Mulţi dintre călătorii care au ajuns prin Botoşani în secolele trecute au vorbit, în jurnalele lor de călătorie, despre un sat ceva mai răsărit, un oraş în care „străzile erau înguste, întortocheate, pline de praf în timpul secetos şi de gropi cu apă şi desfundate în timpul ploilor” („Monografia oraşului Botoşani”, Ştefan Ciubotaru). Dar mai erau multe altele care te duceau cu gândul la sat: „”Deoparte şi de alta a străzilor, bordeie sărăcăcioase. Pe străzi, la tot pasul, întâlneai cârduri de orătănii, îndeosebi raţe şi gâşte, ce se bălăceau în băltoacele din mijlocul străzilor. Pe sub garduri păşteau animalele lăsate de capul lor, care-şi astâmpărau foamea cu buruienile ce creşteau din abundenţă şi care erau distruse numai de gerul iernilor. Caii şi vacile ajungeau cu păscutul până aproape de centrul oraşului. Câinii vagabonzi şi chiar din cei cu stăpân colindau nestingheriţi uliţele, în căutarea vreunui ciolan aruncat pe sub garduri”. Pornind de la starea de fapt, „poliţaiul oraşului”, C. Placa, a cerut Primăriei să ia măsuri, administraţia locului decretând că „este oprită cu desăvârşire vagabondarea a orice soi de vite pe stradă, cei care găsindu-se se vor prinde, iar pe proprietarii unor asemenea animale se vor pune la amendă conform legii”.
Primii paşi spre sistematizare
După 1820, au avut loc schimburi de locuri (grădini) între proprietari, pentru deschiderea de uliţe, precum şi exproprieri de utilitate publică, alinieri, lărgiri de străzi, făcute de autorităţile locale. În acea perioadă, s-au eliberat la cererea autorităţilor trei hrisoave domneşti, ce cuprind informaţii detaliate despre modernizarea străzilor. În 1820, „obştea lăcuitorilor din Târgul Botoşani, boieri, negustori şi alte stări”, au înaintat domnului Mihail Şuţu o jalbă prin care cereau o serie de privilegii, cum ar fi dreptul de a încasa taxe comunale şi a le folosi pentru „facirea şoselilor şi podurilor”, prin poduri înţelegându-se pavarea străzilor centrale cu scânduri de stejar. Cererea le-a fost aprobată, stabilindu-se ca încasările să fie gospodărite de o Casă obştească, ce s-a transformat în Consiliu comunal. Celelalte două hrisoave au fost similare, doar completate şi cu alte privilegii. Jălbarii au făcut şi o descriere a stării jalnice a drumurilor de secol XIX: „...afară de greutatea aceea a umblatului de a nu puté străbate uneori nici cu sufletul de la un loc la altul... apoi de cele mai multe ori, îndestularea târgului dinspre cele trebuincioase ale pitrecirii precum lemni, zahareli şi alte asămine lucruri vine cu totul în scădere, iar uneori face de istov împuţinarea şi lipsa, neputând locuitorii a străbate în târg ca să aducă aceste” („Monografia oraşului Botoşani, Ştefan Ciubotaru). Taxele care au fost aprobate prin hrisoavele domneşti erau de „zece parale pentru o vadră de rachiu, holercă şi păcură; 2 lei pentru o bute de vin, zece parale pentru vadra de rachiu şi holercă ce se fabrica la oraş etc”.
„Muncă patriotică”
Ar fi eronat să credem că munca de acest gen a fost inventată în zilele noastre, locuitorii oraşului „prestând” pentru comunitate şi în secolele trecute. Hrisovul din 1822 a fost cel ce a introdus pentru prima dată prestaţia obligatorie a locuitorilor, ce erau obligaţi să lucreze la amenajarea uliţelor după cum urmează: „birnicii din mahalale şi scutiţii trebuiau să lucreze cinci zile pe an, cei ce posedau care cu boi sau căruţe cu cai, urmau să le folosească şi pe acestea etc”. Evident că prestaţia obligatorie nu era suficientă, atât timp cât în oraş erau gropi atât de „consistente”, încât în sezonul ploios „căruţele şi trăsurile intrau în apă şi noroi până la butucul roţilor, de unde se putea ieşi cu mare greutate. În 1832 s-a încercat astuparea lor de către Eforie, încheindu-se un contract cu locuitorii din satul Vorniceni, prin care aceştia s-au angajat să care moloz cu 30 de care cu boi, de două ori pe zi”. Primele acţiuni concrete de modernizare se pare că au fost cumpărarea, în 1830, de la hatmanul Teodorache Sturdza, a unui lot, cu 140 de galbeni, necesar „pentru deschiderea unui drum de la trunchiurile casapilor până în piaţa târgului”. În 1833, Eforia avea amenajate câteva drumuri noi, ale căror gropi au fost astupate cu molozul rezultat de la demolarea Bisericii „Sf. Acsinte”, tot atunci fiind pietruită şi piaţa. Doi ani mai târziu, „strada centrală s-a început a podi cu scânduri. Avea o lungime de 25 de stânjeni şi două palme. Sistemul de podire s-a dovedit a fi neeficient. Nu după multă vreme s-a stricat şi la vreme de sloată nu numai că trecătorii cu sloboda nu pot umbla, dară şi trăsurile apoi nici cum”. Ulterior, strada a fost pietruită.
