Mamele geniilor

Biografii secolului XX le-au creionat fresce ce le păstrează în memoria timpului pentru faptul  că au adus pe lume români-nepereche.
E destul de greu să crezi că semeni cu un talent ce a făcut înconjurul lumii pot vedea lumina zilei în familii comune, poate chiar în sărăcie. Biografiile geniilor născute pe aceste meleaguri vorbesc de familii cu bunăstare materială, de educaţie, de agerimea înaintaşilor.
O traducătoare cu greutăţi materiale

În filele „Dicţionarului botoşănenilor”, scris de Ionel Bejenaru în 1994 şi apărut la Editura „Moldova”, găsim portretul Zulniei Iorga, femeie cultivată şi adevărată luptătoare: „Mama istoricului Nicolae Iorga, spiţă a unei familii cu blazon în istoria Moldovei, îşi face instrucţia  şi educaţia într-un pension polono – francez. Stăpânind excelent franceza, Zulnia se dovedeşte o febrilă traducătoare, apărându-i la Botoşani traduceri din Musset, Marie Marechal, Louise Lambert. În 1882 a publicat la Imprimeria V. Buzzilă din Botoşani culegerea „Flori literare”, de 32 de pagini, cuprinzând fragmente istorice, anecdote, versuri, cugetări. Versurile selectate aparţin lui N. Reileanu, V. Alecsandri, Veronica Micle. S-a dedicat familiei, creşterii şi educaţiei copiilor. Soarta i-a răpit de timpuriu soţul, supunând-o unei continui zbateri cu greutăţile materiale. Nici ajutorul dat de administraţia locală nu a reuşit să o scutească de griji. Meritele ei în formarea ilustrului Nicolae Iorga sunt covârşitoare. Longevivă – a trăit aproape 92 de ani – Zulnia s-a stins din viaţă în 1934”.
Un suflet plin de bunătate

Foto: http://luminitasorega.blogspot.com

Corneliu Botez, în volumul “Omagiu lui Mihai Eminescu – cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa”, întoarce timpul până în 1840, când “G. Eminovici se căsătoreşte cu Raluca, mama poetului, o femeie aşezată şi blajină, cea de a patra fiică a stolnicului Vasile Iuraşcu, de loc din Joldeşti şi a Paraschivei Iuraşcu, (născută Donţu, n.n.) cu aşezarea în Botoşani”. La căsătorie, Raluca a primit de la tatăl său o zestre foarte frumoasă, după cum reiese din actul întocmit de însuşi stolnicul Iuraşcu, amplu prezentat de George Călinescu în “Viaţa lui Mihai Eminescu”.
Revenind la scrierile lui Corneliu Botez - foiletate de muzeograful Ana Florescu - mai aflăm că “mama poetului era mai mult mică la stat (scundă) oacheşă dar robustă, cu fruntea lată şi cu ochii negri; o fiinţă tăcută, resemnată, visătoare, cu un zâmbet dureros pe gură, cu trăsături puţin cam bărbăteşti; evlavioasă şi înţeleaptă, cum nu mai era alta. Moş Costache Creţu (din Ipoteşti, n.n.) îşi aduce bine aminte (în 1909 n.n.), cum dânsa ducea pe micul Mihail înfăşat la biserică în zilele de sărbători. Era un suflet plin de bunătate, de altfel ca şi bărbatul ei, faţă de care era plină de adoraţie şi ascultare. Poetul ca şi ceilalţi fraţi semănau sufleteşte şi la fizic mai mult cu mama, iar la deşteptăciune şi agerime cu tatăl lor… În portretul mamei poetului, din tinereţe, aceasta semănă bine atât cu Iorgu, cât şi cu poetul, după cum ne informează căpitanul Eminescu (Matei, în 1909, n.n.)”.
A avut cu Gheorghe Eminovici unsprezece copii: şapte băieţi (Şerban, Nicolae, Iorgu, Ilie, Mihai, Matei, Vasile) şi patru fete: Ruxandra, Maria, Aglaia şi Harieta.
Un destin tragic
  

