Cursele de cai la Botoşani

* împreună cu tirul, scrima si gimnastica, călăria face parte din grupa primelor sporturi care s-au practicat în judeţul nostru* 

Întrucât în trecut au existat numeroase regimente de cavalerie, militarii au fost cei care au dominat hipismul, atât ca performanţă cât ca număr. Cu timpul, spectaculozitatea întrecerilor a atras un public numeros, din rândul căruia s-au ridicat călăreţi valoroşi, ce au pus bazele unor concursuri de amatori, dar şi profesioniste.

Datorită faptului  că în Garnizoana Botoşani erau două regimente de cavalerie, încă din secolul XIX, hipismul a înregistrat realizări notabile, ce au atras atenţia presei locale şi centrale. Din “Monografia oraşului Botoşani” semnată de Ştefan Ciubotaru aflăm că Regimentul 8 Roşiori era semnalat în 1872 ca având “o frumoasă cazarmă în cadrul căruia, după  primul  război mondial, s-a amenajat "Câmpul de alergări" pentru concursuri hipice”. Regimentul 7 Călăraşi  s-a stabilit în oraş ceva mai târziu,  la 21 decembrie 1921, din ambele regimente ridicându-se numeroşi ofiţeri care au urcat pe podiumuri în concursurile interne şi externe: locotenenţii Theodor Herescu, Eugeniu Rusu şi Carol Gabrovoschi.

Lungul drum spre Bucureşti

În 1890, pe 19 aprilie, locotenentul Theodor Herescu a pornit din Botoşani spre Bucureşti, unde a ajuns peste 6 zile, călare pe iapa Leliţa, de rasă arabă, crescută în herghelia lui Ilie Docan. Scriptele vremii descriu şi etapele parcurse de temerarul călăreţ:

- etapa I: Botoşani – Hălăuceşti, 85 kilometri;

- etapa a II-a: Hălăuceşti – Bacău, 76 kilometri;

- etapa a III-a: Bacău – Adjud, 69 kilometri;

- etapa a IV-a: Adjud – Râmnicu Sărat, 82 kilometri;

- etapa a V-a: Râmnicu Sărat – Mizil, 79 kilometri;

- etapa a VI-a: Mizil – Bucureşti, 100 kilometri.

Spicuiri din presa vremii

În anul 1899, în unul din numerele ,,Curierului Român" ce apărea la Botoşani, este anunţată înfiinţarea unui hipodrom în Botoşani şi constituirea unui comitet format din reprezentanţii oraşelor vecine, Dorohoi şi Botoşani. La Dorohoi, în cadrul Regimentului 29 Infanterie existau rase de cai ce participau la cursele organizate pe hipodrom. Din comitetul nou alcătuit făceau parte D. I. Calimaki - deputat de Dorohoi, colonel Gr. Popescu, Constantin Vernescu, slt. D. P. Moruzi, viitorul prefect de Dorohoi, Boldur Epureanu - viitor prefect de Dorohoi ş.a.

În numărul din 24 noiembrie 1899 al aceluiaşi ziar este inserata rubrica de senzaţie ,,Cursele din Botoşani", de unde aflăm că ele s-au ţinut la bariera Suliţei, cu participarea a sute de spectatori din Botoşani şi Dorohoi. Din numărul din 12 august 1900 al aceluiaşi ziar aflăm că ,,Societatea din Botoşani organizează cursele de cai cu 11 premii, pentru caii crescuţi în judeţele Botoşani şi Dorohoi", în timp ce numărul din 8 octombrie 1901 anunţa că ,,la cursele de cai din Botoşani se va acorda şi premiul Dorohoiului".

Evenimente hipice diverse

În acelaşi an, doi ofiţeri din cadrul Regimentului 8 Călăraşi au efectuat în zilele de 20 – 22 iunie 1901 un marş de rezistenţă controlat de colonelul Popescu, în ideea de a încerca rezistenţa la efort a cailor şi a ofiţerilor. Locotenenţii Eugeniu Rusu şi Carol Gabrovschi au parcurs în trei etape următorul traseu:

- etapa I: Botoşani – Liteni – Fălticeni – Tg. Neamţ, 96 kilometri;

- etapa a II-a: Tg. Neamţ – Piatra Neamţ – Roman, 97 kilometri;

- etapa a III-a: Roman – Paşcani – Lespezi – Tudora – Botoşani, 110 kilometri.

A fost vorba de un marş de 303 kilometri, cu o medie de 101 kilometri/zi, în mare parte pe vreme ploioasă.

Monografia lui Ciubotaru mai face referire la un alt marş, mult mai ambiţios, care nu se ştie, în schimb, dacă a şi avut loc. El a fost iniţiat în 1904 de sublocotenentul Alphonse Goliescu din acelaşi regiment, care şi-a propus să străbată în luna iunie, în 17 zile, un traseu internaţional de 1700 kilometri: Botoşani – Cernăuţi – Oswiecim – Breslau – Berlin – Witemberg – Hamburg.   

O serbare care sigur a avut loc a fost cea din 30 martie 1908. Din iniţiativa colonelului Bottea, a prins viaţă o serbare hipică în preajma pădurii Rediu, în spaţiul căreia s-a organizat “Vânătoarea călare”, cu ofiţeri din cele două regimente. Un călăreţ ce purta pe umăr o cocardă era “vânat” de urmăritorii săi, câştigătorul urmând să smulgă cocarda, ce constituia trofeul.

Hipism “ca la carte”

Având statut propriu, în 1912 a fost fondată Societatea " Hipodromul Botoşani", ce şi-a propus să încurajeze îmbunătăţirea raselor de cai precum şi organizarea unor alergări în oraşele Botoşani şi Dorohoi. În toamna anului 1912, s-au acordat şi primele premii: Suliţa, Curteşti, Botoşani (garduri), Hăneşti (trap) şi Dorohoi (cursa populară).

După primul război mondial, hipismul a înregistrat o mare amploare. La 20 august 1922 s-a înfiinţat "Societatea hipică Botoşani- Dorohoi", ce a avut o bogată activitate până în preajma celui de-al doilea război mondial. Statutul ei a fost pus la punct în 1925. Concursurile se ţineau cu regularitate, iar spectatorii erau nelipsiţi. La manifestarea hipică din 29 – 31 august 1924 au participat şi concurenţi din alte localităţi din ţară, iar la cea din 23 iunie 1927, numită “Serbarea cavaleriei”, un public numeros s-a delectat urmărind curse de garduri şi plat, jocuri gimnastice, trageri cu frânghia şi exerciţii de manej.

Începând din 1928, la concursurile hipice au participat şi “amazoanele” Petrescu, Poulieff, Bogdan şi Giurcea – Negreşti. Toate cele menţionate amintesc de o bogată şi îndelungată activitate hipică ce a fost susţinută prin subvenţii (5.000 de lei anual), de către Primăria oraşului. Acest lucru a fost posibil şi pentru că în competiţii erau înscrişi cai de valoare recunoscută, aşa cum erau cei crescuţi la herghelia din Rânghileşti.

Afiliere la structuri naţionale

Şi în lucrarea “Oraşul Dorohoi în lumea sportului”, semnată de Dorina şi Ilarion Mandachi, se menţionează faptul că unul dintre sporturile cu mare aderenţă în Dorohoi a fost călăria, existenţa a două regimente în oraş creând condiţii optime de practicare a acestui sport. În plus, “organizarea superioară a concursurilor de călărie pe hipodromul din Botoşani atrăgea întotdeauna şi componenţii lotului naţional. Călăreţii români erau cunoscuţi şi apreciaţi peste hotare, astfel încât atunci când România s-a afiliat la Federaţia Ecvestră Internaţională, la cel de-al X-lea Congres de la Lucerna, ea a fost admisă cu unanimitate de voturi. I s-a pus doar condiţia de a avea o Federaţie Ecvestră Română, fapt realizat la 12 decembrie 1930. Chiar de la data înfiinţării F.E.R, dintre societăţile hipice din ţară nu a lipsit Societatea hipică Botoşani – Dorohoi (preşedinte fiind N. Rosetti). Mai trebuie notat aici şi aportul deosebit de care a beneficiat FER, datorită generalului Constantin Ilasievici, originar din Dorohoi” (Oraşul Dorohoi în lumea sportului).

