„Sfântu Nicolae”, o biserică „născută” în secolul XVIII

* Multe date despre geneza lăcaşului de cult s-au pierdut, arhiva bisericii luând foc odată cu casele preotului *

Conform lucrării “Cultul ortodox din judeţul Botoşani”, ce a văzut lumina tiparului în 1906 la Tipografia “Saidman”, biserica cu hramul “Sf. Nicolae fiinţa – la vremea începutului de secol XX – pe strada cu acelaşi nume (astăzi strada Puşkin). Din păcate, acte din care să se poată afla cu exactitate data la care “a venit pe lume” lăcaşul de cult nu există, autorii tomului din 1906 bazându-se pe o serie de presupuneri. “Documentele, toate s’au perdut, arse fiind, după cum se spune, odată cu casele preotului, unde se păstra, arhiva, aşa că ceia ce este astă-zi, e numai de la 1894 încoace, dar şi aceste necomplecte. Cauza distrugerii actelor şi documentelor poate fi mai degrabă înstrăinarea şi luarea lor de către rudele foştilor preoţi la moartea lor şi îndosirea din interese personale. Că biserica este din secolul al XVIII-lea se poate deduce de pe inscripţia ce se găseşte deasupra locului unde a fost vechea uşă de intrare şi în care ni se spune că această biserică este zidită de piatră la anul 1808, pe locul unei biserici de lemn. Iată acea inscripţie: “Această sfântă biserică ce se prăsnueşte hramul sfântului erarh Nicolae, întăi fiind de lemn, făcută de unul Sandu Borcilă i Dumitraş şi acum s’a prefăcut cu ajutorul lui D-zeu prin mila pravoslavnicilor creştini de peatră în vremea stăpânirii marelui Împărat Alexandru Pavlovici a toată Rosii, la anii de la Hrst. 1808 Mai 11” Dimitrie Hriste” (“Cultul ortodox din judeţul Botoşani”, 1906).

Dacă în 1808 exista o biserică de lemn pe locul unde s-a construit, apoi, un lăcaş mult mai trainic, e destul de probabil că prima construcţie exista de ceva vreme. Dar nu şi în 1762, când Nicolae Iorga, în cartea “Inscripţiuni botoşănene”, enumera bisericile ce erau în Botoşani în acea vreme: “Popăuţi, Uspenia, Sf. Gheorghe, Sf. Spiridon şi Biserica Armenească”. Autorii “Cultului ortodox” avansează ideea că data întemeierii bisericii “Sf. Nicolae” este între anii 1762 – 1808. Un “indiciu” suplimentar ar putea fi o icoană ce se găsea la biserică “pe care este zugrăvit Sf. Ilie, împrejur viaţa lui, iar deasupra Sf. Ierarh Atanasie, Chiril, Ioan cel Milostiv, Sf. Spiridon şi Sf. Nicolae, cu data de 1797 Martie 27. Dacă această icoană ar fi fost făcută odată cu biserica, atunci ar trebui să i se dea data întemeerii 1797. Această icoană este astăzi aproape toată bortită din causa timpului şi a carilor”.  

Noi elemente constructive şi reparaţii în secolul XIX 

Clopotniţa bisericii şi pridvorul s-au făcut mai târziu, mai exact în 1832. “Aceasta se vede de pe inscripţia pusă pe clopotniţă, care este următoarea: “Această clopotniţă a bisericii sf. Nicolae s’a făcut prin străduinţa şi miluirea pravoslavnicilor hristiani şi prin silinţa slujitorilor sfintei biserici, din piatră în zidire din nou în 1832”. Că şi pridvorul s’a făcut în urmă, se vede de pe aceia că uşa de intrare la biserică nu a fost aici, unde se află acum, ci în corpul bisericii şi care acum se află zidită, cunoscându-se numai locul şi inscripţia de deasupra. Dar aşa cum este astăzi (1906), datează de la 1875, când i s’a făcut reparaţie capitală. Anume: s’a făcut un turn pe sf. Altar, s’au mai înălţat acela de la clopotniţă, s’a acoperit peste tot cu tablă, s’a făcut din nou vestmântăria şi cu gropniţa dedesubtul ei; de asemenea s’au făcut reparaţii şi pe dinlăuntru”, toate “în timpul tutorelui Iancu Dimitriu şi cu stăruinţa economului Costache Budeanu, cu cheltueala miluitorilor şi cel mai mult de la familia Urzicenilor” (“Cultul ortodox din judeţul Botoşani”, 1906). La începutul secolului XX, biserica nu era în cea mai bună condiţie, din moment ce scriptele vremii vorbeau de faptul că are “nevoe de reparaţie atât pe dinafară, unde a început să cadă tencueala, cât şi pe dinlăuntru, unde zugrăvirea sfinţilor fiind făcută în aquarelle, s’au şters aproape cu totul; zidul însă este bun”.

