 |
| Foto: www.darabaneni.ro |
În secolul XIX, şcolile se adăposteau în casele
localnicilor, în lăcaşuri uşor de demolat
chiar şi de animalele satului, dotările fiind, ades, inexistente
Şi-n mileniul trei, la
vreme de vară, încă se mai vorbeşte despre lipsa fondurilor pentru pregătirea
şcolilor în vederea noului an şcolar. Numai că acum sunt şcoli la fiecare pas,
unele moderne de-a binelea. Cu totul altă făină se măcina atunci când
învăţământul pornea, „copăcel”, la drum pe aceste meleaguri.
Din lucrarea „Pagini din
istoria învăţământului botoşănean”, scrisă de Ştefan Ciubotaru în 1987, aflăm
că pe 1 septembrie 1865, când s-a pus în aplicare Legea instrucţiunii, baza
materială a şcolii primare era inexistentă. Întrucât în nici un sat nu exista
un local special pentru şcoală, soluţia la care s-a recurs a constat în
închirierea unor case, sau numai a unor încăperi. Soluţie realmente de
compromis, pentru că la ţară, pe atunci, casele erau compuse dintr-o singură
cameră şi o tindă. Mai mult, satul ţăranilor clăcaşi avea şi multe bordeie, în
care oamenii locuiau de-a valma cu animalele.
Neajunsurile, evidenţiate în rapoarte oficiale
O frescă a situaţiei
de-atunci se regăseşte în raportul făcut de revizorul şcolar I. V. Adrian,
înaintat prefectului la 25 septembrie 1865: „Şcolile sunt aşezate în cele mai
rele locuinţe din comune, încât au aspectul unor mizerabile case părăsite,
precum la Deleni, Şoldăneşti, Zlătunoaia, Truşeşti etc, apoi mai toate sunt
lipsite de mobilamentul necesar învăţământului” (Pagini din istoria
învăţământului botoşănean, Ştefan Ciubotaru).
Din aceeaşi lucrare
documentară se poate afla că „la Cerchejeni, localul pentru şcoală a fost dat
de Primăria comunei Dracşani pentru uzul unei crâşme, mutându-se şcoala într-o
casă „ordinară”, cu o singură cameră, obligând pe învăţător să locuiască cu
chirie în sat. Aceeaşi situaţie era şi la Gorbăneşti. În 1893, inspectorul
general din minister, Şt. Mihăilescu, constată că la Ungureni autorităţile
comunale au instalat şcoala într-un bordei, ruinat şi supus inundaţiilor, în
care apa intrase până la înălţimea de un metru”.
Săteni mai de treabă ca arendaşii
Considerând că situaţia
nu e suficient de închisă la culoare, o serie de arendaşi creau neplăceri
şcolilor instalate în casele ce aparţineau moşiilor. „Învăţătorul C. N. Ionescu
de la Răuseni raporta că arendaşul Marcu Iuster, prin forţă, a stricat la
şcoală o căsoaie unde se păstra materialul didactic, fără ca autorităţile
comunale să ia vreo atitudine. În contrast cu asemenea atitudini, au fost
ţărani care s-au arătat mult binevoitori faţă de şcoala lor. Ion Airinei din
Storeşti a donat în 1881 suprafaţa de 66 de prăjini şi 16 palme pentru clădirea
unui local, iar Gr. Ungureanu din Blândeşti s-a oferit în 1898 să pună la
dispoziţia şcolii în mod gratuit casa sa”.
În judeţul Dorohoi, situaţie la fel de precară
La cei ce ne erau vecini
în secolul XIX lucrurile stăteau la fel de prost ca la Botoşani. Iată câteva
exemple, relatate în cartea lui Ştefan Ciubotaru: „În mai 1869, Costache Enescu
(tatăl lui George Enescu), de la Vîrfu Câmpului, raporta prefectului despre nepăsarea
primăriei faţă de şcoală - instalată într-o casă ce nu putea fi locuită; la
Hudeştii Mici, în 1876, peste 30 de copii învăţau într-o cameră mică şi,
neavând loc, unii mai stăteau şi după sobă; în târgul Darabani, localitate cu
buget bogat în 1876, şcoala era instalată într-o clădire al cărei pod ameninţa
cu căderea pe copii, din care cauză a trebuit susţinut cu proptele”.
„Casa şcoalelor”, primul pas spre oarece normalitate
Anul care a marcat o
cotitură în domeniu a fost 1896. Atunci s-a înfiinţat „Casa Şcoalelor”, care
avea drept obiectiv şi construcţia de lăcaşuri pentru şcoli. Ulterior, s-au
construit localuri tip, de diferite mărimi, cu una până la patru săli de clasă şi
locuinţă pentru director. Cu împrumuturile contractate prin „Casa Şcoalelor”,
judeţul Botoşani a construit în 1897 şapte localuri, iar în 1898 tot atâtea. În
următorii 30 de ani, s-au construit doar 32 de şcoli, absenţa sălilor de clasă
stând la baza „înfloririi” analfabetismului.
