 |
| Înainte de 1989, devenise tradiţie ca românii să fie chemaţi în fabrici în zilele de Paşti şi de Crăciun. Sursă foto: http://octaviancoifan.blogspot.com |
* În
pofida restricţiilor, oamenii continuau să creadă în Dumnezeu şi să meargă la
Biserică *
La finele lui 1989, ne-am recâştigat
libertatea. De a vorbi, de a crede, de a călători, de a gândi singuri, de a
crea în nume propriu. Când vine vorba despre ce se întâmpla în vremurile
dinainte, de care ne despart mai bine de două decenii, amintirile sunt oarecum
în ceaţă şi circulă, din ce în ce mai des, legende. Iar când vine vorba de
religie, păşeşti, de-a binelea, pe “nisipuri mişcătoare”, existând tentaţia
exagerărilor, implicit a promovării unor informaţii din zona extremelor.
Istoricul Gheorghe Median aduce subiectul
care, în opinia dumisale, “merită o dezbatere mai amplă, la care să participe
oameni de vârste diferite, din medii sociale şi profesii diferite”, pe linia de
echilibru, esenţială în conturarea “unei imagini reale a ceea ce a însemnat
fenomenul religios din România în anii
comunismului”. Istoricul botoşănean a ajuns la concluzia că “tinerii, influenţaţi
de o anumită prezentare, nu totdeauna corectă, făcută în manuale şcolare,
sau în mass-media - a perioadei în care ţara s-a aflat sub regim comunist
- cred că Biserica era un domeniu interzis, apropierea de lăcaşurile de
cult sau participarea la manifestaţii religioase punându-i pe oameni în grav
pericol”. Iar situaţia
nu era deloc aşa, existau şi “tonuri” mai calde, nu doar nuanţe de “alb şi
negru”.
“Ca unul
care a s-a născut în anii comunismului şi i-a trăit aproape de la un capăt la
celălalt, pot spune că Biserica a fost una dintre instituţiile respectate
şi frecventate, chiar dacă, ideologia ei era diferită celei care stătea la baza
sistemului politic al ţării. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, în care
bisericile (nu toate, desigur) au fost închise sau transformate în muzee ale
ateismului, în România lăcaşurile de cult au rămas deschise, preoţii oficiind
slujbele religioase, conform calendarului bisericesc. Este important de reţinut
şi faptul că Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Bucureşti a continuat
să funcţioneze, fapt ce a făcut ca nicăieri în ţară să nu
existe parohii fără preoţi. Sigur, că o parte a locuitorilor, în special
cei din structurile politice sau din cele ale armatei, poliţiei
şi securităţii, evitau să intre în biserici, din motive care ţineau
de angajamentele pe care şi le luaseră atunci când se încadraseră în domeniile
respective, dar cei mai mulţi nu aveau reţineri în a face acest lucru. Mai mult
chiar, puţini erau cei care se căsătoreau fără cununie religioasă. Copiii
erau botezaţi, iar înmormântările nu erau de conceput fără slujbele
religioase prevăzute de ritul ortodox”, rememorează Gheorghe Median.
Schimbări în formă, nu în fond
Tot el
recunoaşte că “totul se făcea fără prea multă agitaţie, exista o anume reţinere
în tot ceea ce se întâmpla în legătură cu Biserica, dar activitatea
instituţiei nu a încetat nici un moment să se desfăşoare. În ce mă priveşte, nu m-am sfiit niciodată să
particip la manifestările religioase, oricare au fost ele. Dacă la unele am
participat fără ştiinţa mea (cum ar fi botezul), pe altele le-am organizat aşa
cum au făcut-o înaintaşii mei. M-am cununat religios, chiar dacă lucram într-un
sector strâns legat de propagandă, mi-am botezat copiii la biserică, am cununat
şi am botezat şi nu am avut niciodată vreo problemă din acest punct de vedere. Prin urmare, mi se pare că lucrurile nu
s-au schimbat foarte mult în fondul lor, ci poate în formă. Fapt ce mi se pare
firesc, într-o perioadă cu o dinamică atât de accelerată şi cu transformări atât
de mari în toate domeniile de activitate”.
Mai puţini, dar cu credinţa în suflet
Vorbind despre
sărbătorile pascale, Gheorghe Median afirmă că “acestea erau respectate conform
tradiţiei. Oamenii mergeau la Denii şi desigur la slujba de Înviere pentru a
lua lumina sfântă şi a-şi sfinţi bucatele. Peste tot se simţea aerul de sărbătoare.