Bresle oblăduitoare şi creştini cu dare de mână

Tot în secolul XIX, viaţa bisericii era strâns legată de cea a unui număr de trei bresle, fiecare dintre ele având propria făclie, care se întrebuinţa la ducerea morţilor spre cele veşnice. Informaţiile ce apar pe un pomelnic din 1854 indică următoarele bresle: “a pescarilor, având făclia cu data din 1828, a brânzarilor, a căror făclie este ne iscălită… şi a ciobotarilor. Afară de aceste bresle, care aparţinând bisericii purtau şi grijă de dânsa, înzestrând-o cu cele necesare, mai erau şi următoarele familii: Borcea, Cerbu şi Urzică. De la aceste familii biserica are mai multe obiecte şi daruri. Pentru respectul şi recunoştinţa de ajutor, osemintele acestor familii s’au îngropat în pridvorul bisericii, unde să şi află câte o peatră cu inscripţiune pusă în perete”. Chiar dacă oameni inimoşi şi membrii ai breslelor din acea vreme aveau lăcaşul de cult în grijă, biserica “Sf. Nicolae” nu era câtuşi de puţin una bogată: “Această biserică acum n’are nici o avere afară de 3 case în cimitirul bisericesc, pentru locuinţa personalului şi care sunt ruinate şi improprii de locuit. Dacă a avut avere, nu se poate şti, căci documentele lipsesc; dar avându-se în vedere că toate celel’alte biserici din oraşul Botoşani au avere, fie în imobile, fie în bani, iar altele în locuri cu besmăt, se poate deduce că şi această biserică a avut; dar în decursul timpului s’a înstrăinat” (“Cultul ortodox din judeţul Botoşani”, 1906).

Parohi şi enoriaşi  

Arhiva arsă în biserică crează dificultăţi şi atunci când vine vorba de preoţii care au slujit la Biserica cu hramul “Sf. Nicolae”. Din ce se scrie în “Cultul ortodox”, reiese că “se găseşte preotul Vasile pe la 1808, când s’a ridicat biserica din zid; preotul Ilie pe la 1821, după cum se vede de pe o cruce…; Atanasie Vasiliu, care se găseşte ca preot la 1854. Apoi Ilie Urzică, Gheorghe Urzică, Alexandru Urzică, Constantin Budeanu şi cel din urmă Const. Ifrimescu, mort la 1904, iulie 20. Ca paroh al acestei biserici, acum (1906), este Preotul Constantin D. Possa… absolvent al Seminarului Veniamin la 1896, licenţiat al Facultăţii de Teologie din Bucureşti la 1900 şi care a fost hirotonisit diacon şi preot pe sama acestei parohii în zilele de 6 şi 7 august 1905. Parohul este ajutat în conducerea administrativă a parohiei de cătră d-nii epitropi Iancu Botez şi Cotin Argenti inginer. Plata personalului şi întreţinerea bisericii se face din subvenţia ce acordă Primăria de Botoşani, conform legei Clerului. Budgetul pe anul 1905 – 1906  a fost la venituri şi cheltueli 2617 lei 20 bani”.

Din aceeaşi lucrare editată în 1906 la Tipografia “Saidman”, mai aflăm că în acea vreme, parohia Bisericii “Sf. Nicolae” se compunea din “192 de enoriaşi, cu 810 suflete. Se mai află în această parohie 100 familii de religiune gregoriană, iar 7 de religiune catolică. Răul de care suferă această parohie e concubinajul, căci aproape 70% trăesc necununaţi, şi indeferentismul religios mergând chiar până la a despreţui pe cei care-i învaţă şi dojănesc, părăsind biserica şi mergând la alţi preoţi, care le fac pe plac. Dacă în privinţa morală această parohie stă destul de rău, apoi şi în privinţa materială nu stă mai bine, fiind aproape toţi poporănii lucrători, aşa în cât când nu găsesc de lucru, rămân în cea mai mare lipsă. În această parohie… numărul morţilor întrece anual cu 2-3 a născuţilor. Cauza este concubinajul şi lipsa materială, care-i face să nu se îngrijească de copii şi ast-fel să dea un aşa număr de morţi” (“Cultul ortodox din judeţul Botoşani”, 1906).    

Oieritul de altădată

Foto: www.artatraditionala.ro

* În secolele trecute, când industria abia se năştea, oieritul era la loc de cinste în lumea satului. Astăzi, lâncezeşte mai mult în zodia supravieţurii, dacă e să ne gândim doar la ce se întâmplă într-un loc altădată renumit, precum Staţiunea Popăuţi*

Dar nu numai cercetătorii de la Popăuţi sunt daţi uitării, ci şi multe din produsele ciobanilor neaoşi. Lâna e mâncată de molii prin poduri, în timp ce noi de îmbrăcăm cu turcisme sau cine ştie ce produse de laborator sau de pe banda rulantă. Ne mai înviorăm puţin de Paşti, când dăm năvală după miei, şi toamna, când punem caş pentru iarna. Din când în când, mai asistăm la o izbucnire de orgoliu, cum s-a întâmplat recent, când un oier din Dacia, Nicşeni şi preşedintele unei asociaţii botoşănene de profil au ocupat primele două locuri la o expoziţie la Vaslui, la „ovine karacul”.

