 |
| Foto: Agerpres |
Pe de altă parte, ţine de firesc şi
simplificarea aceloraşi tradiţii, doar în rural manifestările păstrându-şi anvergura, complexitatea şi
chiar umorul de altădată. Din fericire, ne mai amintim cum întâmpinau Crăciunul
şi Anul Nou bunicii şi străbunicii noştri urmărind viu coloratele parade din
cadrul Festivalurilor de Datini şi Obiceiuri, ce se organizează, an de an, în
oraşele din România, inclusiv la Botoşani. Numai că obiceiurile de altă dată
însemnau mult mai mult, o detaliere a “preocupărilor” străbunilor noştri -
dinaintea Crăciunului pân’ la Bobotează – fiind găzduită de site-ul santamia.ro:
- În ajun de Crăciun, oamenii îşi iau de la vecini tot ce-au dat cu împrumut, spre a avea toată avuţia în gospodărie;
- Femeile pun un ban de metal şi o nucă în apa de spălat, spre a fi în anul ce vine mai frumoase şi bogate;
- Gospodarii, în ajunul Crăciunului, pun mâna pe toate uneltele din curte, ca să le poată folosi cu spor în anul următor;
- Cu o zi înainte de Crăciun se pune o potcoavă într-o căldare cu apă. Stăpânul casei bea primul, apoi o dă vitelor, ca să fie tari ca fierul;
- Păstorii pun sub pragul casei un drob de sare învelit, lăsându-l până la „alesul oilor“, în luna aprilie, când drobul este scos, măcinat şi amestecat cu tărâţe şi dat ca hrană turmei, să sporească;
- La Crăciun pâinea se aşează pe masă, să vină belşugul, şi tot în acelaşi scop, sub faţa de masă se pune pleavă de grâu;
- În Ajun se pregătesc 12 feluri de mâncare în amintirea „Cinei cea de taină“ - Iisus şi 12 apostoli;
- Gospodarii stau la masă cu picioarele pe topor, ca să fie tari ca fierul în anul care vine;
- Dacă primul om intrat în casă de Crăciun este bărbat, atunci înseamnă că veţi avea bunăstare în anul viitor;
- În ajun de Crăciun sunt puse în tuspatru colţurile mesei căţei de usturoi şi seminţe de mere, ce apără de deochi şi farmece;
- În ajun de Crăciun se curăţă hornul, iar funinginea e pusă la rădăcina pomilor pentru rod bogat;
- În noaptea de Ajun se face priveghi, iar pe masă este aşezat un colac cu un cuţit înfipt în el;
- Masa pusă în Ajun rămâne întinsă toată noaptea, timp în care focul trebuie să ardă în sobă;
- Din ajunul Crăciunului până la Bobotează, casa e măturată de la prag spre răsărit şi nu din fundul locuinţei spre prag, ca să vină peţitori la fata de măritat. Fetele mari nu trebuie să dea gunoiul afară din casă;
- Ca să-şi viseze ursitul, fata va posti toată ziua de Ajun, iar prima îmbucătură de seară s-o pună la brâu; când se culcă, întinde brâul pe jos şi face trei mătănii peste el. Aşa îşi va afla ursitul;
- În Ardeal, sărbătorile de Craciun începeau de la Sf. Nicolae (6 decembrie), când fetele se adunau în grup, încă din seara de 5 decembrie, şi frământau plăcintele care vor fi unse cu ou, pentru a doua zi. Doar la 9 fix seara, nici un minut mai devreme sau mai târziu, năvăleau flăcăii şi se încingea petrecerea, cu glume şi lapte parfumat. O credinţă ciudată a colectivităţii de saşi este aceea practicată de Sfânta Lucia (12 decembrie), când capul familiei umblă cu o tavă pe care este aşezată, pe jar, o crenguţă cu care afumă şi cele mai ascunse cotloane ale casei, şurii, beciului, podului;
- Tot în Transilvania se obişnuieşte ca în noaptea de Craciun, la un semn al diacului, mirenii să arunce cu boabe de porumb strigând: "Rod în cucuruzi!". Se pare că acest obicei este o transformare interesantă a unui obicei din Polonia, unde mirenii aruncă în preot cu boabe de ovăz, în amintirea lapidării Sf. Ştefan.