Dotările, catastrofale, erau des reclamate de
învăţători
Conform Legii
Instrucţiunii, sarcina întreţinerii şcolilor intra în grija autorităţilor
comunale, obligate să asigure „mobilierul, încălzitul, cheltuielile de
reparaţii şi de cancelarie, precum şi plata odăiaşilor (oamenilor de
serviciu)”. Dovadă că lucrurile nu stăteau deloc aşa stau numeroasele plângeri
înaintate de învăţătorii acelor timpuri, care nu au avut drept rezultat decât
îngroşarea arhivelor revizoratelor:
„* În 1876, şcoala din
Deleni nu avea masă, scaun, dulap, sigiliu şi steag, iar curtea ei fiind
neîngrădită, era adesea dărâmată de animalele satului. În bugetul comunei nu se
prevăzuse nici un leu pentru întreţinerea şcolii;
* N. I. Mero de la
Chiscovata aducea la cunoştinţa revizoratului, în 1897, că primarul comunei n-a
cumpărat opinci pentru elevii săraci ce vin la şcoală pe timp geros, n-a
aprovizionat localul cu lemne, n-a făcut o uşă, gard, latrină ş. a. La toate
demersurile învăţătorului, primarul a
rămas nepăsător, nevoind a vizita măcar şcoala;
Alte rapoarte, întocmite
de revizorii şcolari botoşăneni – majoritatea fără nici o eficienţă – arătau şi
ele că autorităţile comunale n-au găsit de cuviinţă să împartă elevilor săraci
măcar câteva condeie de doi bani bucata, aşa cum s-a întâmplat la Copălău,
Stăuceni şi Ungureni.
Nici primarii comunelor
din Dorohoi nu s-au arătat prea binevoitori faţă de şcolile din satele lor. La
28 august 1866, învăţătorii din satele Vorniceni, Manoleasa, Drăguşeni,
Avrămeni, Broscăuţi şi Pilipăuţi au înaintat prefectului un memoriu colectiv în
care arătau că au îmbrăţişat cu mare dragoste misiunea lor de învăţători, făcând
un mare bine patriei. Spre dezamăgirea lor, primarii nu le-a pus însă la
dispoziţie localuri, bănci, mese, scaune, din care cauză nu poate înainta
învăţământul;
* M. Nimereanu, din
Văculeşti, aducea la cunoştinţa prefectului, în 1871, că, din vina primarului, şcoala
sa nu are local corespunzător, mobilier suficient (doar trei bănci), din care
cauză elevii stau câte cinci într-o bancă, în timp ce tabla fără picioare stă
rezemată de pereţi, „neboită”;
* La 18 februarie, N.
Florescu din Corlăteni cerea disperat primarului: Trimiteţi la pădure să se
aducă măcar un picior de lemne, că este destul de când sufăr în această şcoală
fără foc” (Pagini din istoria învăţământului botoşănean, Ştefan Ciubotaru).
Manualele şi materialul didactic, cu „papuci
roşii”
Primele manuale au fost
bucoavnele sau bucvariile, greu de procurat, pentru că erau scumpe. În 1859,
iconomul C. Buţureanu din Dorohoi, inspectând şcolile din Cordăreni şi
Păltiniş, a constatat că acestea erau total lipsite de manuale şi ruga forul
superior să intervină. Înmulţindu-se şcolile, s-au înmulţit şi manualele, care,
însă, se menţineau la un preţ foarte ridicat. „În 1861, o aritmetică costa 3,5
lei, o geografie 2,5 lei, un catehism 0,5 lei. Pentru comparaţie, tot în acea
vreme preţul unui caiet sau al unui condei era de 2 bani.
Când vine vorba de
material didactic, întâlnim situaţii absolut similare. Anton Vellini, de
exemplu, avea în 1832, la Şcoala Publică de Băieţi, tabele cu litere şi silabe pe
care le atârna pe pereţii clasei, după care elevii le învăţau şi le scriau
într-o cutie cu nisip, cu degetul. În timp ce pentru istorie exista o singură
planşă, pentru geografie nu era nici o hartă.
În anul şcolar 1863 –
1864, şcolile urbane din Botoşani şi Dorohoi aveau ca material didactic numai
câteva hărţi ale Principatelor Unite şi ale continentelor. Un an mai târziu,
revizorul I.V. Adrian anunţa învăţătorii că la librăria lui C. Manea se găseşte
de vânzare Atlasul geografic al lui G. Ioanide, de unde şi-l pot cumpăra.
Salvarea a venit de la... Paris şi de la
inventatorii locului
Situaţia s-a mai schimbat
în anul şcolar 1897 – 1898, când V.C. Nădejde comandase la Paris material
didactic şi îl distribuise prin librăria lui. Ulterior, în dotarea celor 104
şcoli primare rurale se aflau 775 hărţi, 70 globuri pământeşti, 1026 tablouri
de intuiţie, 783 tablouri pentru ştiinţele naturii, 1570 tablouri pentru
religie, 11 serii complete de măsuri şi greutăţi şi 389 piese diverse ale
aparatelor didactice.
Tot cu privire la dotarea
şcolilor, V.C. Nădejde raporta prefectului judeţului Botoşani că ar fi de dorit
ca fiecare şcoală să posede portretele tuturor domnilor şi ale tuturor
autorilor despre care învăţătorii predau în şcoli. El mai cerea tablouri cu
scene istorice, animale şi plante, precum şi aparate legate de predarea
fizicii, care „să explice fenomenele cele mai importante”.
Absenţa unor materiale
absolut necesare în şcoli a ascuţit minţile unor cadre didactice din Botoşani,
care au devenit ei înşişi creatori. G.T. Buzoianu a întocmit hărţile „Europa
fizică şi politică, învăţătorii V.C. Nădejde şi Puiu Popovici au elaborat harta
murală a judeţului Botoşani, iar colegul lor, I. Cernat, din judeţul Dorohoi, a
editat hărţile celor două judeţe, necesare la predarea geografiei la clasele a
II-a şi a IV-a. Institutorul C. Gallin de la Şcoala „Marchian” a inventat în
1880 un „numărător”, care a atras atenţia revizorului şcolar Scipione Bădescu.
Realizând importanţa invenţiei, revizorul l-a recomandat tuturor şcolilor din
judeţele Botoşani şi Dorohoi. (Carmen Moraru)