Mai multe despre generalul Ilasievici aflăm din aceeaşi lucrare, afinităţile şi sprijinul pe care le-a acordat mişcării hipice de pe aceste meleaguri fiind perfect justificate, din moment ce a fost ofiţer de cavalerie cu studii superioare la Şcoala de război, şef al Marelui Stat Major la Inspectoratul cavaleriei, în 1928 fiind numit commandant al şcolilor militare de cavalerie. Generalul Ilasievici a fost şi profesor de “Tactica cavaleriei” la Şcoala superioară de război, pentru toate meritele amintite primind, în 1939, titlul de “Cetăţean de onoare al oraşului Dorohoi”.

Competiţii patronate de rege

În ziarul “Reformatorul” Botoşani (citat de Dorina şi Ilarion Mandachi), apărut la 19 august 1934, se menţiona: “Societatea hipică Botoşani – Dorohoi, al cărei preşedinte de onoare este M.S. Carol al II-lea, organizează un mare concurs pe 14, 15 şi 16 septembrie pe hipodromul regimentului 8 Roşiori”. Pe 9 septembrie, acelaşi săptămânal inserează în paginile sale programul detaliat al concursului hipic, la care îşi anunţaseră participarea numeroşi membri ai lotului naţional. Notabilă e şi componenţa Comitetului Societăţii hipice Botoşani – Dorohoi: “M. S. Carol al II-lea, preşedinte de onoare, N. Rosetti, mare proprietar – preşedinte, V. Pallady şi N. Polizu, mari proprietari – vicepreşedinţi şi membrii: Frank - mare proprietar, I. I. Miclescu – mare proprietar, Patrulius – colonel de rezervă, Şt. Raneti – colonel, Gh. Băleanu – mare proprietar, Boldur Lăţescu – căpitan”. Evenimentul beneficia de premii substanţiale: “Ziua I-a – Premiul Maxut cu handicap; Ziua a II-a – Premiul Prefecturii şi Primăriei din Dorohoi pentru cursa cu 15 obstacole constând în suma de 25.000 lei şi Premiul “Societăţii hipice Botoşani – Dorohoi”. Pentru ziua a III-a erau programate “Cupa oraşului Botoşani” şi Premiul Dângeni””.

După concurs, acelaşi ziar a publicat şi câştigătorii: “În ziua I, premiul de 12.000 de lei a fost câştigat de locotenentul Toma Tudoran, premiul de 6.000 de lei a revenit locotenentului Florescu, iar premiul de 3.000 de lei a fost obţinut de locotenentul Felix Ţopescu. Premiul de 2.000 de lei a fost acordat locotententului Rang Henry, călăreţul care, ulterior, la Olimpiada de la Berlin din 1936, va câştiga medalia de argint cu calul Delfis”.   

Lungul drum, în Botoşani, de la uliţe la străzi asfaltate

* până la 1820 nu s-a acordat nici o atenţie străzilor oraşului, care s-au născut fără nici o cât de mică idee de sistematizare *

Mulţi dintre călătorii care au ajuns prin Botoşani în secolele trecute au vorbit, în jurnalele lor de călătorie, despre un sat ceva mai răsărit, un oraş în care „străzile erau înguste, întortocheate, pline de praf în timpul secetos şi de gropi cu apă şi desfundate în timpul ploilor” („Monografia oraşului Botoşani”, Ştefan Ciubotaru). Dar mai erau multe altele care te duceau cu gândul la sat: „”Deoparte şi de alta a străzilor, bordeie sărăcăcioase. Pe străzi, la tot pasul, întâlneai cârduri de orătănii, îndeosebi raţe şi gâşte, ce se bălăceau în băltoacele din mijlocul străzilor. Pe sub garduri păşteau animalele lăsate de capul lor, care-şi astâmpărau foamea cu buruienile ce creşteau din abundenţă şi care erau distruse numai de gerul iernilor. Caii şi vacile ajungeau cu păscutul până aproape de centrul oraşului. Câinii vagabonzi şi chiar din cei cu stăpân colindau nestingheriţi uliţele, în căutarea vreunui ciolan aruncat pe sub garduri”. Pornind de la starea de fapt, „poliţaiul oraşului”, C. Placa, a cerut Primăriei să ia măsuri, administraţia locului decretând că „este oprită cu desăvârşire vagabondarea a orice soi de vite pe stradă, cei care găsindu-se se vor prinde, iar pe proprietarii unor asemenea animale se vor pune la amendă conform legii”.

Primii paşi spre sistematizare

După 1820, au avut loc schimburi de locuri (grădini) între proprietari, pentru deschiderea de uliţe, precum şi exproprieri de utilitate publică, alinieri, lărgiri de străzi, făcute de autorităţile locale. În acea perioadă, s-au eliberat la cererea autorităţilor trei hrisoave domneşti, ce cuprind informaţii detaliate despre modernizarea străzilor. În 1820, „obştea lăcuitorilor din Târgul Botoşani, boieri, negustori şi alte stări”, au înaintat domnului Mihail Şuţu o jalbă prin care cereau o serie de privilegii, cum ar fi dreptul de a încasa taxe comunale şi a le folosi pentru „facirea şoselilor şi podurilor”, prin poduri înţelegându-se pavarea străzilor centrale cu scânduri de stejar. Cererea le-a fost aprobată, stabilindu-se ca încasările să fie gospodărite de o Casă obştească, ce s-a transformat în Consiliu comunal. Celelalte două hrisoave au fost similare, doar completate şi cu alte privilegii. Jălbarii au făcut şi o descriere a stării jalnice a drumurilor de secol XIX: „...afară de greutatea aceea a umblatului de a nu puté străbate uneori nici cu sufletul de la un loc la altul... apoi de cele mai multe ori, îndestularea târgului dinspre cele trebuincioase ale pitrecirii precum lemni, zahareli şi alte asămine lucruri vine cu totul în scădere, iar uneori face de istov împuţinarea şi lipsa, neputând locuitorii a străbate în târg ca să aducă aceste” („Monografia oraşului Botoşani, Ştefan Ciubotaru). Taxele care au fost aprobate prin hrisoavele domneşti erau de „zece parale pentru o vadră de rachiu, holercă şi păcură; 2 lei pentru o bute de vin, zece parale pentru vadra de rachiu şi holercă ce se fabrica la oraş etc”.

„Muncă patriotică”

Ar fi eronat să credem că munca de acest gen a fost inventată în zilele noastre, locuitorii oraşului „prestând” pentru comunitate şi în secolele trecute. Hrisovul din 1822 a fost cel ce a introdus pentru prima dată prestaţia obligatorie a locuitorilor, ce erau obligaţi să lucreze la amenajarea uliţelor după cum urmează: „birnicii din mahalale şi scutiţii trebuiau să lucreze cinci zile pe an, cei ce posedau care cu boi sau căruţe cu cai, urmau să le folosească şi pe acestea etc”. Evident că prestaţia obligatorie nu era suficientă, atât timp cât în oraş erau gropi atât de „consistente”, încât în sezonul ploios „căruţele şi trăsurile intrau în apă şi noroi până la butucul roţilor, de unde se putea ieşi cu mare greutate. În 1832 s-a încercat astuparea lor de către Eforie, încheindu-se un contract cu locuitorii din satul Vorniceni, prin care aceştia s-au angajat să care moloz cu 30 de care cu boi, de două ori pe zi”. Primele acţiuni concrete de modernizare se pare că au fost cumpărarea, în 1830, de la hatmanul Teodorache Sturdza, a unui lot, cu 140 de galbeni, necesar „pentru deschiderea unui drum de la trunchiurile casapilor până în piaţa târgului”. În 1833, Eforia avea amenajate câteva drumuri noi, ale căror gropi au fost astupate cu molozul rezultat de la demolarea Bisericii  „Sf. Acsinte”, tot atunci fiind pietruită şi piaţa. Doi ani mai târziu, „strada centrală s-a început a podi cu scânduri. Avea o lungime de 25 de stânjeni şi două palme. Sistemul de podire s-a dovedit a fi neeficient. Nu după multă vreme s-a stricat şi la vreme de sloată nu numai că trecătorii cu sloboda nu pot umbla, dară şi trăsurile apoi nici cum”. Ulterior, strada a fost pietruită.

