* Primele reguli s-au stabilit în timpul celei
dintâi domnii a lui Constantin Mavrocordat, care, prin reformele introduse,
şi-a dorit ca domnitorii să poată interveni şi judeca orice pricină, de la cele
mai mici până la cele mai mari *
Încă din prima jumătate a
secolului XVIII, a fost nevoie de un cadru legislativ bine statuat, deoarece
abuzurile membrilor aparatului administrativ ajunseseră să determine veritabile
migraţii ale moldovenilor dintr-o localitate în alta, unii părăsind chiar ţara.
Divanul domnesc - o instanţă imperfectă
Din detalierea făcută de
Ştefan Ciubotaru în „Monografia oraşului Botoşani până la 1944” aflăm că
„divanul” a fost instanţa supremă de judecată a Moldovei (prezidată de domn sau
printr-un delegat), membri fiind mitropolitul, episcopi, marele logofăt, marii
vornici, vistiernicul, postelnicul, aga, spătarul şi hatmanul. Din păcate,
balanţa cu care judeca instanţa de secolul XVIII nu era nici ea tocmai dreaptă,
fiindcă domnitorul, ce avea de dat un verdict legat de faptele abuzive ale
marilor boieri, mai închidea ochii... „În unele cazuri, domnul nu putea sau nu
voia să ia măsuri, ba, mai mult încă, reclamanţii se expuneau la molestări şi
chiar confiscări de bunuri, fără ca cineva să intervină în favoarea lor.
Astfel, în 1741, un negustor din Botoşani l-a reclamat pe marele ban Călmaşul,
că îi împreura moşia. În reclamaţia adresată domnului, negustorul a făcut
cunoscut că mai întâi s-a adresat ispravnicilor, care nu l-au apărat, deşi avea
cărţi domneşti. Banul a refuzat să se prezinte în instanţă şi nu a dat curs
nici invitaţiei pe care i-a făcut-o domnitorul C. Mavrocordat, nici nu a trimis
pe cineva, ca să-l reprezinte la a doua acţiune deschisă împotriva sa de
acelaşi negustor, de la care luase o sumă de bani şi nu voia să i-o restituie. Deşi
instanţa l-a condamnat să restituie suma şi să suporte cheltuielile, nu s-a
conformat, ba mai mult încă, a pescuit în iazul negustorului, păgubindu-l cu
200 de lei şi, fiind vecini de moşie, banul a încălcat pământul negustorului. Acelaşi
arghirofil ban, luând în arendă perceperea goştinei din Botoşani, a luat de la
un negustor ca zălog 87 de oi, pretextând că ar fi avut mai multe decât cele
declarate, apoi a dat dispoziţie arnăuţilor ca să-l maltrateze şi chiar
întemniţeze. La plângerea negustorului, domnul a hotărât ca neînţelegerea să
fie judecată de boieri, dar călmaşul a continuat să aibă aceeaşi comportare
abuzivă. După moartea banului, soţia acestuia nu şi-a schimbat comportarea faţă
de negustor, ceea ce l-a determinat pe domnitor, în iulie 1756, să scrie
vornicului de Botoşani să ancheteze cazul. Cu toate intervenţiile domnului
către judecătorul de ţinut şi ispravnic, nu s-a făcut dreptate” (Ştefan
Ciubotaru, „Monografia oraşului Botoşani până la 1944”). Un conflict între
târgoveţi şi ecumenii greci de la Mănăstirea Popăuţi, declanşat în 1774 şi
ajuns la judecata divanului domnesc, a fost tranşat abia în 1803.
Noi instanţe judecătoreşti
În 1774, separat de
„divan”, a fost înfiinţat Departamentul Justiţiei, compus din marele logofăt şi
marii vornici. De această dată, era vorba de o structură ceva mai specializată,
Ştefan Ciubotaru scriind că membrii departamentului „se alegeau dintre boierii
cu deosebite cunoştinţe de drept şi cu o practică mai îndelungată în judecarea
proceselor”. Neînţelegerile dintre târgoveţi şi călugării greci au ajuns şi pe
rolul Departamentului Justiţiei. Departamentul al doilea de justiţie a luat
fiinţă între anii 1806 – 1812 şi avea drept sarcină judecarea pricinilor mai
mici. În următoarele decenii, modificările în sistem, conform monografiei
oraşului, s-au succedat destul de rapid: „Îm jurul anilor 1822 – 1823,
Departamentul Justiţiei s-a modificat, ţinându-se seama de vechea împărţire
administrativă a Moldovei: Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Astfel s-a înfiinţat
„Divanul judecătoresc al Ţării de Sus”, cu sediul la Botoşani, unde marele
logofăt, cei doi vornici, vornicul de poliţie, marele ban, marele paharnic,
marele stolnic, marele clucer, marele pitar şi marele şetrar formau completul
de judecată. Începând cu luna mai a anului 1829, Divanul Domnesc şi-a încetat
activitatea, iar procesele pe care le judeca în mod obişnuit au trecut la
„Adunarea obştească” alcătuită din mitropolitul ţării, un episcop, 13 boieri, opt
membri ai Departamentului judecătoresc şi vel postelnicul. Din luna mai a anului
1830, s-a reînfiinţat Divanul domnesc.