„Hărştea”

Mult mai romantic era oieritul în alte timpuri, când copiii deprindeau, mai întâi, tot ce ţinea de viaţa la stână şi mai apoi buchea cărţii. Printre cei care au şi scris despre o astfel de viaţă se află şi Constantin Haisuc, de loc din Vorniceni - Editura „Agata” lansând recent cartea „Oieritul din satul Vorniceni”. Autorul, născut într-o familie de oieri din tată-n fiu, nu împlinise patru ani când era „strungar la tata la stână. Dacă mulsul de la amiază şi cel de seară era o plăcere pentru noi, copiii, nu acelaşi lucru pot spune despre mulsul de dimineaţă. În zorii zilei, la 4.30, când copiii de vârsta mea dormeau în pătuţul cald de-acasă, eu eram trezit de tata, care-mi spunea „Hărştea” de atâtea ori până mă trezeam pentru a da oile în strungă. De multe ori, dimineţile de primăvară erau reci şi umede şi mă lua frigul la picioare. Mai toţi copiii la acea vreme umblam desculţi, numai la Paşte părinţii ne mai cumpărau tenişi”.

Constantin Haisuc a trecut, de-a lungul anilor, prin toate etapele de organizare a unei stâni: „strungar, cioban şi responsabil de stână”, de care îşi aduce aminte cu emoţie la cei 41 de ani ai săi, vârstă la care lucrează în domeniul bancar.

Oi în convoiul funerar

În lucrarea sa, autorul face referire la date din „Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi”, semnată de profesorul Octavian Ionescu. Din „Tabla slujbii goştinii di la ocol Başăului 11 mai 1799” se poate afla că la acea dată 29 de locuitori din Vorniceni deţineau 2899 de oi. Cel mai avut dintre ei era Gorghi Nădejdi, cu 908 oi,  „ortomani” în sat fiind şi Vasile Aioni – 477 oi, Vasilii Gherman – 345 oi, Dumitrul Meaună – 280 oi ş.a.   

Tot Octavian Ionescu descrie în cartea sa o întâmplare pe care a auzit-o povestită când era copil şi pe care o consideră mai frumoasă şi mai duioasă decât Balada Mioriţa, pentru că este adevărată: „În jurul anilor 1850 a existat în satul Vorniceni un gospodar, fruntaş al satului, Dumitru Sârbu, carea avea stână cu câteva sute de oi. El a lăsat cu limbă de moarte fiilor săi, Niculae şi Gheorghe Sârbu, ca la moartea lui să fie petrecut la locul de veci cu cârdul de oi. S-a întâmplat să moară în luna Mai, iar carul funebru învelit în scoarţe înflorate şi convoiul de înmormântare au fost intercalate în mijlocul cârdului de oi şi cârlani, care l-au petrecut la groapă într-un chip deosebit pe fostul stăpân” („Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi”, Octavian Ionescu).  

Obiecte de stână strămoşeşti

Din volumul apărut în această vară, reţine atenţia şi descrierea plastică a „instrumentarului stânii”, din care spicuim: „budaca de închegat – confecţionată din lemn de brad şi legată cu un fel de doage; are capacitate de 70 – 80 de litri şi în ea se toarnă laptele cald pentru închegat; cazanul de urdit este din cupru, cu grosimea tablei de 2 mm şi are capacitatea de 120 – 150 litri; pămătuful de urdit este, practic, un băţ de alun, lung de un metru; la capăt este înfăşurat cu o fâşie de strecurătoare, de forma unei mingi de tenis de câmp; se foloseşte la mestecatul zărului în timpul urditului, pentru a nu se prinde de fundul ceaunului; hârzobul este confecţionat dintr-o vergea de alun, care este adusă sub formă de cerc; se fierbe în zăr circa o oră pentru a-i da flexibilitate, raza totală fiind de 60 – 70 centimetri; apoi se ţese în ochiuri precum plasa de gard, de 5 – 6 centimetri, ochiul fiind din aţă de cânepă; hârzobul este folosit la închegat caşul şi la urdit; chirosteiul se realizează dintr-o vergea de oţel în formă de cerc cu diametrul dorit; sunt montate 3 picioare în formă de „S”-uri, nituite pe marginea cercului la o înălţime de 40 – 50 centimetri; se foloseşte la gătit mâncarea sau la urdit; comarnicul este făcut din leaţuri de brad bine şlefuite, cu un diametru de 5/5 centimetri, confecţionate formă de grătar; diametrul comarnicului este de 120/80 centimetri; se agaţă sus, pe orizontală şi pe el se pun caşii la uscat; cachilos are formă cilindrică, precum o oală de 3,5 litri cu capăt şi toartă asemănătoare cu căldarea; este folosit la transportul mâncării la stână şi e confecţionat din aluminiu sau oţel; lingura de cheag este din lemn de brad, cu o capacitate de 150 – 200 de grame şi o coadă de 60 de centimetri; se foloseşte la pus cheagul în lapte şi la mestecarea acestuia; căuşul găurit este confecţionat din lemn de cireş, are forma unui polonic foarte mare, cu capacitatea de 2,5 litri, coada de 40 centimetri şi multe găuri mici, pentru a permite strecurarea zărului din urdă; se foloseşte la ridicat cuburile de urdă tăiate cu spatula de urdă.