Uliţe călcate de paşii Domnitorului
Tot în 1835 a ajuns la Botoşani şi Mihai Sturza care, în drumul său spre Mihăileni, a fost total nemulţumit de starea dezastruoasă a uliţelor. Pentru a se remedia situaţia, a propus Eforiei să găsească un sat cam de 40 de oameni, care să lucreze „a treia săptămână pe lună” la repararea şi întreţinerea străzilor, Eforia urmând să suporte birul ce-l datora satul respectiv. „Acelaşi domn a catadixit să se plimbe pe jos, prin oraş şi să ajungă chiar într-o mahala, unde a observat că uliţele sunt strâmte şi strâmbe din cauza locuitorilor care au mutat gardurile spre mijlocul străzilor, în dorinţa de a-şi mări grădinile. Domnul a ordonat Eforiei ca toate gardurile ieşite în linie să fie distruse de către poliţie, atât în centru, cât şi în mahalale”.
„Botezul” uliţelor şi al drumurilor
În secolul XVII, uliţele, hudiţele sau drumurile erau „botezate” ad hoc, fără nici o hotărâre administrativă. Monografia lui Ştefan Ciubotaru ne dă câteva exemple de denumiri din aceea perioadă: Uliţa Băcăliilor, Uliţa Veche, Drumul Dorohoiului, Drumul Hotinului, Uliţa Armenească, Uliţa Sf. Gheorghe, Uliţa Căsăpiei, Uliţa cea Mare, Uliţa Pisoschi, Uliţa Grecească, Uliţa Sticlăriei, Uliţa Blănarilor, Uliţa Lipţcanilor, Uliţa Hârbarilor sau Uliţa Mindirigiilor. După 1890, Primăria a atribuit fiecărei străzi un nume, fiind identificate 176 de artere ale oraşului. Câteva nume din acea vreme, astăzi dispărute, ar fi: Boyan, Başotă, Catargiubascar, Cerdacu Roşu, Cimpoiul, Cristovergi, Dialul Borşului, Muzicanţilor, Magazia Gărei, Spitalul Israelit, Şerpelui, Zig – zag ş.a. Cât priveşte actuala stradă principală – Calea Naţională – ea a fost denumită, pe rând, Drumul Dorohoiului, Drumul Hotinului, Uliţa Veche, Uliţa cea Mare, Strada Mare. Actuala denumire e atestată din mai 1884, când într-o corespondenţă a Primăriei către Serviciul drumurilor din Iaşi, titulatura de „Şoseaua Naţională” alternează cu cea de „Calea Naţională”.
Modernizări mai serioase
Cel care a acordat atenţie sporită modernizării străzilor din Botoşani a fost primarul C. I. Placa. În Consiliul local din 1872 s-a decis alocarea sumelor încasate din „venitul prestărilor şi jugăritului”, în valoare de 2.000 de galbeni pe an, pentru străzi. Întrucât sumele erau insuficiente, un an mai târziu Primăria a propus concesionarea lucrărilor prin licitaţie la nivel naţional şi împrumuturi bancare. O dată publicată hotărârea în Monitorul Oficial, municipalitatea a fost năpădită cu oferte, una mai tentantă ca alta. „H. K. Iassinschi din Iaşi se oferea să paveze străzile cu asfalt; o societate anglo – austriacă din Cernăuţi propunea asfaltarea cu calcit bituminos, cum s-a procedat la Viena; două oferte au mai venit de la Iaşi (Otto Beilig şi Dimitrie Anghel), alte două din Bucureşti (Iam Freudi şi Firma Freind), una din Galaţi (F. Dumarest)” etc. Dacă e să ne luăm după numărul mare de oferte, realizăm că din toate timpurile s-a câştigat foarte bine din astfel de lucrări. Bancherul botoşănean H. Gutman s-a oferit să împrumute fabuloasa sumă de 1.000.000 lei pe termen de 6 – 7 ani, cu dobândă de 2% şi comision 1%, împrumutul urmând a fi garantat de Primărie prin veniturile sale şi întreaga avere imobilă. Până la urmă, administraţia a renunţat la planurile sale de anvergură.
Modernizarea reţelei stradale a debutat, totuşi, în 1890, când primar era Ilie Ciolac. Acesta, într-un singur an, a expropriat 18 locuitori pentru alinirerea unor străzi şi pentru a deschide altele noi. În 1891 au avut loc alte 14 exproprieri, iar în 1895 – 19, lucrările de modernizare începute atunci durând până în preajma primului război mondial.
Lupta cu praful şi pârâul Cacaina
Străzile centrale fiind în mare parte nepietruite, vara, la trecerea trăsurilor, se ridicau „nori de praf”. Pentru udarea străzilor, Primăria a adus din străinătate, în ultimul deceniu al secolului XIX, patru „săcăli cu turbine”. Într-un oraş care devenea din ce în ce mai curat, pârâul Cacaina, ce-şi avea izvorul chiar în faţa Primăriei şi care era o veritabilă „ladă de gunoi”, făcea notă discordantă. Din această raţiune, în 1899, pârâul a fost asanat, cei ce au săpat şi au transportat pământul fiind lipovenii din Botoşani. Atunci a dispărut „Podul de piatră”, numele primarului în vremea căruia s-a întâmplat asta fiind Jules Ciolac.