Uliţe călcate de paşii Domnitorului

Tot în 1835 a ajuns la Botoşani şi Mihai Sturza care, în drumul său spre Mihăileni, a fost total nemulţumit de starea dezastruoasă a uliţelor. Pentru a se remedia situaţia, a propus Eforiei să găsească un sat cam de 40 de oameni, care să lucreze „a treia săptămână pe lună” la repararea şi întreţinerea străzilor, Eforia urmând să suporte birul ce-l datora satul respectiv. „Acelaşi domn a catadixit să se plimbe pe jos, prin oraş şi să ajungă chiar într-o mahala, unde a observat că uliţele sunt strâmte şi strâmbe din cauza locuitorilor care au mutat gardurile spre mijlocul străzilor, în dorinţa de a-şi mări grădinile. Domnul a ordonat Eforiei ca toate gardurile ieşite în linie să fie distruse de către poliţie, atât în centru, cât şi în mahalale”.

„Botezul” uliţelor şi al drumurilor

În secolul XVII, uliţele, hudiţele sau drumurile erau „botezate” ad hoc, fără nici o hotărâre administrativă. Monografia lui Ştefan Ciubotaru ne dă câteva exemple de denumiri din aceea perioadă: Uliţa Băcăliilor, Uliţa Veche, Drumul Dorohoiului, Drumul Hotinului, Uliţa Armenească, Uliţa Sf. Gheorghe, Uliţa Căsăpiei, Uliţa cea Mare, Uliţa Pisoschi, Uliţa Grecească, Uliţa Sticlăriei, Uliţa Blănarilor, Uliţa Lipţcanilor, Uliţa Hârbarilor sau Uliţa Mindirigiilor. După 1890, Primăria a atribuit fiecărei străzi un nume, fiind identificate 176 de artere ale oraşului. Câteva nume din acea vreme, astăzi dispărute, ar fi: Boyan, Başotă, Catargiubascar, Cerdacu Roşu, Cimpoiul, Cristovergi, Dialul Borşului, Muzicanţilor, Magazia Gărei, Spitalul Israelit, Şerpelui, Zig – zag ş.a. Cât priveşte actuala stradă principală – Calea Naţională – ea a fost denumită, pe rând, Drumul Dorohoiului, Drumul Hotinului, Uliţa Veche, Uliţa cea Mare, Strada Mare. Actuala denumire e atestată din mai 1884, când într-o corespondenţă a Primăriei către Serviciul drumurilor din Iaşi, titulatura de „Şoseaua Naţională” alternează cu cea de „Calea Naţională”.      

Modernizări mai serioase

Cel care a acordat atenţie sporită modernizării străzilor din Botoşani a fost primarul C. I. Placa. În Consiliul local din 1872 s-a decis alocarea sumelor încasate din „venitul prestărilor şi jugăritului”, în valoare de 2.000 de galbeni pe an, pentru străzi. Întrucât sumele erau insuficiente, un an mai târziu Primăria a propus concesionarea lucrărilor prin licitaţie la nivel naţional şi împrumuturi bancare. O dată publicată hotărârea în Monitorul Oficial, municipalitatea a fost năpădită cu oferte, una mai tentantă ca alta. „H. K. Iassinschi din Iaşi se oferea să paveze străzile cu asfalt; o societate anglo – austriacă din Cernăuţi propunea asfaltarea cu calcit bituminos, cum s-a procedat la Viena; două oferte au mai venit de la Iaşi (Otto Beilig şi Dimitrie Anghel), alte două din Bucureşti (Iam Freudi şi Firma Freind), una din Galaţi (F. Dumarest)” etc. Dacă e să ne luăm după numărul mare de oferte, realizăm că din toate timpurile s-a câştigat foarte bine din astfel de lucrări. Bancherul botoşănean H. Gutman s-a oferit să împrumute fabuloasa sumă de 1.000.000 lei pe termen de 6 – 7 ani, cu dobândă de 2% şi comision 1%, împrumutul urmând a fi garantat de Primărie prin veniturile sale şi întreaga avere imobilă. Până la urmă, administraţia a renunţat la planurile sale de anvergură.

Modernizarea reţelei stradale a debutat, totuşi, în 1890, când primar era Ilie Ciolac. Acesta, într-un singur an, a expropriat 18 locuitori pentru alinirerea unor străzi şi pentru a deschide altele noi. În 1891 au avut loc alte 14 exproprieri, iar în 1895 – 19, lucrările de modernizare începute atunci durând până în preajma primului război mondial.

Lupta cu praful şi pârâul Cacaina

Străzile centrale fiind în mare parte nepietruite, vara, la trecerea trăsurilor, se ridicau „nori de praf”. Pentru udarea străzilor, Primăria a adus din străinătate, în ultimul deceniu al secolului XIX, patru „săcăli cu turbine”. Într-un  oraş care devenea din ce în ce mai curat, pârâul Cacaina, ce-şi avea izvorul chiar în faţa Primăriei şi care era o veritabilă „ladă de gunoi”, făcea notă discordantă. Din această raţiune, în 1899, pârâul a fost asanat, cei ce au săpat şi au transportat pământul fiind lipovenii din Botoşani. Atunci a dispărut „Podul de piatră”, numele primarului în vremea căruia s-a întâmplat asta fiind Jules Ciolac.   

Bisericile de lemn din judeţul Botoşani

http://merlinlx.files.wordpress.com

* în secolele trecute, în zona noastră s-au înălţat numeroase bisericuţe de lemn * unele au rezistat intemperiilor, altele „cedând” locul unor construcţii mult mai moderne *

Teritoriul românesc unde bisericile de lemn sunt la ele acasă e Ardealul. Acolo îţi ies în cale construcţii maiestuoase, ce par să sfideze orice logică constructivă. La Botoşani, arhitectura e mai domoală, detalii despre bisericuţele de lemn regăsindu-se în lucrarea „Botoşani, între Siret şi Prut – lăcaşuri de închinare şi evlavie străbună”, editată în 2005 de Direcţia judeţeană pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional Botoşani. În prefaţa broşurii, Angela Paveliuc – Olaru, doctor în etnografie, detaliază caracteristicile arhitecturale: „sunt clădiri scunde, având planul asemănător cu cel al casei ţărăneşti, cu trei încăperi dispuse longitudinal şi adaptate nevoilor culturale. Fără turn adeseori, construite de cele mai multe ori din bârne în sistem „blokban”. Planul acestor biserici era alcătuit din pronaos, naos şi altar, iar din secolul al XVIII-lea apare pridvorul la unele din ele. Modeste, în aparenţă, bisericile de lemn din zona Botoşanilor prezintă în sistemele de boltire o mare varietate, în cadrul aceleiaşi biserici. Merită amintite în acest sens bisericile din Băluşeni, Schit – Orăşeni, Cerviceşti, la care se întâlnesc bolţile sub formă de calote sferice din fâşii curbe, unite în chei de boltă frumos realizate.

Măiestria meşterului moldovean s-a manifestat şi prin realizarea altor elemente de decor, întâlnite pe ancadramentul uşii de la intrare, aşa cum este cazul bisericii de la Brăeşti, frumos decorat cu 16 rozete dispuse în lanţ, cel al bisericii din Băluşeni, sculptat cu flori şi profile „în unghi”, sau cel al bisericii din Hilişeu – Crişan, decorat cu motivul rozetei îmbinat cu motive florale stilizate. Alteori, peretele despărţitor dintre naos şi pronaos este frumos decorat (bisericile din Brăeşti, Schit – Orăşeni, Cerviceşti, Hilişeu – Crişan). La frumuseţea de ansamblu a bisericilor din zona Botoşanilor contribuie şi acoperişul, atât prin forma sa, cât şi prin modul în care este aşezată draniţa. În exterior, bisericile de lemn din Dorohoi, Schit – Orăşeni şi Şerpeniţa au ca element de decor brâul median „în frânghie”.