Colindele
Începând cu noaptea de 23 spre 24 Decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor, uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători. Cu traista după gât, cu băţul în mână şi căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi strigă la ferestrele luminate: "Bună dimineaţa la Moş Ajun; Ne daţi ori nu ne daţi". Cu acest prilej, gazda le împarte “colindeţe”: covrigi, nuci, mere, colăcei de făină frământaţi şi copţi chiar în acea seară a Ajunului. În ajunul Crăciunului, ca şi în ajunul Anului Nou, în toate provinciile româneşti, copiii formează grupuri şi pornesc pe la casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: "Florile dalbe", "Lerui ler", "Ziurel de ziuă", ori "Valerim" şi "Veler Doamne". În afară de seara mare a colindelor, se mai colindă şi în seara Sfântului Vasile, paralel cu Pluguşorul sau Uratul.
Vicleimul
În unele locuri, în noaptea Crăciunului putem întâlni şi cântarea religioasă cunoscută sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă religioasă ne înfatişează misterul Naşterii Domnului în toate etapele sale. Personajele dramei sunt Irod şi ceata sa de Vicleimi, un ofiţer şi soldaţi îmbracaţi în portul ostaşilor români, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi, în unele părţi, o paiaţă.
Vicleimul apare la noi pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană şi se leagă de misterul celor trei magi ai evului mediu. Introdus de timpuriu în Germania şi Ungaria, a pătruns la noi prin saşii din Transilvania. Alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar şi astăzi, partea profană - jocul păpuşilor.
Capra
Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu ţurca, capra sau brezaia. Ca şi la celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capra, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc.
Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, înmormântarea, învierea) a fost la origine, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor - invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul "caprei". Capra joacă după fluier, iar la terminare unul din flăcăi, apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stăpâna casei şi pe fete, iar apoi se îndepărtează mulţumind.
Buhaiul
Numit în Ialomiţa şi în sudul Moldovei ”buga”, buhaiul era un vas de lemn de forma unei putinici, cu fundul acoperit cu piele de capră sau de oaie, bine întinsă şi legată cu un cerc sau strânsă cu o frânghie. Prin mijlocul acestei piei trece o şuviţă de păr de cal fixată în interior cu un nod sau cu băţ trecut printr-un laţ. Gura vasului este deschisă. Unul din flăcăi ţinea buhaiul, iar altul, cu degetele muiate în borş, în apă cu sacâz sau numai în apă, trăgea şuviţa de păr, producând un zgomot surd, întărit de cutia de rezonanţă a vasului. Obiceiul a dispărut demult în Europa apuseană şi, acolo unde mai există, şi-a pierdut sensul tradiţional şi este practicat mai mult ca un joc de copii.
Steaua
De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblau cu steaua, un obicei vechi ce se întalneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea sa amintească steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi. Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi, multe din ele, din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Isus: "Steaua sus răsare"; "În oraşul Vitleem"; "Trei crai de la răsărit".
- În ajun de Crăciun, oamenii îşi iau de la vecini tot ce-au dat cu împrumut, spre a avea toată avuţia în gospodărie;
- Femeile pun un ban de metal şi o nucă în apa de spălat, spre a fi în anul ce vine mai frumoase şi bogate;
- Gospodarii, în ajunul Crăciunului, pun mâna pe toate uneltele din curte, ca să le poată folosi cu spor în anul următor;
- Cu o zi înainte de Crăciun se pune o potcoavă într-o căldare cu apă. Stăpânul casei bea primul, apoi o dă vitelor, ca să fie tari ca fierul;
- Păstorii pun sub pragul casei un drob de sare învelit, lăsându-l până la „alesul oilor“, în luna aprilie, când drobul este scos, măcinat şi amestecat cu tărâţe şi dat ca hrană turmei, să sporească;
- La Crăciun pâinea se aşează pe masă, să vină belşugul, şi tot în acelaşi scop, sub faţa de masă se pune pleavă de grâu;
- În Ajun se pregătesc 12 feluri de mâncare în amintirea „Cinei cea de taină“ - Iisus şi 12 apostoli;
- Gospodarii stau la masă cu picioarele pe topor, ca să fie tari ca fierul în anul care vine;
- Dacă primul om intrat în casă de Crăciun este bărbat, atunci înseamnă că veţi avea bunăstare în anul viitor;
- În ajun de Crăciun sunt puse în tuspatru colţurile mesei căţei de usturoi şi seminţe de mere, ce apără de deochi şi farmece;
- În ajun de Crăciun se curăţă hornul, iar funinginea e pusă la rădăcina pomilor pentru rod bogat;
- În noaptea de Ajun se face priveghi, iar pe masă este aşezat un colac cu un cuţit înfipt în el;
