* Străvechile orologii ale oraşului îşi
perpetuează existenţa mulţumită unui sucevean naturalizat pe meleagurile
noastre *
De „Sf.
Gheorghe”, Petru Balan va împlini 81 de ani. O vârstă frumoasă, conturată de
multe decenii de existenţă, de care-şi aminteşte cu plăcere. Modest, aşa cum
sunt semenii care realizează lucruri deosebite, inginerul mecanic pensionar
acceptă cu greu să vorbească despre viaţa lui şi, mai ales, despre ce a făcut
în ultimul deceniu.
A venit pe lume la Fântânele,
în judeţul Suceava. Vremea liceului şi-a trecut-o la Fălticeni, a armatei la
Bucureşti, facultatea terminând-o la Iaşi, de unde are şi diploma de inginer
mecanic. În 1968 a venit la Botoşani, la „Întreprinderea de Morărit şi
Panificaţie”. „Apoi am preluat investiţia „Forja”, de la IMAIA, pe care am
pus-o în funcţiune în 8 luni. După, am preluat „Electro”, în 1974, de la „Cota
zero”. Am coordonat lucrările de
început. Lucram cu un inginer de „24 de karate” – Dăscălescu – inima
şantierului. Am rămas la „Electro” până în 1991, ca şef al Atelierului de
SDV-uri şi utilaje”, povesteşte Petru Balan. După ieşirea la pensie, a mai
colaborat, timp de 9 ani, cu Uzina mecanică Cugir. Cât timp a fost în
activitate, Petru Balan a lucrat şi la catedră. 15 ani, între 1974 – 1989, la
Liceul „Laurian” şi la „Electrocontact”, unde a predat discipline tehnice.
Ţara, colindată în lung şi-n lat
În timpuri în care
industria nu era aruncată la fiare vechi, ca acum, specialiştii din fabrici
plecau frecvent în delegaţii. „Am cunoscut toată ţara” – îşi aminteşte Petru
Balan. „Nu am ajuns la Giurgiu şi la Huşi, unde mi-ar fi plăcut să văd
podgoriile. Am vizitat, în schimb, aproape toate orologiile din ţară. Când
vedeam o biserică, urcam imediat în turn. Cred că am intrat în zeci de
biserici. La Sibiu am văzut toate împrejurimile de sus”.
Ruga oamenilor de cultură
După ceea ce pentru alţii
este o viaţă de om, suceveanul devenit botoşănean prin adopţie a simţit că e
timpul să se ocupe de altceva. Era inginer făcut în alte timpuri, care ştia nu
doar ce înseamnă producţie, ci şi cum se lucrează la o planşetă de proiectare
şi aflase multe despre ceasurile din turnurile României. Aflaseră şi alţii
despre bagajul său de cunoştinţe tehnice, aşa că până la rugămintea adresată de
oameni de cultură botoşăneni – de a se ocupa de orologiile urbei – n-a mai fost
decât un pas.
104 trepte
Nu e vreo parafrază după
vreun titlu de film, cum s-ar putea crede, ci de numărul treptelor ce şerpuiesc
în turnul Bisericii „Uspenia” din Botoşani. Acolo a fost instalat în 1872
primul ornic public, tot din cupola bisericii semnalându-se, în acele timpuri,
şi incendiile – prin tragerea clopotelor şi apoi prin focuri de armă. Numai că
secolele şi deceniile s-au scurs şi ceasul a obosit să mai măsoare timpul. „În
2000, am discutat cu preotul Toader Candrea. Umblaseră mai mulţi şi ceasul nu
mai mergea. Aşa că am adus mecanismul în atelier (în Centrul vechi, n. red.),
aici pe planşetă. Am proiectat piesele ce lipseau, pe care mi le-au făcut
meseriaşi ai locului, altele le-am găsit. Am completat totul, am curăţat
piesele, munca de reconstituire durând luni bune”, rememorează Petru Balan.