Biserici dispărute

Pe site-ul Protopiatului Botoşani sunt postate o serie de informaţii despre bisericile din Botoşani, extrem de interesante fiind cele despre bisericile de lemn care nu mai există, în locul lor fiind înălţate altele, mult mai trainice:

* Biserica “Cuvioasa Parascheva” a fost fondată în 1816, în timpul mitropolitului Veniamin Costachi… Cu o condică de milă a început clădirea bisericii, care este zidită din cărămidă, pe temelie de piatră, în locul unei biserici de lemn, al cărui sfânt prestol a fost zidit şi acoperit cu tablă pentru conservare;    

* În partea de apus a cartierului care formează astăzi parohia „Sf. Ioan Botezătorul", în 1750 s-a început construirea unei biserici de lemn, acoperită cu şindrilă, în formă de corabie, cu patru geamuri mici şi un pridvoraş. Biserica a fost “ctitoria Aniţei Chiricesa logofeteasa”, dar cel care a terminat-o în 1777 a fost Hagi Ivanciu. Din construcţia amintită n-a mai rămas decât catapeteasma, care a fost donată satului Mândreşti din comuna Vlădeni;

* Pe locul unde este astăzi biserica „Sf. Ilie", în 1778 exista o biserică de lemn. Acest lucru reiese din Catastihul dat de Mitropolitul Calimah în anul 1778 breslei blănarilor din târgul Botoşani, prin care le aşează breasla şi-i întăreşte a-şi săvârşi praznicul de Sf. Ilie. Ctitorii actualei biserici sunt blănari din oraşul Botoşani. Ei dărâmă biserica din lemn şi în 1809 zidesc, pentru început, clopotniţa;

* Biserica “Duminica Mare”, a fost construită în 1838, alături de locul unde a existat până atunci o biserică veche din lemn, cu hramul „Sfântul Vasile";

* În 1832, Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi" se înălţa în „Mahalaua grecească" a oraşului.
La început, a fost făcută numai din bârne şi fără clopotniţă, iar primul ei ctitor este negustorul grec C. Gheorghiu, aşa cum menţionează şi pisania grecească a turnului bisericii O reparaţie serioasă s-a făcut în 1911, când i s-au întărit zidurile şi s-a înălţat plafonul cu trei metri;

* Biserică cu hramul „Sfinţii Voievozi” din Blândeşti a fost zidită din piatră şi cărămidă în 1848, în jurul altei bisericuţe mici din lemn de pe timpul călugărilor greci, care au slujit un timp aici;
* Sătenii din Cătămărăşti Vale îşi aduc aminte că pe locul unde este acum biserica exista un lăcaş de nuiele care s-a dărâmat în 1925. S-a ridicat apoi altă bisericuţă, tot din nuiele, care în 1970 s-a dărâmat, ulterior construindu-se noua biserică, sfinţită în 1973;

* În1891, la Huţani s-a construit o bisericuţă din lemn. Lăcaşul a rezistat până în 1965, când s-a hotărât construirea unei bisericuţe din zid. Preotul Vasile Lăzărescu de la Vlădeni şi credincioşii din Huţani au adoptat un plan, care prevedea ca vechea biserică să fie demontată pe fragmente şi în loc să se zidească cea de zid;

* Biserica „Înălţarea Domnului" din Tocileni a fost construită din lemn în 1861, iar în 1906 a fost reconstruită din cărămidă de către enoriaşi;

* În satul Cerchejeni a existat o bisericuţă din lemn, construită în 1765 de către Constantin Kogălniceanu, străbunicul lui Mihail Kogălniceanu. A fost mutată în 1912 în satul Talpa, după ce în anul 1901 a fost înlocuită cu biserica nouă.
* La Tudora, înainte de a se construi biserica actuală, au fost alte biserici din lemn, care s-au distrus una după alta. Înainte de a se risipi cea de-a doua biserică din lemn, în 1842 boierul Constantin Cantacuzino - Paşcanu a început zidirea unei biserici din piatră şi cărămidă, ce a fost finalizată de fiul său Lascăr Cantacuzino - Paşcanu.

* Biserica “Sfântul Nicolae” Bucecea, făcută din lemn şi zugrăvită în interior, a fost construită de credincioşi în zilele lui Alexandru Ipsilante Voevod (1787). În 1891 biserica putrezeşte şi se construieşte o altă biserică din cărămidă şi piatră. Catapeteasma a rămas de la biserica din lemn şi se află şi astăzi în biserica parohială;

*În 1861 s-a înălţat o biserică în satul Orăşeni Deal, de către boierul Ioan Caraiani. Pe la începutul anului 1900, la iniţiativa unor tineri, pe maidanul satului se înalţă o troiţă, iar mai târziu, în apropierea ei, s-a construit între anii 1937-1939, din scândură şi paiantă, bisericuţa cu hramul Cv. Parascheva din localitatea Orăşeni Vale.

Construcţii din lemn ce au învins timpul

* Biserica cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” din Prelipca, Văculeşti a fost construită în 1778, pe cheltuiala lui C. Stroici şi a soţiei sale, Anastasia. În 1926, lăcaşul de cult a fost restaurant pe cheltuiala locuitorilor;  

* Acelaşi hram are şi biserica din Hilişeu Crişan, construită în 1802 şi avându-l drept ctitor pe Vasile Curt. În pridvorul bisericii sunt sculptaţi doi balauri;

*O frumoasă biserică, ce poate fi văzută de cei ce merg de la Botoşani la Dorohoi, e cea de la Brăeşti, construită în 1745 şi ctitorită de Miron Gorovei;

* În satul Văculeşti a fost construită în 1712 o biserică cu pereţii din bârne, acoperite în 1868 cu scândură. Ctitori au fost Lupu Dascălul şi Nimerincul Ucraineanul;

* Biserica din bârne de stejar, cu hramul “Sfinţii Arhangheli” din Agafton, Curteşti, a fost construită în 1740, ctitor fiind ieromonahul Agafton. Pictura în frescă a fost executată de pictorul arhimandrit Vartolomei în 1956;   

* Biserica din bârne “Sf. Dumitru” din livadă, satul Ionăşeni, comuna Truşeşti, a fost construită în 1821, cu refaceri după 1827, ctitori fiind familia Balş;

* Biserica “Sf. Nicolae” din Havârna a  fost construită în 1795 pe cheltuiala lui Costache Ghica şi a preoţilor şi sătenilor;

* Lângă Schitul Zosin încă mai există biserica din bârne acoperite cu pământ, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”. A fost construită în 1779 şi a fost ctitorită de Tudorache Başotă Şătrar. A fost renovată în 1943 şi are catapeteasmă pictată de Alexandru Zogravu;
* În mijlocul satului Băluşeni, în incinta vechiului cimitir, se află o biserică veche, cu hramul “Sf. Voievozi” construită în 1740 de Ioan Başotă. Este în formă de cruce, construită din bârne de stejar şi acoperită cu şindrilă. Unele reparaţii le face în 1952 preotul Simion Alexandrovici, iar preotul Vasile Acatrinei începe reparaţia capitală, care nu e finalizată nici astăzi;

* Biserica din Buhăceni e ctitorită în 1777 de Ştefan Donici. Este construită din bârne şi din lut, pe temelie de piatră. La început, acoperişul a fost din stuf, iar mai târziu din şindrilă, în prezent fiind acoperită cu tablă. Pereţii exteriori sunt căptuşiţi cu scândură, iar în interior peretele este tencuit cu lut şi zugrăvit. În 1870 s-a refăcut o parte din picturi, iar o parte s-au înlocuit;

* Biserica din Schit Orăşeni a fost construită în 1814, şi a avut ca primii ctitori pe Iordache Isăcescu cu maica sa Safta. Un timp aici au vieţuit călugări, după care au venit călugăriţe care au stat până în anul 1864, când schitul a fost desfiinţat. Reparaţii s-au făcut în mai multe rânduri, cea mai importantă fiind cea din anul 1895.

Femei care au scris istoria la Botoşani

* În filele „Dicţionarului botoşănenilor”, scris de Ionel Bejenaru în 1994 şi apărut la Editura „Moldova”, găsim, din fericire, şi numeroase portrete feminine *

În opinia autorului, „între marile personalităţi ale Botoşanilor, femeile au ocupat un loc distinct. Este impresionantă afirmarea lor în viaţa politică, în folclor, în ziaristică, în artă, în literatură. Au contribuţii de pionierat în plan naţional, în domenii marcante ale civilizaţiei româneşti, păstrând, în acelaşi timp, legătura cu spaţiul botoşănean”.