Arhaisme din lumea oieritului

Autorul a moştenit de la tatăl său tălănci foarte vechi, ce sunt de mai multe categorii:

* greieraşi – cele mici, purtate de către cârlani şi sterpe;

* trocuţe – cele mijlocii, purtate de către mânzari, niori sau berbeci tineri;

* bostănele – cele mari, purtate de către oaia ce duce fruntea cârdului sau berbecii din cârd.

„Se povesteşte din bătrâni că tălăncile erau turnate pe pământ, fără forme moderne, în nisip de turnătorie, dintr-un material foarte dur. Ei spuneau că erau confecţionate din acelaşi material cu cel al căştilor soldaţilor din timpul războaielor. „Tălăncile cu bube” sunt unicate în zona Moldovei, recunoscute de etnograf – muzeograful principal Marcel Liutic, din Iaşi. El a declarat că sunt cele mai vechi tălănci din zona Moldovei, ce depăşesc 300 de ani. Prima talancă a fost cumpărată de tatăl meu de la Moş Vasile Gorban, „costul” ei fiind 2 oi brumării, o oaie de doi ani şi un băţ de corn foarte preţios, deoarece avea sculptat pe el Mănăstirea Humor. A doua talancă a fost cumpărată de la Moş Costache Roman, de această dată cu 2 oi negre (astrahan), un câine ciobănesc în vârstă de un an, dar şi un harapnic din piele cu ţărţămuri şi mâner împletit din piele” (Oieritul din satul Vorniceni, Constantin Haisuc).

Tot la Vorniceni mai există şi alte obiecte de stână foarte vechi, cum ar fi „cântarul cu boambă” (sau puncte), „pe uşor fiind 7 puncte şi pe greu 23 de puncte, punctele reprezentând kilograme”.

Sportul la stână

Constantin Haisuc descrie în cartea sa şi cum se destindeau ciobanii, pentru a le trece mai uşor timpul la stână. „Scandila” era un joc ciobănesc cu un regulament destul de complicat pentru un necunoscător, ce se juca numai în satul Vorniceni, cu beţele de corn pe care aceştia le aveau în dotare. Ceva mai „pe înţelesul profanilor” pare să fie „mingea în patru”: „două echipe formate din câte doi ciobani se aşezau în şir indian, la o distanţă de aproximativ 4 metri; cei din mijloc aveau beţe de corn în dotare şi făceau două gropiţe în pământ precum polonicul; cei de pe margine (se mai numea „echipa la păscut”), jucau fără beţe şi aruncau mingea de la unul la altul printre beţele celor din mijloc, care încercau să lovească mingea cu putere, pentru a o îndepărta cât mai tare de joc. Mingea era confecţionată din păr de vacă bine umezit şi frecat circular în podul palmei până la dimensiunea unei mingi de tenis de câmp. Dacă mingea era lovită cu băţul de echipa de mijloc, cel de pe margine ce era cel mai aproape de mingea lovită fugea pentru a o recupera; cel care lovise mingea avea obligaţia de a bate beţele în cruciş cu colegul său strigând „Ţîca”, apoi iute trebuie să introducă băţul în pământ înaintea mingii pe care încercau să o introducă colegii săi; apoi echipele se schimbau între ele”. Atunci când în joc intrau mai mulţi ciobani, 6 sau chiar 8, jocul se numea „mingea în şir”.

Savoarea bucatelor la stână

Reţetele culinare din cartea lui Constantin Haisuc ar putea trezi interesul celor mai pretenţioşi gastronomi, ca să nu mai vorbesc de gurmanzi. Doar în tihna stânei poţi savura o oaie coaptă în jar („această delicatesă de mai numea şi „mâncare boiereasscă”, fiind gătită de cei ce slujeau la curtea boierească (vătafii, arendaşii), dar şi de mulţi ciobani „de vârf”), un berbec la proţap, o tochitură de oaie, un „urs” cu brânză copt cu jar sau un lapte de oaie făcut la ceaun. O specialitate intrată şi în meniul restaurantelor este „năcreala”, destul de uşor de făcut: „năcreala este un fel de borş, în care în loc de apă se va pune zăr de oaie uşor acrit de 1 – 2 zile. Se taie cartofii (albi de preferinţă) potriviţi pentru ciorbă, se pun la fiert în zăr, apoi se adaugă legume după gust, un pic mai multe faţă de ciorbele obişnuite. Năcreala are un gust minunat şi nu se confundă cu nici un fel de ciorbă, secretul fiind zărul şi fierberea pe foc mic pe chirostei, cu tezic”.        

Centrul Vechi Botoşani - faţa "nevăzută" sau ce nu prea apare în presă...

Biserica "Uspenia" Botoşani, by night

Fotografii, Carmen Moraru

Starea şcolilor botoşănene, la început de drum

Foto: www.darabaneni.ro

În secolul XIX, şcolile se adăposteau în casele localnicilor, în lăcaşuri uşor de demolat  chiar şi de animalele satului, dotările fiind, ades, inexistente

Şi-n mileniul trei, la vreme de vară, încă se mai vorbeşte despre lipsa fondurilor pentru pregătirea şcolilor în vederea noului an şcolar. Numai că acum sunt şcoli la fiecare pas, unele moderne de-a binelea. Cu totul altă făină se măcina atunci când învăţământul pornea, „copăcel”, la drum pe aceste meleaguri.