- Masa pusă în Ajun rămâne întinsă toată noaptea, timp în care focul trebuie să ardă în sobă;
- Din ajunul Crăciunului până la Bobotează, casa e măturată de la prag spre răsărit şi nu din fundul locuinţei spre prag, ca să vină peţitori la fata de măritat. Fetele mari nu trebuie să dea gunoiul afară din casă;
- Ca să-şi viseze ursitul, fata va posti toată ziua de Ajun, iar prima îmbucătură de seară s-o pună la brâu; când se culcă, întinde brâul pe jos şi face trei mătănii peste el. Aşa îşi va afla ursitul;
- În Ardeal, sărbătorile de Craciun începeau de la Sf. Nicolae (6 decembrie), când fetele se adunau în grup, încă din seara de 5 decembrie, şi frământau plăcintele care vor fi unse cu ou, pentru a doua zi. Doar la 9 fix seara, nici un minut mai devreme sau mai târziu, năvăleau flăcăii şi se încingea petrecerea, cu glume şi lapte parfumat. O credinţă ciudată a colectivităţii de saşi este aceea practicată de Sfânta Lucia (12 decembrie), când capul familiei umblă cu o tavă pe care este aşezată, pe jar, o crenguţă cu care afumă şi cele mai ascunse cotloane ale casei, şurii, beciului, podului;
- Tot în Transilvania se obişnuieşte ca în noaptea de Craciun, la un semn al diacului, mirenii să arunce cu boabe de porumb strigând: "Rod în cucuruzi!". Se pare că acest obicei este o transformare interesantă a unui obicei din Polonia, unde mirenii aruncă în preot cu boabe de ovăz, în amintirea lapidării Sf. Ştefan.
Colindele
Începând cu noaptea de 23 spre 24 Decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor, uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători. Cu traista după gât, cu băţul în mână şi căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi strigă la ferestrele luminate: "Bună dimineaţa la Moş Ajun; Ne daţi ori nu ne daţi". Cu acest prilej, gazda le împarte “colindeţe”: covrigi, nuci, mere, colăcei de făină frământaţi şi copţi chiar în acea seară a Ajunului. În ajunul Crăciunului, ca şi în ajunul Anului Nou, în toate provinciile româneşti, copiii formează grupuri şi pornesc pe la casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: "Florile dalbe", "Lerui ler", "Ziurel de ziuă", ori "Valerim" şi "Veler Doamne". În afară de seara mare a colindelor, se mai colindă şi în seara Sfântului Vasile, paralel cu Pluguşorul sau Uratul.
Vicleimul
În unele locuri, în noaptea Crăciunului putem întâlni şi cântarea religioasă cunoscută sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă religioasă ne înfatişează misterul Naşterii Domnului în toate etapele sale. Personajele dramei sunt Irod şi ceata sa de Vicleimi, un ofiţer şi soldaţi îmbracaţi în portul ostaşilor români, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi, în unele părţi, o paiaţă.
Vicleimul apare la noi pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană şi se leagă de misterul celor trei magi ai evului mediu. Introdus de timpuriu în Germania şi Ungaria, a pătruns la noi prin saşii din Transilvania. Alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar şi astăzi, partea profană - jocul păpuşilor.
Capra
Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu ţurca, capra sau brezaia. Ca şi la celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capra, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc.
Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, înmormântarea, învierea) a fost la origine, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor - invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul "caprei". Capra joacă după fluier, iar la terminare unul din flăcăi, apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stăpâna casei şi pe fete, iar apoi se îndepărtează mulţumind.
Buhaiul
Numit în Ialomiţa şi în sudul Moldovei ”buga”, buhaiul era un vas de lemn de forma unei putinici, cu fundul acoperit cu piele de capră sau de oaie, bine întinsă şi legată cu un cerc sau strânsă cu o frânghie. Prin mijlocul acestei piei trece o şuviţă de păr de cal fixată în interior cu un nod sau cu băţ trecut printr-un laţ. Gura vasului este deschisă. Unul din flăcăi ţinea buhaiul, iar altul, cu degetele muiate în borş, în apă cu sacâz sau numai în apă, trăgea şuviţa de păr, producând un zgomot surd, întărit de cutia de rezonanţă a vasului. Obiceiul a dispărut demult în Europa apuseană şi, acolo unde mai există, şi-a pierdut sensul tradiţional şi este practicat mai mult ca un joc de copii.
Steaua
De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblau cu steaua, un obicei vechi ce se întalneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea sa amintească steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi. Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi, multe din ele, din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Isus: "Steaua sus răsare"; "În oraşul Vitleem"; "Trei crai de la răsărit".