Căpăţână Silvia

S-a născut  la 11 martie 1892. Primele studii muzicale, în familie, cu mama, apoi la Dorohoi şi la Iaşi, la Pensionul Anei Conta – Kernbach. La Conservatorul ieşean a studiat cu Aspazia Burada, Margot Cobălcescu şi Sofia Teodoreanu (mama lui Păstorel şi Ionel). Absolvă în 1911, după care ia lecţii de armonie cu prof. Alex. Zirra. În 1912 este admisă la Conservatorul din Leipzig, pe care îl absolvă în 1915. Revine, în ţară şi îl cunoaşte pe George Enescu în perioada în care acesta era angajat în mari acţiuni de binefacere. Interpretează în faţa maestrului  Intermezzi de Brahms, Balade, Nocturne, Preludii de Chopin, câştigându-i preţuirea. În toamna lui 1922, devine prof de pian la Conservatorul din Iaşi. Urmează o bogată activitate concertistică. Apoi, face parte din grupul de profesori ce a asigurat, în 1924, debutul Conservatorului din Cernăuţi. Din toamna lui 1930, este detaşată la Conservatorul din Bucureşti. În 1962, este distinsă cu titlul de „profesor emerit”, după pensionare păstrând calitatea de consultant al Conservatorului din Bucureşti.

Madeleine Cocorăscu

Născută la 22 iulie 1886, la Botoşani. A urmat Conservatorul din Bucureşti şi Viena; s-a afirmat în concerte la Viena şi Berlin, revenind la începutul războiului în ţară. S-a distins printr-o bogată activitate interpretativă şi pedagogică. În anii după Eliberare s-a afirmat la catedra de pian a Conservatorului bucureştean, fiind răsplătită cu titlul de „profesor emerit”. A încetat din viaţă în 1971, la Bucureşti.

Constanţa Dunca Schiau

Scriitoare, prima femeie – ziarist din România, s-a născut la 16 februarie 1843 la Botoşani. Studiază la Viena şi Paris şi colaborează de timpuriu la presa franceză. Revenită în ţară, se dedică organizării învăţământului pentru fete, un memoriu al ei, intitulat „Fiicele poporului”, fiind premiat de Cuza. A fost o lideră a mişcării feministe din România. Începând din 15 martie 1863, a editat Revista „Amicul familiei”, unde a fost redactor – şef. A publicat texte literare, sub semnul generos al depăşirii condiţiei dramatice a femeii, a nevoii ei de emancipare. Redăm din scrierile sale: „Martira inimei”, „Motiv de despărţenie sau ce deputat!” – piese de teatru, romanele „Elena”, „Omul negru”, „Radu al II-lea cel Frumos”. Se adaugă poezii, traduceri, critică teatrală. În 1890 i se joacă la Teatrul „Pastia” din Iaşi comedia „Deputatul mut”.

Henrieta Eminescu

Sora lui Mihai Eminescu, s-a născut la Ipoteşti, în 1854. Suferindă o viaţă, Henrieta a locuit la Botoşani într-o căsuţă mică de pe strada Sf. Nicolae, nr. 114 (astăzi Puşkin), locul unde a fost găzduit Eminescu în zilele dramaticei sale boli. Afecţiunea, sinceritatea, înţelegerea, devotamentul, zelul pătimaş depuse întru alinarea suferinţei poetului, întru ajutorarea sa dezvăluie sufletu-i mare, mereu căutat de poet. Tot ea îl însoţea pe Eminescu în anii 1887 – 1888, în plimbările prin oraş, prin Parcul Vârnav. „Câteodată se plimba pe stradă, întovărăşit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea anevoie, sprijinindu-se de el...”. Încetează din viaţă la 14 octombrie 1889, la puţin timp după moartea poetului.

Zulnia Iorga

Mama istoricului Nicolae Iorga, spiţă a unei familii cu blazon în istoria  Moldovei, îşi face instrucţia  şi educaţia într-un pension polono – francez. Stăpânind excelent franceza, Zulnia se dovedeşte o febrilă traducătoare, apărându-i la Botoşani traduceri din Musset, Marie Marechal, Louise Lambert. În 1882 a publicat la Imprimeria V. Buzzilă din Botoşani culegerea „Flori literare”, de 32 de pagini, cuprinzând fragmente istorice, anecdote, versuri, cugetări. Versurile selectate aparţin lui N. Reileanu, V. Alecsandri, Veronica Micle. S-a dedicat familiei, creşterii şi educaţiei copiilor. Soarta i-a răpit de timpuriu soţul, supunând-o unei continui zbateri cu greutăţile materiale. Nici ajutorul dat de administraţia locală nu a reuşit să o scutească de griji. Meritele ei în formarea ilustrului Nicolae Iorga sunt covârşitoare. Logevivă – a trăit aproape 92 de ani – Zulnia s-a stins din viaţă în 1934.

Cornelia Kernbach

S-a născut la 9 iunie 1866, la Botoşani. A urmat Facultatea de medicină la Bucureşti (teza de doctorat: „Convulsiuni infantile. Studiu experimental şi clinic” – decembrie 1893). A fost una dintre primele femei medic din România. S-a firmat printr-o creaţie poetică de sensibilitate, prin studii ştiinţifice şi sociologice, publicând în „Românul”, „Lupta”, Viaţa românească”, „Revista nouă”, „Tribuna liberă”, „Dochia”, „Viitorul româncelor”, şi în presa botoşăneană.  A scris „Noţiuni de medicină şi farmacie populară” – 1912, „Câte au fost” – poezii, 1912. Încetează din viaţă în 1933, la Bucureşti.          

Gabriela Leonărdescu

Slujitor de marcă al şcolii botoşănene, s-a născut la Iaşi, pe 14 decembrie 1877. A urmat Facultatea de litere şi Filosofie din Iaşi. A desfăşurat o bogată activitate didactică, contribuind la creşterea prestigiului şcolilor de fete, atât ca profesoară, cât şi ca directoare. Din opera sa, desprindem „Povestiri alese pentru şcolari”, „Cât şi cum se munceşte în America”, „Monografia Liceului de fete „Carmen Sylva” ş.a. Devotat om al şcolii, înzestrat cu nobile sentimente patriotice, probate din plin şi în anii primului război mondial, ca soră de spital şi prin generosul act de donaţie al bibliotecii sale Liceului de fete botoşănean, Gabriela Leonardescu a încetat din viaţă în 1938, la Botoşani.

Adriana Murgoci

Născută la 6 noiembrie 1909, în satul Cişmea, comuna Răchiţi. La terminarea facultăţii, este reţinută preparator la Laboratorul de zoologie. În 1940, se transferă la Facultatea de Biologie din Bucureşti, unde urcă treptele ierarhiei universitare până la cea de profesor. S-a afirmat prin cursul de „Ecologie generală”, fiind cea dintâi care l-a ţinut în cadrul Universităţii bucureştene. Este autoarea a peste 70 de lucrări ştiinţifice. În 1966 a organizat prima Sesiune ştiinţifică naţională de ecologie animală din România. Se stinge din viaţă în 1986, la Bucureşti.  

Sofia Nădejde

S-a născut la 14 septembrie 1856 la Botoşani. Studii la Pensionatul Glowaska din Botoşani. Din 1876, odată cu stabilirea la Iaşi şi căsătoria cu Ion Nădejde, începe o activitate febrilă pe terenul vechii mişcări socialiste, probând din plin ataşamentul la cauza clasei muncitoare. Debut publicistic în „Femeia română”, Bucureşti, cu o pledoarie pentru emaniparea femeii. Continuă să publice în „Contemporanul”, la Iaşi. Se afirmă ca un lider al mişcării feministe. În 1984 conduce „Evenimentul literar”, apărut la Iaşi. În acelaşi an începe perioada vieţii şi activităţii bucureştene, cu numeroase conferinţe ţinute la Clubul muncitorilor din Bucureşti, dar şi în ţară. E investită cu preşedinţia Congresului al IV-lea al PSDMR în 1897. La activitatea publicistică se adaugă romanele „Patimi”, „Robia banului”, „Irinel sau întâmplările unui român în Rusia, Mangiuria şi Japonia”, „Părinţi şi copii”. Încetează din viaţă în 1946, la Bucureşti.