Din lucrarea „Pagini din istoria învăţământului botoşănean”, scrisă de Ştefan Ciubotaru în 1987, aflăm că pe 1 septembrie 1865, când s-a pus în aplicare Legea instrucţiunii, baza materială a şcolii primare era inexistentă. Întrucât în nici un sat nu exista un local special pentru şcoală, soluţia la care s-a recurs a constat în închirierea unor case, sau numai a unor încăperi. Soluţie realmente de compromis, pentru că la ţară, pe atunci, casele erau compuse dintr-o singură cameră şi o tindă. Mai mult, satul ţăranilor clăcaşi avea şi multe bordeie, în care oamenii locuiau de-a valma cu animalele.

Neajunsurile, evidenţiate în rapoarte oficiale

O frescă a situaţiei de-atunci se regăseşte în raportul făcut de revizorul şcolar I. V. Adrian, înaintat prefectului la 25 septembrie 1865: „Şcolile sunt aşezate în cele mai rele locuinţe din comune, încât au aspectul unor mizerabile case părăsite, precum la Deleni, Şoldăneşti, Zlătunoaia, Truşeşti etc, apoi mai toate sunt lipsite de mobilamentul necesar învăţământului” (Pagini din istoria învăţământului botoşănean, Ştefan Ciubotaru).

Din aceeaşi lucrare documentară se poate afla că „la Cerchejeni, localul pentru şcoală a fost dat de Primăria comunei Dracşani pentru uzul unei crâşme, mutându-se şcoala într-o casă „ordinară”, cu o singură cameră, obligând pe învăţător să locuiască cu chirie în sat. Aceeaşi situaţie era şi la Gorbăneşti. În 1893, inspectorul general din minister, Şt. Mihăilescu, constată că la Ungureni autorităţile comunale au instalat şcoala într-un bordei, ruinat şi supus inundaţiilor, în care apa intrase până la înălţimea de un metru”.

Săteni mai de treabă ca arendaşii

Considerând că situaţia nu e suficient de închisă la culoare, o serie de arendaşi creau neplăceri şcolilor instalate în casele ce aparţineau moşiilor. „Învăţătorul C. N. Ionescu de la Răuseni raporta că arendaşul Marcu Iuster, prin forţă, a stricat la şcoală o căsoaie unde se păstra materialul didactic, fără ca autorităţile comunale să ia vreo atitudine. În contrast cu asemenea atitudini, au fost ţărani care s-au arătat mult binevoitori faţă de şcoala lor. Ion Airinei din Storeşti a donat în 1881 suprafaţa de 66 de prăjini şi 16 palme pentru clădirea unui local, iar Gr. Ungureanu din Blândeşti s-a oferit în 1898 să pună la dispoziţia şcolii în mod gratuit casa sa”.

În judeţul Dorohoi, situaţie la fel de precară

La cei ce ne erau vecini în secolul XIX lucrurile stăteau la fel de prost ca la Botoşani. Iată câteva exemple, relatate în cartea lui Ştefan Ciubotaru: „În mai 1869, Costache Enescu (tatăl lui George Enescu), de la Vîrfu Câmpului, raporta prefectului despre nepăsarea primăriei faţă de şcoală - instalată într-o casă ce nu putea fi locuită; la Hudeştii Mici, în 1876, peste 30 de copii învăţau într-o cameră mică şi, neavând loc, unii mai stăteau şi după sobă; în târgul Darabani, localitate cu buget bogat în 1876, şcoala era instalată într-o clădire al cărei pod ameninţa cu căderea pe copii, din care cauză a trebuit susţinut cu proptele”.

„Casa şcoalelor”, primul pas spre oarece normalitate

Anul care a marcat o cotitură în domeniu a fost 1896. Atunci s-a înfiinţat „Casa Şcoalelor”, care avea drept obiectiv şi construcţia de lăcaşuri pentru şcoli. Ulterior, s-au construit localuri tip, de diferite mărimi, cu una până la patru săli de clasă şi locuinţă pentru director. Cu împrumuturile contractate prin „Casa Şcoalelor”, judeţul Botoşani a construit în 1897 şapte localuri, iar în 1898 tot atâtea. În următorii 30 de ani, s-au construit doar 32 de şcoli, absenţa sălilor de clasă stând la baza „înfloririi” analfabetismului.

