezintă
epoci, figuri istorice,
personalităţi intelectuale (bunăoară
Bildungsromanul lui Octav
Onicescu), maeştri ai genului şi cultivatori involuntari ai lui.
Academician Mihai CIMPOI