Elena Voronca Niculiţă

S-a născut la Bârlad, la 15 mai 1862. A urmat cursurile Pensionului Humpel, la Iaşi şi Zelinok, la Botoşani. Descoperă şi valorifică noi aspecte ale bogatului teazur folcoric al poporului român, ale mitologiei româneşti, într-o viziune originală. A colaborat la revistele „Familia”, „Rândunica”, „Convorbiri literare”, „Gazeta Bucovinei”, „Junimea literară”, „Dreptatea”, „Semănătorul... Din opera sa. „Datinile şi credinţele poporului român” – 1903, „Studii în floclor”, „Sărbătoarea moşilor” 1915, „Industria casnică în Bucovina” 1922, Poezii 1935.

Iulia Oniţă

A venit pe lume la 1 august 1923, la Dorohoi. Absolventă a Academiei de arte frumoase din Iaşi şi Bucureşti, a avut o prezenţă bogată în plan expoziţional, în ţară şi în străinătate (Praga, Bratislava, Berlin, Atena, Budapesta, Moscova, Ankara, Istanbul, Varşovia, Aachen, Munchen, Paris, Tel Aviv, Helsinki, Roma). Este autoarea unor lucrări statuare, expuse la Oradea, Târgovişte, Bucureşti, Turnu Severin. A cultivat portretul, inspirat de mari personalităţi istorice sau contemporane.

Didia Saint Georges

Compozitoare născută la 24 sept 1888, la Botoşani. Studii la pian la Conservatorul din Iaşi şi din Leipzig. A compus muzică de cameră, lieduri, variaţiuni, unele melodii pe versurile lui Eminescu, Goga, Iosif; s-a bucurat de alesa preţuire a lui George Enescu. A desfăşurat o bogată activitate concertistică. Moare în 1979, la Bucureşti.

Elena Didia Odorica Sevastos

S-a născut pe 16 mai 1864, la Cucorăni. Absolventă a Facultăţii de litere şi filosofie Iaşi, s-a aflat între promotoarele mişcării feministe. S-a afirmat în literatură, publicistică, folcloristică. A scris „Cântece moldoveneşti” 1888, Călătorii prin Ţara românească” 1888, „Nunta la români”, 1899, distins cu premiul „Ion Heliade Rădulescu” al Academiei Române; „Poveşti” 1892, „Mijloace pentru îmbunătăţirea stării poporului” 1905. Încetează din viaţă în 1929, la Chişinău.

Gimnaste şi gimnaşti la Botoşani

* prin Legea Învăţământului, la finele secolului XIX gimnastica devine disciplină şcolară * prevederea legislativă i-a impulsionat pe tinerii acelor vremuri *

Debutul acestui sport pe meleagurile noastre este datat în iulie 1891. În acel an, Vasile Negruţi, profesor de gimnastică la Şcoala Militară şi Liceul internat din Iaşi, împreună cu 7 studenţi, au prezentat în grădina " Belvedere" un atractiv spectacol de gimnastică şi tir. Au mai revenit în august 1894, contribuind în felul acesta la interesul botoşănenilor pentru acest sport. Din “Monografia oraşului Botoşani”, scrisă de Ştefan Ciubotaru, aflăm că, la Botoşani, animatorul gimnasticii a fost profesorul Ioan Bucovineanu, de la Liceul “Laurian”, tot el tipărind în 1893 un “Manual pentru exerciţii fizice prevăzut cu oarecare principii hygienice şi cu gravuri în text”. Ioan Bucovineanu era şi unul dintre animatorii revistei “Gimnastul român”, apărută la Bucureşti în 1892, în care a semnat articole absolut notabile. Un demn urmaş al său a fost profesorul Teodoru, care în 1926 avea în cadrul Liceului "Laurian" o secţie de gimnastică "perfecţionată ".

Gimnastica “intră” în şcoli

Revenind la secolul XIX, merită menţionat că pe 23 iunie 1893 s-a hotărât introducerea obligatorie a gimnasticii ca obiect de învăţământ în şcolile primare, secundare şi seminariile din ţară. La scurtă vreme, în luna septembrie, în curtea Gimnaziului ,,Grigore Ghica Vv" din Dorohoi a fost construită o frumoasă sală de sport, ce era utilizată şi pentru serbările de sfârşit de an şcolar.  Deşi ar fi trebuit să fie o bucurie pentru elevi, sala s-a dovedit nefuncţională, deoarece fusese construită defectuos şi, din cauza unui pilon de susţinere nesigur, se putea prăbuşi oricând. Practic, în baza unui proiect din 1915, spaţiul a fost transformat într-o sală de festivităţi, acolo funcţionând între 1920 - 1989 sala de spectacole a oraşului. În 1898, predarea gimnasticii în şcoli este statuată şi mai clar prin legea elaborată din iniţiativa lui Spiru Haret. Astfel, prin “Legea învăţământului secundar şi superior”, se hotărăşte “introducerea gimnasticii o oră pe săptămână, iar joia şi sâmbăta după amiază jocuri gimnastice şi excursii” (“Oraşul Dorohoi în lumea sportului”, Dorina şi Ilarion Mandachi).

Emil Ghibu şi Ioan Todan, citaţi în lucrarea despre sportul dorohoian, au scris extrem de laudativ despre începuturile gimnasticii în provincie: “Dacă în celelalte ramuri de sport Capitala se situează pe un loc de frunte în privinţa promovării şi dezvoltării lor, în gimnastică se pare că situaţia este inversă. Oraşele de provincie au o activitate practică mai bogată, însă lipsesc preocupările organizatorice şi metodice care au existat la Bucureşti”. La Dorohoi, cel puţin, Gimnaziul de băieţi “Grigore Ghica Vv” s-a remarcat prin profesorii bine pregătiţi, care au ştiut să-i atragă pe elevi în practicarea sportului: Em. Mihăileanu, I. Pintea, Şt. G. Nestarian, căpitanul Arobohi, căpitanul V. Batcu, G. Cristache, C. Cantabene, I. Ionescu, G. Chirilescu ş. a.

Societăţi preocupate de promovarea gimnasticii

La iniţiativa avocatului Gh. Gh. Burghele, ajutat de avocatul Gheorghe Marcu, în 1901 se înfiinţează la Dorohoi “Societatea populară de muzică, gimnastică şi sport ,,Vasile Alecsandri" - una din primele asociaţii de acest gen din Moldova, ce funcţiona pe lângă Gimnaziul de Băieţi ,,Grigore Ghica Vv". La Iaşi, o “Societate de gimnastică şi muzică” avea să ia naştere un an mai târziu, notabil fiind că la Şcoala de “Sport şi muzică” înfiinţată în cadrul acesteia, profesorul universitar Dimitrie Pompeiu, originar din Dorohoi, a predat obiectul “mecanică aplicată la gimnastică”

Unul dintre profesorii dorohoieni nominalizaţi, I. Ionescu, a organizat în 1903 o “serbare feerică cu exerciţii de forţă… pe câmpul din apropierea Palatului” (clădirea Prefecturii, unde astăzi este Muzeul oraşului Dorohoi). Tot din lucrarea “Oraşul Dorohoi în lumea sportului” mai aflăm că “I. Ionescu era considerat unul dintre cei mai competenţi maeştri de gimnastică din ţara noastră. Acest lucru îl găsim confirmat şi în revista “Gimnasticul român” (Bucureşti), nr. 3 – 4 din 1904, de unde aflăm că “la concursul de capacitate pentru gimnastică şi jocuri şcolare, dl. I. Ionescu din Dorohoi a ocupat un merituos loc trei pe ţară”. În aceeaşi revistă, numărul 7-8/1904, citim că “la cercul profesorilor de gimnastică au aderat până acum… I. Ionescu (Dorohoi) şi Alexandru Nemţeanu (Pomârla – Dorohoi). Acesta din urmă desfăşura la Liceul Anastasie Başotă o deosebită activitate cu elevii săi, remarcându-se la serbările şcolare cu renumitele exerciţii de ordine şi libere, cu şi fără bastoane”. 