Dotările, catastrofale, erau des reclamate de învăţători

Conform Legii Instrucţiunii, sarcina întreţinerii şcolilor intra în grija autorităţilor comunale, obligate să asigure „mobilierul, încălzitul, cheltuielile de reparaţii şi de cancelarie, precum şi plata odăiaşilor (oamenilor de serviciu)”. Dovadă că lucrurile nu stăteau deloc aşa stau numeroasele plângeri înaintate de învăţătorii acelor timpuri, care nu au avut drept rezultat decât îngroşarea arhivelor revizoratelor:

„* În 1876, şcoala din Deleni nu avea masă, scaun, dulap, sigiliu şi steag, iar curtea ei fiind neîngrădită, era adesea dărâmată de animalele satului. În bugetul comunei nu se prevăzuse nici un leu pentru întreţinerea şcolii;

* N. I. Mero de la Chiscovata aducea la cunoştinţa revizoratului, în 1897, că primarul comunei n-a cumpărat opinci pentru elevii săraci ce vin la şcoală pe timp geros, n-a aprovizionat localul cu lemne, n-a făcut o uşă, gard, latrină ş. a. La toate demersurile învăţătorului, primarul  a rămas nepăsător, nevoind a vizita măcar şcoala;

Alte rapoarte, întocmite de revizorii şcolari botoşăneni – majoritatea fără nici o eficienţă – arătau şi ele că autorităţile comunale n-au găsit de cuviinţă să împartă elevilor săraci măcar câteva condeie de doi bani bucata, aşa cum s-a întâmplat la Copălău, Stăuceni şi Ungureni.

Nici primarii comunelor din Dorohoi nu s-au arătat prea binevoitori faţă de şcolile din satele lor. La 28 august 1866, învăţătorii din satele Vorniceni, Manoleasa, Drăguşeni, Avrămeni, Broscăuţi şi Pilipăuţi au înaintat prefectului un memoriu colectiv în care arătau că au îmbrăţişat cu mare dragoste misiunea lor de învăţători, făcând un mare bine patriei. Spre dezamăgirea lor, primarii nu le-a pus însă la dispoziţie localuri, bănci, mese, scaune, din care cauză nu poate înainta învăţământul;

* M. Nimereanu, din Văculeşti, aducea la cunoştinţa prefectului, în 1871, că, din vina primarului, şcoala sa nu are local corespunzător, mobilier suficient (doar trei bănci), din care cauză elevii stau câte cinci într-o bancă, în timp ce tabla fără picioare stă rezemată de pereţi, „neboită”;

* La 18 februarie, N. Florescu din Corlăteni cerea disperat primarului: Trimiteţi la pădure să se aducă măcar un picior de lemne, că este destul de când sufăr în această şcoală fără foc” (Pagini din istoria învăţământului botoşănean, Ştefan Ciubotaru).

Manualele şi materialul didactic, cu „papuci roşii”

Primele manuale au fost bucoavnele sau bucvariile, greu de procurat, pentru că erau scumpe. În 1859, iconomul C. Buţureanu din Dorohoi, inspectând şcolile din Cordăreni şi Păltiniş, a constatat că acestea erau total lipsite de manuale şi ruga forul superior să intervină. Înmulţindu-se şcolile, s-au înmulţit şi manualele, care, însă, se menţineau la un preţ foarte ridicat. „În 1861, o aritmetică costa 3,5 lei, o geografie 2,5 lei, un catehism 0,5 lei. Pentru comparaţie, tot în acea vreme preţul unui caiet sau al unui condei era de 2 bani.

Când vine vorba de material didactic, întâlnim situaţii absolut similare. Anton Vellini, de exemplu, avea în 1832, la Şcoala Publică de Băieţi, tabele cu litere şi silabe pe care le atârna pe pereţii clasei, după care elevii le învăţau şi le scriau într-o cutie cu nisip, cu degetul. În timp ce pentru istorie exista o singură planşă, pentru geografie nu era nici o hartă.

În anul şcolar 1863 – 1864, şcolile urbane din Botoşani şi Dorohoi aveau ca material didactic numai câteva hărţi ale Principatelor Unite şi ale continentelor. Un an mai târziu, revizorul I.V. Adrian anunţa învăţătorii că la librăria lui C. Manea se găseşte de vânzare Atlasul geografic al lui G. Ioanide, de unde şi-l pot cumpăra.

Salvarea a venit de la... Paris şi de la inventatorii locului

Situaţia s-a mai schimbat în anul şcolar 1897 – 1898, când V.C. Nădejde comandase la Paris material didactic şi îl distribuise prin librăria lui. Ulterior, în dotarea celor 104 şcoli primare rurale se aflau 775 hărţi, 70 globuri pământeşti, 1026 tablouri de intuiţie, 783 tablouri pentru ştiinţele naturii, 1570 tablouri pentru religie, 11 serii complete de măsuri şi greutăţi şi 389 piese diverse ale aparatelor didactice.            

Tot cu privire la dotarea şcolilor, V.C. Nădejde raporta prefectului judeţului Botoşani că ar fi de dorit ca fiecare şcoală să posede portretele tuturor domnilor şi ale tuturor autorilor despre care învăţătorii predau în şcoli. El mai cerea tablouri cu scene istorice, animale şi plante, precum şi aparate legate de predarea fizicii, care „să explice fenomenele cele mai importante”.

