* în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, celebrăm zilele oraşului * municipiul cu peste o sută de mii de locuitori era, pe vremuri, târg la răscrucea drumurilor comerciale europene *
Oraşul în care trăim nu a fost dintodeauna situat la periferia interesului general şi a drumurilor de acces. Dacă acum, din când în când mai ajunge câte-un tren în „gara noastră mică”, iar aeroportul este „peste mână”, în alte secole mixtura etnică şi confluenţa drumurilor comerciale generau perioade de înflorire pentru târgul din acea vreme.
Amintirile preistoriei
Istoria locului începe, de fapt, cu mărturiile arheologice consemnate în „Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani”, ai cărui autori sunt Al. Păunescu, Paul Şadurschi şi Vasile Chirica. Cercetările arheologice au descoperit, pe terasa inferioară a râului Sitna, lângă cariera Răchiţi, urmele unei aşezări omeneşti şi un cimitir din epoca migraţiilor. Au fost identificate apoi mai multe nivele de locuire, la adâncimi variind între 6 şi 11 metri. S-au recoltat piese de silex şi oase de mamifere mari. Din cea de-a doua epocă a fierului s-au găsit fragmente ceramice, iar în locuinţele îngropate şi de suprafaţă s-au descoperit vetre pentru încălzit de formă ovală şi rectangulară, construite din piatră şi lut. Tot pe teritoriul oraşului Botoşani, într-un loc neprecizat, s-a descoperit un tezaur din obiecte de argint, ce datează de la sfârşitul secolul IV e.n. Tezaurul era alcătuit din vase, monede de argint şi trei linguri neornamentate. Obiectele, ce se află acum la Muzeul de istorie din Moscova, e posibil să provină din Dealul Cărămidăriei. Mai spre zilele noastre, în urma unor săpături făcute în curtea Poştei, s-au descoperit fragmente ceramice aparţinând Culturii Cucuteni. În vecinătatea Bisericii Sf. Parascheva s-au descoperit trei vase de lut din feudalismul târziu şi un tezaur turcesc, alcătuit din 20 de piese de argint. Pe strada I. C. Brătianu s-au găsit monede romane imperiale din argint de la Domiţian, Traian şi Antoniu Pius, iar lângă Teatrul „Eminescu” o monedă bizantină de bronz de la Roman III Argyros.
O geneză în negură
În „Istoria Liceului „Laurian” din Botoşani”, Nicolae Răutu povesteşte despre începuturile oraşului: „Pe aceste locuri acoperite altădată cu întinse şi bătrâne păduri... trăia, ne spune povestea, un boier cu nume Botăş. Câteva colibe, menite a adăposti acel vechi băştinaş şi pe ai lui, sunt obârşia unui sat căruia soarta îi va hărăzi şi o durată şi o propăşire la care nu se gândeau întâii săi descălecători. Din acel sat al Botăşilor au ieşit Botoşanii sau Botâşenii, după cum îi spune poporul prin părţile noastre”. „În „Istoria românilor în chipuri şi icoane”, Nicolae Iorga afirmă că la începutul oraşul a fost un sat, „care s-a prefăcut mai târziu, destul de târziu, într-un târg... Aşezat într-un loc oarecare, departe de apa cea mare a Siretului şi de apa cea mare a Prutului, într-un ţinut care nu avea altă bogăţie decât a vitelor ce găseau păşune înaltă şi grasă pe povârnişurile dealurilor de lut ce se interlocă aici – satul Botăşanilor nu făcea să se prevadă prin nimic un viitor mare”. Tot Nicolae Iorga, în „Scrieri istorice despre armeni”, evidenţiază rolul lor în „naşterea” oraşului: „Botoşani ar fi rămas întotdeauna satul descendenţilor lui Botăş dacă n-ar fi fost armenii. A fost o vreme când era doar burghezie armenească şi această burghezie armenească a creat oraşul... Botoşanii nu au numai armeni într-un cartier întreg cu străzi mari, cu două biserici, cu o mulţime de inscripţii purtând mai ales din secolul al XIX-lea, dar şi case vechi admirabile, perfect întreţinute”. În aceaşi opinie, foarte importantă pentru dezvoltarea satului ce avea să devină oraş a fost şi „aşezarea vremelnică a Domnului în cuprinsul lui”. Ştefan cel Mare şi-a ales satul ca loc de popas şi odihnă, pentru că la Hârlău avea o iubită, pe Maria, care i-a dăruit un fiu, pe Petru Rareş.