Problema cu ceasul ce
„vine” din secolul XIX, cu îmbunătăţiri de nou mileniu, e că mecanismul trebuie
întors o dată la două zile, ca să funcţioneze. „Merg în special pentru sâmbătă
şi duminică, când vine lumea la slujbă”, mai spune „paznicul timpului”. Pare un
fleac, la prima vedere. Dar m-am convins că nu e, câtuşi de puţin aşa, urcând
împreună cu Petru Balan în turnul Uspeniei. Pe ultimele scări, cel puţin, te
întâlneşti cu episoade ce te fac să juri că nu vei mai ajunge acolo a doua
oară. Scările de la încăperea clopotelor spre vârf le urci cu gândul că ţi-ai
putea rupe gâtul, în orice clipă. Numai că încercarea merită, realmente, pentru
că lângă acoperişul bisericii am avut un sentiment, palpabil, al întoarcerii în
timp.
Inginerul – pensionar
îngrijeşte mecanismul străvechi ca pe-un copil. Învârte manivela ce-l pune în
mişcare, îl unge ca să nu scârţâie - bucuros că roţile dinţate ce par desprinse
dintr-un film cu Chaplin continuă să-şi facă misia. Din stradă vezi un ceas
care măsoară timpul şi care ar putea fi din zilele noastre, numai că
„întâlnirea din turn” te conduce în cu totul alte vremuri.
Odiseea de la „Laurian”
Nici povestea ceasului de
la „Laurian”, ce trebuie întors de două ori pe zi, nu e simplă. „E construit în
aşa fel încât nu poate fi mecanizat, astfel că trebuie întors. L-am reparat în
2003 – 2004. A durat destul de mult deoarece cadranul nu era inscripţionat. Şi
e vorba de un cadran ce are 1,6 metri în diametru şi o greutate de 260 – 270 de
kilograme. A fost nevoie de o macara şi de muncitori pentru inscripţionare şi pentru
a-l face să meargă. Pe muncitori i-a plătit Conţac”, îşi aminteşte Petru Balan.
Nu prea mai trece pe-acolo, deşi a predat 15 ani la liceu. „Poate acum, înainte
de venirea iernii, când trebuie uns mecanismul”, mai spune, cu oarece năduf,
inginerul botoşănean. Năduf pentru că nu-şi mai prea aminteşte nimeni de
pensionarii ce au supravieţuit, cu încăpăţânare, timpului.
Alte orologii din „istoria vie” a oraşului
Mai sunt şi alte ceasuri
publice în oraş, pe care Petru Balan le ştie ca pe propriul buzunar: „La „Urban
Serv” am început de ceva vreme. Este un ceas cu trei cadrane. Pe cel din mijloc
l-am făcut să meargă. Poate în primăvară mă ocup şi de celelalte. La Muzeu
ceasul e electric. Cine s-a ocupat de cel dinainte a spus că nu se mai poate
repara. Şi la Primărie este un ceas purtat de un ceas – mamă, care acum nu
merge”. Pensionarul specializat în repararea orologiilor i-a mai ajutat pe
suceveni, unde s-a ocupat de ceasul catolicilor şi a mai reparat ceasuri cu
pendulă, pentru prieteni.
O meserie fără urmaşi
Din păcate, în urma lui
Petru Balan nu mai rămâne nimeni care să-i ştie meseria. „Am încercat să formez
un inginer care, din păcate, a plecat la Dorohoi. Iar mie vederea îmi cam
slăbeşte. Nu mulţi au chemare, înclinaţie. Meseria cere răbdare, inteligenţă,
cunoştinţe tehnice. Tot ce fac, fac în regim de voluntariat, pentru cultura
acestui oraş. În fiecare lună cheltui bani din pensie, cam un milion pe uşor”.
Pentru o astfel de
meserie, rară, e nevoie şi de multă pasiune. Pentru că altfel Petru Balan nu ar
veni de două ori pe zi în atelierul său din Centrul Vechi, unde l-am găsit.
Unde încă mai merge un radio „Gloria” din 1941, în vecinătatea unui cronometru
străvechi şi a unor cărţi tehnice ce au împlinit mai bine de jumătate de
secol. (Carmen MORARU)
.jpg) |
| Petru Balan, in Centrul Vechi Botoşani. Fotografie Carmen Moraru, aprilie 2012 |