„Cremenalul”, spaima răufăcătorilor
Departamentul
criminalistic, căruia i se mai spunea şi „Cremenal”, a avut o activitate bogată
până în 1832, dar între anumite limite, din moment ce nu avea voie să judece
boierii, ci doar să cerceteze şi să înainteze rezultatele Obşteştii Adunări,
prezidate de domnitor. „Boierilor găsiţi vinovaţi li se aşeza pe umăr caftanul
rangului de boierie, care apoi li se smulgea cu violenţă de către un dregător
ce rostea cu glas tare: „Nevrednic este!”, după care condamnatul era îmbrăcat
în suman ţărănesc, iar pe cap i se aşeza o căciulă ordinară din piele de oaie.
Unele din pedepsele aplicate de Departamentul Criminalistic au constat în
trimiterea la ocnă, tăierea nasului, a mâinilor, a degetelor de la mâini,
bătaia la tălpi şi spate, precum şi „îmbourarea”, adică aplicarea cu fierul
roşu pe frunte a stemei ţării, pentru a fi recunoscuţi. Bătaia consta din lovituri
cu „toiagul” sau cu bice cătrănite, numărul acestora putând ajunge până la 300.
Pentru fapte deosebit de grave (în special crime), se aplica pedeapsa cu
moartea prin spânzurătoare sau decapitare, capetele acestora fiind înfipte la
locul crimei, în pari ascuţiţi şi ţinute un timp pentru a-i îngrozi pe cei
tentaţi să săvârşească asemenea acte. O spânzurătoare a existat şi la Botoşani
(semnalată în 1780), montată în locul ce despărţea Mahalaua Tătăraşi de Târgul
vitelor, ceea ce înseamnă că Divanul judecătoresc al Ţării de Sus, cu sediul la
Botoşani, a hotărât şi condamnări la moarte prin spânzurătoare. Locul a fost
ales nu întâmplător lângă iarmaroc, căci acolo se adunau locuitorii din toate
colţurile ţinutului, ce se îngrozeau la vederea spânzuratului” (Ştefan
Ciubotaru, „Monografia oraşului Botoşani până la 1944”).
O „giudecătorie” pentru pricinile botoşănenilor
A fost înfiinţată în
1832, odată cu apariţia Regulamentului organic şi i se mai spunea „Tribunal
giudecătoresc”. Din păcate, chiar dacă vorbim deja de secolul XIX, înregistrăm
şi un regres, pentru că judecătorii acelor timpuri nu aveau o pregătire
specială (cu studii de drept) şi erau aleşi şi numiţi de stăpânire, adeseori pe
bază de relaţii. „Era destul să ştie cineva a citi şi a scrie, poate chiar
numai a iscăli, pentru a putea pretinde o numire în magistratură” (Artur
Gorovei, „Monografia oraşului Botoşani”). Prima judecătorie a fiinţat începând
cu 1832 în casa lui Neculai Damianovici, care era recompensat cu o chirie de
500 de lei pe an. Preşedintele Tribunalului era asistat de doi asesori şi un
director, adică un grefier. Cu timpul, la judecătorie ajung oameni cu
pregătire, destul de departe de caracterizarea iniţială făcută de Artur
Gorovei. O mărturie în acest sens este un CV din 1837, amintit de Ştefan
Ciubotaru: „Spătar Enache Gane, prezidentul Giudecătoriei Botoşani... a învăţat
cu dascăli la casa părintească greceşte, franţuzeşte şi moldovineşte... De la
1814 – 1921 a fost guberskii secretar, pe vremea Ex. Sale Domnului Guvernator
Sturdza. De la 1821 – 1827, ispravnic la ţinutul Roman, apoi asesor la
Giudecătoria Sucevei, apoi prezident de Tribunal”.
La un secol de la
înfiinţarea „giudecătoriei”, mai exact în 1932, în Botoşani existau următoarele
instanţe: „1. Tribunalul, compus dintr-un preşedinte, trei judecători de
şedinţă, un supleant, un procuror şi un substituit (la parchet) şi un judecător
de instrucţie; 2. Judecătoria urbană. Acestea făceau parte din circumscripţia
Curţii de Apel Iaşi. Baroul avocaţilor din judeţ se compunea din 91 de
persoane: 78 avocaţi definitivi (63 români şi 15 evrei); 10 avocaţi stagiari (4
români şi 6 evrei); 3 apărători români” (Botoşani în 1932”).
