În plin mileniu III,
rolul anexelor şcolare este destul de limitat, doar liceele mai având cantine
şi internate. Lucrurile stăteau cu totul altfel în secolele XIX şi XX, când
şcolile erau un fel de „stat în stat”, ale având sumedenie de anexe, cu roluri
bine puse la punct.
Cantinele şcolare
În zilele noastre,
„pacheţelul de-acasă” al elevilor e completat de guvernanţi, de ceva ani, cu
„lapte şi corn”, formulă nu prea grozavă la ţară, unde copiii au lapte proaspăt
din ograda proprie. Mai multe despre ce se întâmpla la fine de secol XIX aflăm
din lucrarea „Pagini din istoria învăţământului botoşănean 1759 – 1948”,
semnată de Ştefan Ciubotaru şi apărută în 1987 la Editura „Litera”. În 1898,
Spiru Haret a ajuns la concluzia că mulţi elevi nu vin la şcoală din cauza
sărăciei, motiv pentru care a dispus înfiinţarea cantinelor şcolare, pentru
elevii care locuiau la distanţe mari de şcoală. La Herţa, prima cantină a fost
inaugurată la 1 octombrie, în acelaşi an, iar la Pilipăuţi pe 14 decembrie.
Pentru ca masa oferită
copiilor să fie mai bogată, învăţătorii au hotărât, pe 13 martie 1899, să
strângă fondurile necesare prin liste de subscripţie, serate muzicale, concerte
şi reprezentaţii teatrale, funcţionarea cantinelor prinzând mai multă
concreteţe după luna octombrie a anului 1899. „La Mihăileni, la începutul
secolului XX, directorul M. Gheorghiade servea masa tuturor copiilor din satele
Vlădeni şi Pârâul Negru, care urmau cursurile la şcoala sa. Fondurile băneşti
fiind prea mici, se organizau frecvente programe artistice cu plată, numite
„Serbările cantinei”. Efectiv, prima cantină şcolară din judeţul Botoşani s-a
înfiinţat la 17 octombrie 1898 în comuna Durneşti. Peste patru ani, în 1902,
existau 15 cantine, în cadrul cărora luau masa 318 copii. La şcolile Buimăceni
şi Durneşti s-au înfiinţat şi dormitoare – pentru 73 de elevi – acestea fiind
primele internate şcolare rurale” (Pagini din istoria învăţământului
botoşănean, Ştefan Ciubotaru).
Viaţa la internat şi masa la cantină
Ceva mai spre zilele
noastre, în perioada interbelică, oculistul Paul Cernea descrie existenţa în
internatul „Laurianului”, unde a fost elev începând cu 1936: „Regimul spartan
de la internat mi-a influenţat mult conduita în viaţă, puterea de a înfrunta
adversităţi şi violenţe, ca şi înţelepciunea de a le evita. Viaţa la internat
te învăţa să fii ordonat, punctual, conciliant. Duminica, când părinţii mă
vizitau, nu-mi dădeau mai mult de 5 lei pentru o prăjitură sau îngheţată în
oraş. Dormitoarele erau comune, cu 10 – 12 paturi într-o cameră. Disciplina era
aproape militară, cu deşteptarea la ora 6, echiparea sumară şi spălarea; la ora
7 se servea micul dejun, iar la 7.30 mergeam cu frontul la şcoală. Masa de
prânz era între orele 13 şi 14, urma odihna, obligatorie, până la ora 16 când
mergeam la Liceu la meditaţie, unde rămâneam până la ora 19. La ora 16 ni se
servea o cană cu lapte, pe care cei mai mulţi o schimbam, la portarul liceului,
cu un covrig... Modestia ne caracteriza pe toţi la internat, deoarece „sărăcia
este o virtute ce se învaţă de la sine”. Seara venea un cizmar şi colecta, cu
sacul, încălţămintea deteriorată pentru
reparaţii. Duminică dimineaţă mergeam cu frontul la Biserica Sf. Ilie sau Sf.
Ioan, conduşi de pedagogi. Aceştia erau recrutaţi din elevii ultimelor clase de
Liceu. Pentru supravegherea noastră, ei primeau masă şi casă gratuit” („Istoria
Liceului Laurian”, 1999, I. Mihai, S. Nistorică şi I. Onofrei).
Societăţi ce se îngrijeau de cantine
Revenind la organizarea cantinelor
secolului XX, merită menţionat faptul că, pentru îmbunătăţirea activităţii lor,
în 1909 învăţătorii botoşăneni au luat iniţiativa înfiinţării Societăţii
„Cantina Şcolară”, care trei ani mai târziu a dobândit şi statut de
funcţionare. Fondurile băneşti erau constituite din cotizaţiile membrilor,
donaţii, subvenţii de la Guvern, judeţ şi comune, contribuţia părinţilor, la
care se adăugau banii obţinuţi prin organizarea de serbări şi serate. Timp de
10 ani a fiinţat în Botoşani şi „Societatea şcolară colonii şi cantine”,
înfiinţată de câţiva învăţători inimoşi, printre care şi Mihai şi Adrian
Gheorghiu, T. Tudor ş.a. La toate şcolile primare, la ora 10, copiii săraci
primeau ceai şi pâine. În debutul secolului XX au existat şi cantine cu un
regim ceva mai special. În 1915, o unitate militară cantonată la Corni sub
comanda generalului Petala, a fondat o cantină în cadrul Societăţii „Sf.
Vasile”.