Absenţa unor materiale absolut necesare în şcoli a ascuţit minţile unor cadre didactice din Botoşani, care au devenit ei înşişi creatori. G.T. Buzoianu a întocmit hărţile „Europa fizică şi politică, învăţătorii V.C. Nădejde şi Puiu Popovici au elaborat harta murală a judeţului Botoşani, iar colegul lor, I. Cernat, din judeţul Dorohoi, a editat hărţile celor două judeţe, necesare la predarea geografiei la clasele a II-a şi a IV-a. Institutorul C. Gallin de la Şcoala „Marchian” a inventat în 1880 un „numărător”, care a atras atenţia revizorului şcolar Scipione Bădescu. Realizând importanţa invenţiei, revizorul l-a recomandat tuturor şcolilor din judeţele Botoşani şi Dorohoi. (Carmen Moraru) 

Personalităţi ale altor timpuri, în ospeţie la Flămânzi

* Actualul oraş, devenit celebru datorită răscoalei ţărăneşti de la 1907, a fost vizitat de oameni ale căror nume au rezistat la proba timpului *

Peste evenimentele petrecute într-o zonă sau alta se aşterne rapid praful uitării sau cel al legendei dacă nu se „adăpostesc”, la timpul potrivit, între filele unei monografii. Multe din cele întâmplate la Flămânzi şi-au asigurat nemurirea tocmai mulţumită monografiei scrise de Petru Munteanu - apărută la Editura „Agata” în 2004. Un capitol realmente savuros este intitulat „Flămânzii văzut de...”, în el fiind evidenţiate trecerile pe acele meleaguri ale unor oameni de seamă ai timpurilor lor.

Regina Maria, oaspete al unei întreceri hipice   

Regina Maria. Foto: www.balcic.net

Soţia Regelui Ferdinand, care a domnit în perioada 1914 – 1927, a ajuns la Flămânzi pe 29 iunie 1923, de Sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel. „În această zi a fiecărui an, la Remontă, se ţineau pe o arenă special amenajată întreceri hipice la care participau atât crescătorii de cai din cadrul unităţii, cât şi crescătorii de cai din sat. Spectacolele artistice şi întrecerile hipice aveau loc, de altfel, în fiecare an în ziua Sfinţilor Petru şi Pavel – probabil protectorii crescătorilor de cai. 

Regina Maria era însoţită de generalul Botez şi a venit cu trenul până la Hârlău, apoi cu cupeul tras de 4 cai până la Flămânzi... Cu circa 4 kilometri înainte de a intra în Frumuşica, regina Maria a fost primită de un grup de oameni din Flămânzi, îmbrăcaţi în costume naţionale, conduşi de către Gheorghe D. Călin, fost gornist în primul război mondial, un vrednic luptător, decorat de mai multe ori pentru faptele lui eroice.

Ajunsă la Remontă, regina a asistat la întrecerile hipice, apoi la un frumos spectacol artistic pregătit de către militarii de la Remontă şi de elevii Şcolii Flămânzi. După terminarea programului artistic, a urmat tradiţionala horă în care s-a prins şi regina Maria, dansând cu cîţiva dintre locuitorii vârstnici şi chiar cu tineri din sat.

La această emoţionantă întâlnire cu locuitorii din Flămânzi, regina Maria a observat un bătrân cu pieptul plin de decoraţii. Acesta era Tudorache Ştefănucă, fost luptător în Războiul pentru Independenţă (1877), cel care ridicase steagul pe reduta Griviţa. Fiind chemat de către regină, bătrânul a îngenuncheat în faţa Majestăţii Sale, însă regina i-a făcut semn să se ridice. Purtând discuţii despre faptele sale şi aflând de viaţa grea pe care o ducea, a dat ordin primaului să ia măsuri ca moşului Tudorache Ştefănucă să i se facă o pensie, pe care, de altfel, a primit-o până la sfârşitul vieţii sale” („Flămânzi – Monografie”, Petru Munteanu, 2004).

Iorga, impresionat de înţelepciunea ţăranului român

În primăvara anului 1921, fiind în drum spre Iaşi, marele istoric Nicolae Iorga s-a oprit la Flămânzi, detalii despre intermezzo-ul interbelic regăsindu-se în aceeaşi monografie: „Autorităţile au fost anunţate de acest eveniment. S-au adunat să aştepte mulţi ţărani în vârstă. De asemenea, sub conducerea învăţătorului Constantin Maxim, au fost prezenţi şi elevii şcolii Flămânzi, care aşteptau pe marele istoric îmbrăcaţi în costume naţionale, cu steguleţe tricolore. La sosire, Nicolae Iorga a ţinut o cuvântare, după care a purtat discuţii cu locuitorii comunei prezenţi. A rămas impresionat de înţelepciunea ţăranului român, atunci când bătrânul Călin D. Costache, fiind întrebat despre viaţa ţăranului, i-a răspuns: „Impozitele sunt mari. Cât cere sfatul ţării, brazda plugului nu dă””.