Gimnastica la Botoşani

În 1901 ia fiinţă la Botoşani Societatea “Sportiva”, care a activat peste trei decenii în cadrul bazei sportive din parcul Mihai Eminescu. Primele mărturii scrise despre această societate le întâlnim în ziarul local “Curierul Român” din 21 octombrie 1901. În 1904 "Sportiva" îl avea ca preşedinte pe Ştefan Gane, un mare sportiv care a reuşit să atragă pe terenurile din grădina publică mulţi amatori care să practice gimnastica, scrima, jocul de popice, tenisul şi patinajul. În 1904, Alexandru Smelt întemeiază "Societatea de gimnastică din Botosani". Aceasta disciplină sportivă a fost promovată din plin în cadrul Societatii "Macaby " de către Daniel Feller, care în 1929 prezenta spectacole publice cu exerciţii suedeze şi gimnastică pe aparate (paralele, inele şi trapez). Revenind la “Sportiva”, în 1907, acelaşi preşedinte a iniţiat aderarea societăţii la Federaţia Generală a Asociaţiei de gimnastică din Bucureşti, în 1929 “Sportiva fuzionând cu Sporting Club. Printre cele 18 societăţi afiliate la Federaţie se regăsea şi Societatea populară de muzică, gimnastică şi sport “Vasile Alecsandri” din Dorohoi.

Monografia lui Ştefan Ciubotaru mai face referire la activitatea câtorva “maiştri – dansatori” care, în perioada dintre începutul secolului XX şi până în preajma primului război mondial au predat ore de dans şi gimnastică ritmică tineretului dornic să se perfecţioneze: “Menţionăm pe Lazăr Filstein şi Iosif Finchelstein. Dintre turneele sosite în oraş amintim pe cel organizat de Sirimala Veda Iayamanyala din Insula Ceylon care, în 1907, venind din Rusia, a dat un spectacol de “dans american” împreună cu trupa sa”.

Competiţii şcolare

În rândul elevilor, aceasta disciplină sportivă a făcut o frumoasă carieră după includerea obiectului educaţie fizică în învăţământ. Documentele şcolare de secol XIX vorbeau, însă, de titulaturi diferite pentru acest obiect. În cataloagele Şcolii Primare Nr. 2 de Fete ,,Regina Elisabeta" din anul şcolar 1893-1894 este consemnat cu titulatura ,,Exerciţii corporale şi militare", iar la Şcoala Primară Mixtă din Trestiana apărea în catalog rubrica ,,Exerciţii corporale şi de iniţiere".

Documentemai spre zilele noastre vorbesc şi despre excelenta echipă de demonstraţie la paralele formată din elevii Mihai Mandachi, Ion Rotaru, Petru Tănase, Iulian Mandachi ş.a., care delectau publicul din diferite localităţi din împrejurimile Dorohoiului cu virtuozitatea lor. În 1951, la Etapa regională a Campionatelor şcolare de gimnastică, organizată la Botoşani, elevii de la Liceul teoretic de băieţi Dorohoi au ocupat locul I pe regiune, din echipă făcând parte, printre alţii: Ilie Adamciuc, Ilarion Mandachi, Stelian Cremenciuc. La aceeaşi competiţie, gimnastul Ilarion Mandachi a obţinut locul I pe regiune la individual compus (Oraşul Dorohoi în lumea sportului – Dorina şi Ilarion Mandachi).

Anul următor, etapa regională s-a organizat pe 16 februarie la Dorohoi, învingătoare fiind aceeaşi echipă a liceului teoretic de băieţi, antrenată de profesorul Victor Diaconu. În 1953, Gheorghe Rândaşu relata în săptămânalul dorohoian “Lupta noastră” despre faza raională a Campionatului naţional de gimnastică. La fete, primele locuri au fost ocupate de echipele Liceului teoretic de fete, Şcolii pedagogice de fete şi Şcolii tehnice agricole, în timp ce la băieţi au urcat pe podium echipele Liceului teoretic şi a Şcolii tehnice agricole, toate din Dorohoi.   

O ultimă zvâcnire spre performanţă a fost realizată de elevii din clasele V-VIII de la Liceul ,,Gr.Ghica Vv", care, în 1958, într-o companie selectă de 16 echipe de la şcolile sportive din ţară, au obţinut locul V, la doar 70 de sutimi diferenţă faţă de locul II. Echipa era antrenată de profesorul Ilarion Mandachi.

Istoria sportului dorohoian mai face referire la clasarea pe locul III a echipei Şcolii medii nr. 2 din Dorohoi la Etapa Regională de la Rădăuţi din 1964. Doi ani mai târziu, “Ştiinţa Dorohoi”, formată din eleve ale Liceului nr. 2 - antrenate de profesor Viorica Diaconu, a ocupat locul II la o etapă regională organizată de asemeni la Rădăuţi.

Şi în 1968 supremaţia în zonă continuă să fie deţinută de sportivii din Dorohoi. La faza regională a Campionatului republican de gimnastică pentru şcoli generale, la fete pe primele două locuri s-au situat echipele Şcolii nr. 2 din Dorohoi şi a Şcolii nr. 4 din Botoşani, iar la băieţi ale Şcolii nr. 2 Dorohoi şi Şcolii nr. 1 Botoşani. La etapa judeţeană din 1969, primele patru echipe la fete au fost de la Şcoala nr. 2 Dorohoi, Şcoala nr. 4 Botoşani, Liceul nr. 2 Dorohoi şi Liceul Vorniceni, la băieţi clasamentul fiind următorul: Şcoala nr. 2 Dorohoi, Şcoala nr. 5 Botoşani, Şcoala nr. 1 Botoşani şi Liceul Vorniceni. 

Botoşani, un oraş cu mai bine de jumătate de mileniu de viaţă

* în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, celebrăm zilele oraşului * municipiul cu peste o sută de mii de locuitori era, pe vremuri, târg la răscrucea drumurilor comerciale europene *

Oraşul în care trăim nu a fost dintodeauna situat la periferia interesului general şi a drumurilor de acces. Dacă acum, din când în când mai ajunge câte-un tren în „gara noastră mică”, iar aeroportul este „peste mână”, în alte secole mixtura etnică şi confluenţa drumurilor comerciale generau perioade de înflorire pentru târgul din acea vreme.

Amintirile preistoriei

Istoria locului începe, de fapt, cu mărturiile arheologice consemnate în „Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani”,  ai cărui autori sunt Al. Păunescu, Paul Şadurschi şi Vasile Chirica. Cercetările arheologice au descoperit, pe terasa inferioară a râului Sitna, lângă cariera Răchiţi, urmele unei aşezări omeneşti şi un cimitir din epoca migraţiilor. Au fost identificate apoi mai multe nivele de locuire, la adâncimi variind între 6 şi 11 metri. S-au recoltat piese de silex şi oase de mamifere mari. Din cea de-a doua epocă a fierului s-au găsit fragmente ceramice, iar în locuinţele îngropate şi de suprafaţă s-au descoperit vetre pentru încălzit de formă ovală şi rectangulară, construite din piatră şi lut. Tot pe teritoriul oraşului Botoşani, într-un loc neprecizat, s-a descoperit un tezaur din obiecte de argint, ce datează de la sfârşitul secolul IV e.n. Tezaurul era alcătuit din vase, monede de argint şi trei linguri neornamentate. Obiectele, ce se află acum la Muzeul de istorie din Moscova, e posibil să provină din Dealul Cărămidăriei. Mai spre zilele noastre, în urma unor săpături făcute în curtea Poştei, s-au descoperit fragmente ceramice aparţinând Culturii Cucuteni. În vecinătatea Bisericii Sf. Parascheva s-au descoperit trei vase de lut din feudalismul târziu şi un tezaur turcesc, alcătuit din 20 de piese de argint. Pe strada I. C. Brătianu s-au găsit monede romane imperiale din argint de la Domiţian, Traian şi Antoniu Pius, iar lângă Teatrul „Eminescu” o monedă bizantină de bronz de la Roman III Argyros.