Sute de cantine
În preajma anului 1940,
numai în judeţul Dorohoi erau 239 de cantine, unde li se servea o masă pe zi
unui număr de 4.272 de copii. De-a lungul celui de-al doilea război mondial,
numărul cantinelor a continuat să crească. Toate şcolile care aveau posibilitatea
să asigure o bucătărie, cu vesela respectivă, au trecut la organizarea lor, fondurile
de care era nevoie fiind alocate în bugetele comunelor şi a judeţului. Formula
s-a perpetuat şi după terminarea războiului, în special în perioada foametei
(1946 – 1947), când la Botoşani, la cantinele înfiinţate de „Organizaţia de
masă Apărarea Patriotică” şi de Garnizoana militară primeau o masă pe zi 150 de
elevi săraci.
Farmacii şcolare
Pentru ca medicamentele
de strictă necesitate şi urgenţă să fie la îndemână, pe lângă şcoli s-au
înfiinţat micro – farmacii. Practic, era vorba de un dulăpior cu spirt
medicinal, tinctură de iod, apă oxigenată, pansamente ş.a. – câţiva elevi din
clasele ciclului complementar fiind iniţiaţi să intervină în caz de nevoie, sub
supravegherea învăţătorului.
Ideea înfiinţării
farmaciilor şcolare a aparţinut revizorului şcolar al judeţului Dorohoi, I.
Niculescu Radu. „În 1888, într-un raport către prefect, el propunea ca micile
farmacii ce se aflau pe atunci la primăriile comunelor să fie mutate la şcoală,
deoarece elevii învăţau medicina populară şi, în felul acesta, şcoala va putea
„iniţia pe copii şi în practică la cunoaşterea medicamentelor usuale”, dându-se
„o mai mare atracţiune studiului medicinei şi higienei populare prin însuşirea
cu practica medicamentelor”(Pagini din istoria învăţământului botoşănean,
Ştefan Ciubotaru).
Prima farmacie din
judeţul Botoşani a fost înfiinţată în 1891 de către învăţătoarea Maria Gafencu,
la Şcoala din Vlădeni, odată cu tot „ce e mai trebuitor ţăranului pentru
cazurile în care prezenţa medicului nu e numaidecât cerută”. „Învăţătoarea a
fost iniţiată în munca ei de către medicii A. Hajnal, A Hynek şi Kalischer, iar
medicamentele, în valoare de 120 lei, au fost oferite în mod gratuit de
farmaciştii V. Vasiliu, Gh. Nicoleanu şi Hajnal”. Informaţia precedentă a
apărut în ziarul „Curierul român”, care cerea ca farmaciile săteşti să fie
trecute de la primării la şcoli, căci satele, lipsite mai toate de cadre
sanitare şi în care „bolile de tot soiul bântuie pe bieţii ţărani şi mai cu
seamă pe copiii lor, decimându-i”, aveau „în sânul lor numai pe învăţători,
capabili de a duce atunci muncă sanitară”.
Farmaciile şcolare s-au
generalizat în perioada interbelică, ele fiind obligatorii pentru fiecare
şcoală primară.
Case de economii şcolare
Cei formaţi în perioada
dinainte de ’89 îşi mai aduc probabil aminte acele cecuri de „5 lei” pentru
elevi, prin intermediul cărora învăţau de mici să economisească. Numai că munca
de educaţie în spiritul economiei a început în şcolile botoşănene în 1898, când
învăţătorii au pus bazele primelor case de economii şcolare. Din păcate, atât
numărul acestora cât şi sumele depuse au fost modeste, cauza fiind puterea
economică scăzută a familiilor ţărăneşti. Efectiv, primele case de economii din
mediul sătesc din judeţul Botoşani au fost înfiinţate la şcolile din Dumbrăveni
şi Bucecea. În 1913, numărul lor se ridica la 16, un număr de 334 elevi având
depusă suma de 1.988,80 lei. În deceniul al patrulea al secolului XX, numărul şcolilor
cu case de economii a crescut simţitor, astfel de structuri existând în
majoritatea şcolilor. Gestiunea era ţinută de un învăţător, cei cu rezultate
deosebite fiind răsplătiţi cu diplome, precum D. C. Dimitriu din Cerchejeni,
„fruntaş pe judeţ”. În anul şcolar 1903 – 1904, în judeţul Dorohoi existau un
număr de 38 de astfel de „societăţi economice”, în perioada 1909 – 1910,
numărul lor scăzând la 20, cu 113 depunători şi 351 lei depuşi.
Puţină statistică
Ştefan Ciubotaru
consideră, în lucrarea sa, relevantă în ceea ce priveşte situaţia
„instituţiilor anexe ale şcolilor primare” datele statistice aferente anului
şcolar 1939 – 1940:
- Sănătate: 42 farmacii, 9 echipe sportive, 136 cantine;
- Activitate practică: 76 grădini şcolare, 32 loturi şcolare, 3 ateliere de ţesătorie, 5 de lemnărie şi 7 diferite;
- Activitate economică: 74 cooperative, 32 unităţi CEC;
- Educaţie ştiinţifică literară: 52 muzee şcolare cu material didactic, 30 biblioteci ale elevilor pe clase, 49 biblioteci ale şcolilor;
- Educaţie artistică: 16 echipe de teatru (cu 76 spectacole), 76 coruri şcolare, 11 coruri ale căminelor culturale şi 18 coruri religioase (Arhivele Statului Botoşani, Fond „Revizoratul Şcolar Botoşani”).