Actori şi academicieni de renume

Mai spre zilele noastre, în toamna anului 1983, aflăm din monografie că la Casa de cultură din Flămânzi (în cooperare cu Întreprinderea Cinematografică Botoşani), a fost organizat un concurs cu premii, de genul „Cine ştie câştigă”. Tema la care au avut de-şi

demonstrat cunoştinţele trei concurente a fost „Mari realizări ale cinematografiei româneşti”, din juriu făcând parte şi marele actor Octavian Cotescu. După premiere şi o scurtă vizită prin spaţiile casei de cultură, cunoscutul actor a acceptat invitaţia la masă a gazdelor, cu condiţia să „aibă brânză de oi sărată şi un pahar de vin”. „În timpul mesei ne-a ţinut pe toţi numai într-o veselie şi bună dispoziţie, depănând una după alta întâmplări de-ale sale, din lunga-i carieră artistică. În încheiere, a oferit gazdelor o carte de vizită şi autografe, invitându-le, când vor veni la Bucureşti, să-l caute, că-i va duce la Teatrul Naţional... Nu a fost să fie aşa... Nu ne-am mai văzuut, fiindcă în scurt timp a încetat din viaţă (Petru Munteanu, „Flămânzi – monografie”).     

La Flămînzi a ajuns şi Eugen Simion, în acea vreme vicepreşedinte al Academiei Române. A venit invitat de Comisia metodică a profesorilor de limba română şi s-a întâlnit cu majoritatea cadrelor didactice din comună, medici, funcţionari, într-o sală de festivităţi a Primăriei, ce s-a dovedit a fi neîncăpătoare. Le-a vorbit celor prezenţi despre „Evenimentele istorice oglindite în literatură” şi a semnat în cartea de onoare a Bibliotecii comunale pe data de 7 februarie 1988.

Realizatori tv, pe pământul răscoalei      

În volumul „1907 – 1977, de unde a izbucnit văpaia”, cunoscutul om de televiziune Lucia Hossu – Longin îşi aminteşte de peregrinările sale pe acele meleaguri: „În Sala Molodva a Muzeului din Flămânzi am zăbovit îndelung. Vorbele învăţătorului se împleteau cu imagini care acum parcă aveau viaţă. Din ele prindeau contur real nefericirea şi obida. Spre începutul primăverii, ţăranii din cuprinsul Botoşanilor şi-au sporit jalbele, întrebările adresate paşnic autorităţilor: „Unde să vâre plugurile, că-i apucă primăvara şi n-au pământ”.

Până a-şi face dreptate, ei s-au adresat prefectului, în zilele reci ale lui februarie 1907. O pagină de pe care nu s-au uscat încă lacrimile lor... „Noi suntem săraci, ne ocupăm numai cu munca câmpului: ei bine, pământ de hrană nu avem... aşa că suntem nevoiţi de a cumpăra cu bani de unde putem şi cum suntem domiciliaţi pe domeniile principelui Dimitrie Sturdza – Flămînzi, Novaci, Storeşti... până acum am răbdat mult, iar acum nu mai avem, căci ne-a ajuns cuţitul la os; pentru primăvara anului curent nu avem unde să ne luăm o bucată de pământ pentru hrana noastră şi a copiilor noştri, aşa că suntem ameninţaţi să murim de foame...”.

Grigore Ilisei, realizator TVR Iaşi, se aştepta la „altceva” la prima lui întâlnire cu Flămânzii, rememorată în acelaşi volum: „Cu ani în urmă, fusesem în acest sat la o nuntă a cuiva. Eram tânăr, chiar supărător de tânăr, şi în naivitatea care este a acelei vârste, am rămas puţin dezamăgit. Găseam satul răscoalei din 1907 la fel ca atâtea altele, cu mulţămirile şi necazurile, care-s ale vieţii de fiecare zi. Nu-mi pot închipui nici acum ce ar fi trebuit să întâlnesc în cale atunci, pentru ca să fi avut sentimentul că mă aflam pe pământul unde în 1907 zăpada arsese ca o flacără înaltă, ca o mare de petrol ieşită din burta unui petrolier gigant”.

Preşedintele din vremea comunismului, oaspete frecvent

Pentru prima oară, Nicolae Ceauşescu a ajuns la Flămânzi pe 18 octombrie 1968, „însoţit de Gheorghe Maurer, Virgil Trofin şi Gheorghe Stoica. La şoseaua naţională, vis- a-vis de magazinul satului Cordun, a fost pregătită o frumoasă scenă, ornată cu cele mai deosebite covoare ţesute de gopsodinele locului... Bătrînii au fost invitaţi de către Nicolae Ceauşescu să urce la tribuna oficială, după care a urcat şi conducătorul statului, urmat de membri suitei ce îl însoţeau în vizita oficială, precum şi de cei din conducerea comunei. Ţinând o amplă cuvântare în faţa a peste 11.000 de ţărani, veniţi din toate comunele judeţului, a trecut în revistă principalele etape ale dezvoltării României” (Petru Munteanu, „Flămânzi – Monografie”). Nicolae Ceauşescu a mai ajuns la Flămânzi în 1982 şi în toamna anului 1989, ultima dată însoţit de specialişti în agricultură. „A aterizat cu elicopterul pe câmp, în tarlaua Podiş, unde a vizitat câteva sole însămânţate cu porumb, floarea soarelui şi sfeclă de zahăr”, se mai menţionează în monografie.  

Nicolae Ceausescu. Foto: www.ghimpele.ro     

Mireasă din Oaş

Sursa: Carmen Olaru, Facebook