http://www.saladelectura.cnet.ro

Citind printre rândurile biografiilor marelui muzician şi compozitor George Enescu (semnate, de-a lungul timpului, de Viorel Cosma, Teodor Balan şi Andrei Tudor), muzeograful Lidia Alexie de la Muzeul “George Enescu” din Dorohoi “desenează”, cu cuvinte, portretul Mariei Cosmovici Enescu”: “S-a născut la Mihăileni, pe atunci judeţul Dorohoi, în anul 1839. Părinţii ei, preotul Ioan Cosmovici şi Zenovia, erau stabiliţi în târguşorul de pe râul Molniţa, centru comercial important pentru schimbul cu Bucovina şi Rusia. Cu un trup firav, fără o frumuseţe deosebită, Maria Cosmovici s-a căsătorit imediat după absolvirea Şcolii secundare din Cernăuţi. Delicateţea sufletească a soţilor şi educaţia lor asigură căsniciei cu Costache Enescu un bun început. Ambii soţi erau iubitori de muzică, ce întotdeauna a jucat un rol important în viaţa familiei Enescu. Mama cânta la pian şi chitară, iar tatăl cânta la vioară şi în corul bisericii.
Copiii au fost, multă vreme pentru familia Enescu, doar o speranţă de fericire. După o serie de patru copii născuţi morţi, încă şapte copii se pierd înainte de a împlini 12 ani, răpuşi de meningită şi de molimă. Toate aceste evenimente o afectează profund pe mamă, care nu îşi mai dorea decât să plece din satul care i-a adus atâta nenorocire, ca să şteargă imaginea crucilor înfipte în ţintirimul Vornicenilor.
Mutarea soţului la Liveni o linişteşte, acolo născându-se cel de-al 12-lea copil, George. Avea o grijă deosebită de copil. Nimeni nu se atingea de leagănul lui, până şi rudele apropiate îl admirau prin fereastră. Va bate în repetate rânduri drumul la Biserica Sf. Ioan din Suceava şi va încerca toate “obiceiurile băbeşti” pentru ca noul copil să trăiască. Orice haină nouă va sta mai întâi sub altarul bisericii. Copilului îi închina toate ostenelile, toate gândurile, adormindu-l în fiecare seară în acorduri de chitară.
La trei ani de la naşterea lui George, familia Enescu se mută la Cracalia. Aici viaţa Mariei Enescu e liniştită datorită copilului excepţional, care de mic încânta şi entuziasma. În toamna anului 1888 se produce o criză din cele mai violente în viaţa Mariei Enescu, din cauza plecării lui George Enescu la studii în Viena. Până la urmă, cu mari sacrificii, pleacă întreaga familie la Viena, unde Maria se îmbolnăveşte grav şi suferă o intervenţie chirurgicală. Urmează o perioadă de veritabil declin. O convalescenţă dureroasă, despărţirea de soţul său, plecarea la Văratec şi revenirea la casa părintească din Mihăileni.
În singurătatea târgului de pe râul Molniţa, mama compozitorului trăieşte numai cu gândul la copilul său iubit, care o vizita în fiecare an. Pe 17 februarie 1909, Maria Enescu moare la Mihăileni, la 70 de ani. Compozitorul - anunţat telegrafic la Paris - n-a putut fi găsit imediat şi n-a ajuns la înmormântare”.
“Nobilă, sensibilă, firavă, blândă”…

Astfel o caracterizează Aglaia Corneanu, preşedinta Fundaţiei “Ştefan Luchian”, pe Elena Chiriacescu, cea care i-a dat viaţă viitorului “pictor al florilor”. Astfel arată, de altfel, şi în fotografia ce a străbătut timpul, până în zilele noastre. Elena s-a căsătorit cu maiorul Dimitrie Luchian, nu înainte de a prezenta o dotă din partea tatălui ei – cu averea pe care acesta o încredinţa fiicei la căsătoria pe care urma să o încheie – în mare parte moşii. Mama pictorului venea din Bucureşti şi s-a căsătorit cu un moldovean în vremea Unirii Principatelor. Maiorul Dimitrie Luchian era bun prieten cu Al. I. Cuza, acesta fiind şi unul din motivele pentru care îşi ia soţie o munteancă. Tot Cuza îl trimite la Ştefăneşti, unde se nasc cei doi fii, Anibal şi Ştefan, după care familia se mută la Bucureşti, la rudele mamei. Acolo Elena mai naşte o fetiţă, care nu a supravieţuit. Deşi îşi iubea foarte mult mama, Ştefan Luchian aplică o stratagemă la admiterea la şcoala militară unde a dat examen şi unde îl trimisese Elena. Pur şi simplu, nu a deschis gura. I-a spus totuşi mamei, când a vrut să-l înscrie la altă şcoală, că e de-acord, dar să fie “Belle Arte!”.
Spre finalul existenţei, Ştefan Luchian a cerut de mai multe ori fotografia mamei, dorindu-şi s-o vadă înainte de a muri.  Elena îi lipsea mult pentru că, după moartea mamei, “s-a trezit fără un mijloc de a-şi procura existenţa, decât cu pictura”. (Carmen Moraru)