O geneză în negură

În „Istoria Liceului „Laurian” din Botoşani”, Nicolae Răutu povesteşte despre începuturile oraşului: „Pe aceste locuri acoperite altădată cu întinse şi bătrâne păduri... trăia, ne spune povestea, un boier cu nume Botăş. Câteva colibe, menite a adăposti acel vechi băştinaş şi pe ai lui, sunt obârşia unui sat căruia soarta îi va hărăzi şi o durată şi o propăşire la care nu se gândeau întâii săi descălecători. Din acel sat al Botăşilor au ieşit Botoşanii sau Botâşenii, după cum îi spune poporul prin părţile noastre”. „În „Istoria românilor în chipuri şi icoane”, Nicolae Iorga afirmă că la începutul oraşul a fost un sat, „care s-a prefăcut mai târziu, destul de târziu, într-un târg... Aşezat într-un loc oarecare, departe de apa cea mare a Siretului şi de apa cea mare a Prutului, într-un ţinut care nu avea altă bogăţie decât a vitelor ce găseau păşune înaltă şi grasă pe povârnişurile dealurilor de lut ce se interlocă aici – satul Botăşanilor nu făcea să se prevadă prin nimic un viitor mare”. Tot Nicolae Iorga, în „Scrieri istorice despre armeni”, evidenţiază rolul lor în „naşterea” oraşului: „Botoşani ar fi rămas întotdeauna satul descendenţilor lui Botăş dacă n-ar fi fost armenii. A fost o vreme când era doar burghezie armenească şi această burghezie armenească a creat oraşul... Botoşanii nu au numai armeni într-un cartier întreg cu străzi mari, cu două biserici, cu o mulţime de inscripţii purtând mai ales din secolul al XIX-lea, dar şi case vechi admirabile, perfect întreţinute”. În aceaşi opinie, foarte importantă pentru dezvoltarea satului ce avea să devină oraş a fost şi „aşezarea vremelnică a Domnului în cuprinsul lui”. Ştefan cel Mare şi-a ales satul ca loc de popas şi odihnă, pentru că la Hârlău avea o iubită, pe Maria, care i-a dăruit un fiu, pe Petru Rareş.

Păreri împărţite

Nu toată lumea acceptă ideea că Botoşani a fost mai întâi sat. C. C. Giurăscu îl aşează de la început în „categoria oraşelor, deoarece dispunea de mijloace economice, înţelegând prin aceasta comerţul şi meşteşugurile ca ocupaţii predominante ale locuitorilor săi” (Monografia oraşului Botoşani, Ştefan Ciubotaru). În aceeaşi lucrare este menţionată opinia extrem de tranşantă a geografului Victor Tufescu, născut la Botoşani: „Părerea că Botoşanii ar fi fost la început sat, preconizată de N. Iorga, nu se confirmă nici prin dovezi documentare, nici prin alte temeiuri istorice; pe de altă parte, nici un document nu-l menţionează ca sat; pe de altă parte, teritoriul târgului era loc domnesc (nu boieresc sau răzăşesc, cum era moşia satului)”. În aceeaşi opinie, „nu poate fi vorba de un Botăş – stăpân sau un întemeietor, ipoteza rămânând de domeniul legendei, ca în cazul lui Bucur – ciobanul, pentru Bucureşti”. Atât Giurăscu cât şi Tufescu cred că oraşul Botoşani a apărut „ca un rezultat al schimburilor de produse, la loc de răscruce a marilor drumuri comerciale de importanţă europeană: cel care lega Marea Baltică de Marea Neagră trecea prin Lvov – Cernăuţi – Dorohoi – Botoşani – Iaşi – Galaţi şi se întretăia aici cu cel care, pornind din Europa Centrală, trecea prin Praga – Budapesta – Cluj – Bistriţa – Suceava – Botoşani, traversa Prutul prin Vadul de la Ştefăneşti şi apoi se îndrepta spre Crimeea”.

Un punct de vedere

Adunând toate informaţiile, Ştefan Ciubotaru creionează propria sa versiune despre geneza oraşului: „Datorită existenţei a numeroase şleahuri comerciale, ce se intersectau pe locurile care se află astăzi oraşul Botoşani, s-a zidit mai întâi reşedinţa  domnească... dotată cu străjeri şi poate cu un turm de pază, ce va deveni mai târziu clopotniţa bisericii Sf. Nicolae Popăuţi. Nu după mult timp, nu departe de reşedinţă, a apărut un rateş, acolo unde se întretăiau drumurile  şi care, cu siguranţă, nu ducea lipsă de clienţi.... Ce a urmat, se deduce: în jurul hanului, sub paza de la reşedinţa domnească, s-au stabilit mai întâi câţiva negustori şi meşteşugari, aduşi probabil de stăpânul rateşului. Au apărut apoi primele căsuţe modeste, materialele de construcţie găsindu-se din belşug prin apropiere. Să nu uităm că, pe atunci, locuinţele satelor erau bordeiele, care se mai găseau chiar şi la începutul secolului XX. Şi iată de ce, o mică localitate cu căsuţe din vălătuci de pământ, acoperite cu stuf, paie şi mai târziu cu draniţă era considerată târg, pentru că acolo îşi duceau activitatea câţiva negustori şi meseriaşi”. Oricum, în 1439, când au năvălit tătarii, exista deja târgul lui Botăş, atestarea fiind făcută în conformitate cu Letopiseţul de la Bistriţa, unde apare prima menţiune documentară legată de oraşul nostru, ce a fost preluată peste 2 secole de Grigore Ureche şi inclusă în cronica intitulată „Letopiseţul Ţării Moldovei”. Documentul, citat de Ştefan Ciubotaru în monografia sa, are următorul conţinut: „...Scrie letopiseţul nostru că în anii 6947 (1439) noiembrie 28, intrat-au în ţară oaste tătărască, de au prădatu şi au arsu până la Botăşani şi au arsu şi târgul Botăşani”.

Toponimia urbei

În mod obişnuit, toponimele nu sunt întâmplătoare. În ce priveşte numele oraşului Botoşani, cercetătorii au emis numeroase ipoteze, „contabilizate” de Ştefan Ciubotaru:

- Al Papadopol Callimach, în 1887, în lucrarea „Notiţă istorică despre oraşul Botoşani”, a opinat că numele ar veni de la familia Botăşan, amintind că soţia domnului Ieremia Movilă era născută Botăşan şi avea la rându-i un frate, mare boier, care în 1610 a fost tras în ţeapă de Ştefan Tomşa. După acesta, numele de persoană Botăş (Botăşan), derivă din substantivul Botăş (butaş), „viţă de vie sădită de un an”;

- Nicolae Iorga, în „Istoria românilor în chipuri şi icoane”, studiază şi urbanonimul Botoşani: „Botoşanii înseamnă târgul lui Botăş. Botăş e un nume care trebuie pus alături de  Bontăş, cu Motăş, Crasnăş, cu Hasnăş. Sufixul –ăş se adăuga la unele nume de oameni pentru a se face nume nouă... Botăş vine de la Botea sau botul. E un nume care se află în toate părţile româneşti: în Ţara Bârsei, în Banatul timişean”;

- V. Bogrea a derivat numele de Botoşani din cuvântul bulgăresc botuşar (cizmar), opinie combătută de N. A. Constantinescu în Dicţionarul onomastic românesc;

- Artur Gorovei, în monografia sa din 1926, se întreabă: „de unde vine numele oraşului şi al judeţului acestuia?... În unele cărţi, scrise cu câteva decenii în urmă... au dat unii cu părerea că numele Botoşani s-ar trage de la Batuş – Chan, hanul tătarilor, care în anul 1240, a prădat toată partea Europei... Se spune că Hanul fioros... şi-ar fi statornicit reşedinţa la Botoşani. Adevărul este că Botoşanii îşi trage numele de la Botăş, care din timpurile cele mai vechi va fi avut vreun rost pe meleagurile astea”.

Ce e clar e că în secolul al XV-lea Botoşanii era cunoscut şi sub numele de „Târgul lui Botăş”. În paralel au circulat şi formele sufixate: Botoşeni, Botăşani, Botuşani, Botuşeni, ajungîndu-se în cele din urmă la Botoşani.