Copiii nu lipseau de la Deniile din săptămâna patimilor, dar numărul lor nu era
prea mare, pentru că, pe de o parte în şcoală nu se făcea educaţie religioasă,
iar pe de alta, în multe şcoli, cu deosebire la oraş, în şcoli se organizau
activităţi culturale la cere erau erau îndemnaţi să participe”.
Din păcate, după
cum remarcă acelaşi interlocutor, libertatea câştigată nu este, în totalitate,
benefică pentru tot ce înseamnă credinţă: “Trebuie să mai remarc un lucru.
Oamenii, de la mic la mare, manifestau mai mult respect faţă de manifestările
religioase. Cei care participau la slujba de Înviere, mai puţini ca număr,
aveau loc în biserică şi păstrau liniştea necesară pentru ca fiecare să
poată asculta cuvintele preotului. Acum, lăcaşurile de cult sunt înconjurate de
mulţimi de oameni, în care, sub acoperirea anonimatului, numeroşi
indivizi îşi permit să aibă atitudini nepotrivite. Continua mişcare,
vorbitul tare, fumatul în curtea bisericilor, sunt doar câteva dintre aceste
manifestări, care denotă că libertate religioasă deplină de care oamenii se
bucură acum, nu este înţeleasă aşa cum trebuie, şi aici Biserica, slujitorii
ei, profesorii de religie şi noi toţi ceilalţi, mai avem încă multe de făcut”,
încheie Gheorghe Median.
Luptă continuă între ateism şi credinţă
O frescă ceva mai
dură a ceea ce se întâmpla înainte de 1989 creionează, sub protecţia
anonimatului, un cadru didactic – pensionar: “În licee erau cercuri de ateism, la care se nega credinţa în Divinitate.
Erau respinse practicile religioase, elevii fiind sfătuiţi să nu participe la
acţiuni în preajma sau în timpului Paştelui. Totul depindea, însă, de
convingerile personale ale celui ce conducea cercul - care putea formula
sfaturi ferm sau doar pentru a le închide gura superiorilor. Cei din
organizaţiile UTC sau chiar din rândul profesorilor îi urmăreau pe tineri,
pentru a afla dacă merg la biserică. Dacă îi vedeau, îi apostrofau, mai rar în
public, mai des între patru ochi. Secretarul cu propaganda din rândul UTC-ul
sau secretarul de partid aveau misia să afle dacă elevii şi profesorii
respectau „sfaturile” cu privire la locurile unde se desfăşoară practici cu
caracter religios. Regula era aceeaşi şi în întreprinderi, unde „indicaţiile”
veneau tot de la secretarii de partid şi UTC, care le primeau şi ei, la rândul
lor, de mai sus. Era interzis să spui „Hristos a Înviat”, ca formulă de salut.
Spuneai „Bună ziua”, ca în toate celelalte zile.
În ziua de Paşti,
Comitetele orăşeneşti sau comunale de partid organizau conferinţe la Casa de
Cultură sau la Căminele culturale, pe teme diverse (culturale, educaţie
sanitară, îngrijirea pădurilor, agricultură), în răstimpul în care preotul
ţinea slujba în biserică. Oamenii erau mobilizaţi şi aproape obligaţi să vină
la conferinţe. Cu toate acestea, de multe ori venea reprezentantul judeţului să
ţină şedinţa şi găsea căminele aproape goale...
Tradiţia se respecta mai
mult între patru pereţi. Şi în vremurile dinainte se făceau ouă roşii, pască,
cozonac, friptură şi drob de miel. Cei ce nu puteau fi constrânşi în niciun
fel, se duceau să sfinţească bucatele la biserică. Dacă erau membri de partid,
trimiteau o bunică, o mătuşă. Bucatele de bază au rămas aceleaşi, dar s-au
îmbunătăţit creaţiile culinare, funcţie de „buget” şi de „fală”. În dimineaţa
Paştelui, copiii îşi spălau faţa cu oul roşu băgat în apa în care era un bănuţ,
pentru a fi frumoşi şi bogaţi tot anul. Şi cei mai săraci cumpărau un obiect de
îmbrăcăminte sau încălţăminte pentru copii. În special pantofi sau săndăluţe,
cu care copiii ieşeau în sat şi se mândrească în faţa celorlalţi.
Înainte, unul din
aspectele pozitive a restricţiilor impuse era păstrarea caracterului patriarhal
al Sărbătorii (strict în familie). Libertatea absolută din zilele noastre a dat
posibilitatea, pe alocuri, ca sărbătoarea să se golească de conţinutul religios
şi să să laicizeze, cel puţin în rândul unora dintre tineri”. (Carmen Moraru)