Păreri împărţite
Nu toată lumea acceptă ideea că Botoşani a fost mai întâi sat. C. C. Giurăscu îl aşează de la început în „categoria oraşelor, deoarece dispunea de mijloace economice, înţelegând prin aceasta comerţul şi meşteşugurile ca ocupaţii predominante ale locuitorilor săi” (Monografia oraşului Botoşani, Ştefan Ciubotaru). În aceeaşi lucrare este menţionată opinia extrem de tranşantă a geografului Victor Tufescu, născut la Botoşani: „Părerea că Botoşanii ar fi fost la început sat, preconizată de N. Iorga, nu se confirmă nici prin dovezi documentare, nici prin alte temeiuri istorice; pe de altă parte, nici un document nu-l menţionează ca sat; pe de altă parte, teritoriul târgului era loc domnesc (nu boieresc sau răzăşesc, cum era moşia satului)”. În aceeaşi opinie, „nu poate fi vorba de un Botăş – stăpân sau un întemeietor, ipoteza rămânând de domeniul legendei, ca în cazul lui Bucur – ciobanul, pentru Bucureşti”. Atât Giurăscu cât şi Tufescu cred că oraşul Botoşani a apărut „ca un rezultat al schimburilor de produse, la loc de răscruce a marilor drumuri comerciale de importanţă europeană: cel care lega Marea Baltică de Marea Neagră trecea prin Lvov – Cernăuţi – Dorohoi – Botoşani – Iaşi – Galaţi şi se întretăia aici cu cel care, pornind din Europa Centrală, trecea prin Praga – Budapesta – Cluj – Bistriţa – Suceava – Botoşani, traversa Prutul prin Vadul de la Ştefăneşti şi apoi se îndrepta spre Crimeea”.
Un punct de vedere
Adunând toate informaţiile, Ştefan Ciubotaru creionează propria sa versiune despre geneza oraşului: „Datorită existenţei a numeroase şleahuri comerciale, ce se intersectau pe locurile care se află astăzi oraşul Botoşani, s-a zidit mai întâi reşedinţa domnească... dotată cu străjeri şi poate cu un turm de pază, ce va deveni mai târziu clopotniţa bisericii Sf. Nicolae Popăuţi. Nu după mult timp, nu departe de reşedinţă, a apărut un rateş, acolo unde se întretăiau drumurile şi care, cu siguranţă, nu ducea lipsă de clienţi.... Ce a urmat, se deduce: în jurul hanului, sub paza de la reşedinţa domnească, s-au stabilit mai întâi câţiva negustori şi meşteşugari, aduşi probabil de stăpânul rateşului. Au apărut apoi primele căsuţe modeste, materialele de construcţie găsindu-se din belşug prin apropiere. Să nu uităm că, pe atunci, locuinţele satelor erau bordeiele, care se mai găseau chiar şi la începutul secolului XX. Şi iată de ce, o mică localitate cu căsuţe din vălătuci de pământ, acoperite cu stuf, paie şi mai târziu cu draniţă era considerată târg, pentru că acolo îşi duceau activitatea câţiva negustori şi meseriaşi”. Oricum, în 1439, când au năvălit tătarii, exista deja târgul lui Botăş, atestarea fiind făcută în conformitate cu Letopiseţul de la Bistriţa, unde apare prima menţiune documentară legată de oraşul nostru, ce a fost preluată peste 2 secole de Grigore Ureche şi inclusă în cronica intitulată „Letopiseţul Ţării Moldovei”. Documentul, citat de Ştefan Ciubotaru în monografia sa, are următorul conţinut: „...Scrie letopiseţul nostru că în anii 6947 (1439) noiembrie 28, intrat-au în ţară oaste tătărască, de au prădatu şi au arsu până la Botăşani şi au arsu şi târgul Botăşani”.
Toponimia urbei
În mod obişnuit, toponimele nu sunt întâmplătoare. În ce priveşte numele oraşului Botoşani, cercetătorii au emis numeroase ipoteze, „contabilizate” de Ştefan Ciubotaru:
- Al Papadopol Callimach, în 1887, în lucrarea „Notiţă istorică despre oraşul Botoşani”, a opinat că numele ar veni de la familia Botăşan, amintind că soţia domnului Ieremia Movilă era născută Botăşan şi avea la rându-i un frate, mare boier, care în 1610 a fost tras în ţeapă de Ştefan Tomşa. După acesta, numele de persoană Botăş (Botăşan), derivă din substantivul Botăş (butaş), „viţă de vie sădită de un an”;
- Nicolae Iorga, în „Istoria românilor în chipuri şi icoane”, studiază şi urbanonimul Botoşani: „Botoşanii înseamnă târgul lui Botăş. Botăş e un nume care trebuie pus alături de Bontăş, cu Motăş, Crasnăş, cu Hasnăş. Sufixul –ăş se adăuga la unele nume de oameni pentru a se face nume nouă... Botăş vine de la Botea sau botul. E un nume care se află în toate părţile româneşti: în Ţara Bârsei, în Banatul timişean”;
- V. Bogrea a derivat numele de Botoşani din cuvântul bulgăresc botuşar (cizmar), opinie combătută de N. A. Constantinescu în Dicţionarul onomastic românesc;
- Artur Gorovei, în monografia sa din 1926, se întreabă: „de unde vine numele oraşului şi al judeţului acestuia?... În unele cărţi, scrise cu câteva decenii în urmă... au dat unii cu părerea că numele Botoşani s-ar trage de la Batuş – Chan, hanul tătarilor, care în anul 1240, a prădat toată partea Europei... Se spune că Hanul fioros... şi-ar fi statornicit reşedinţa la Botoşani. Adevărul este că Botoşanii îşi trage numele de la Botăş, care din timpurile cele mai vechi va fi avut vreun rost pe meleagurile astea”.
Ce e clar e că în secolul al XV-lea Botoşanii era cunoscut şi sub numele de „Târgul lui Botăş”. În paralel au circulat şi formele sufixate: Botoşeni, Botăşani, Botuşani, Botuşeni, ajungîndu-se în cele din urmă la Botoşani.
