 |
| Foto: www.artatraditionala.ro |
* În secolele trecute, când industria abia se
năştea, oieritul era la loc de cinste în lumea satului. Astăzi, lâncezeşte mai
mult în zodia supravieţurii, dacă e să ne gândim doar la ce se întâmplă într-un
loc altădată renumit, precum Staţiunea Popăuţi*
Dar nu numai cercetătorii
de la Popăuţi sunt daţi uitării, ci şi multe din produsele ciobanilor neaoşi.
Lâna e mâncată de molii prin poduri, în timp ce noi de îmbrăcăm cu turcisme sau
cine ştie ce produse de laborator sau de pe banda rulantă. Ne mai înviorăm
puţin de Paşti, când dăm năvală după miei, şi toamna, când punem caş pentru
iarna. Din când în când, mai asistăm la o izbucnire de orgoliu, cum s-a întâmplat
recent, când un oier din Dacia, Nicşeni şi preşedintele unei asociaţii botoşănene
de profil au ocupat primele două locuri la o expoziţie la Vaslui, la „ovine
karacul”.
„Hărştea”
Mult mai romantic era
oieritul în alte timpuri, când copiii deprindeau, mai întâi, tot ce ţinea de
viaţa la stână şi mai apoi buchea cărţii. Printre cei care au şi scris despre o
astfel de viaţă se află şi Constantin Haisuc, de loc din Vorniceni - Editura
„Agata” lansând recent cartea „Oieritul din satul Vorniceni”. Autorul, născut
într-o familie de oieri din tată-n fiu, nu împlinise patru ani când era „strungar
la tata la stână. Dacă mulsul de la amiază şi cel de seară era o plăcere pentru
noi, copiii, nu acelaşi lucru pot spune despre mulsul de dimineaţă. În zorii
zilei, la 4.30, când copiii de vârsta mea dormeau în pătuţul cald de-acasă, eu
eram trezit de tata, care-mi spunea „Hărştea” de atâtea ori până mă trezeam
pentru a da oile în strungă. De multe ori, dimineţile de primăvară erau reci şi
umede şi mă lua frigul la picioare. Mai toţi copiii la acea vreme umblam
desculţi, numai la Paşte părinţii ne mai cumpărau tenişi”.
Constantin Haisuc a
trecut, de-a lungul anilor, prin toate etapele de organizare a unei stâni:
„strungar, cioban şi responsabil de stână”, de care îşi aduce aminte cu emoţie
la cei 41 de ani ai săi, vârstă la care lucrează în domeniul bancar.
Oi în convoiul funerar
În lucrarea sa, autorul
face referire la date din „Însemnări istorice despre satul Vorniceni din
ţinutul Dorohoi”, semnată de profesorul Octavian Ionescu. Din „Tabla slujbii
goştinii di la ocol Başăului 11 mai 1799” se poate afla că la acea dată 29 de
locuitori din Vorniceni deţineau 2899 de oi. Cel mai avut dintre ei era Gorghi
Nădejdi, cu 908 oi, „ortomani” în sat
fiind şi Vasile Aioni – 477 oi, Vasilii Gherman – 345 oi, Dumitrul Meaună – 280
oi ş.a.
Tot Octavian Ionescu descrie
în cartea sa o întâmplare pe care a auzit-o povestită când era copil şi pe care
o consideră mai frumoasă şi mai duioasă decât Balada Mioriţa, pentru că este
adevărată: „În jurul anilor 1850 a existat în satul Vorniceni un gospodar,
fruntaş al satului, Dumitru Sârbu, carea avea stână cu câteva sute de oi. El a
lăsat cu limbă de moarte fiilor săi, Niculae şi Gheorghe Sârbu, ca la moartea
lui să fie petrecut la locul de veci cu cârdul de oi. S-a întâmplat să moară în
luna Mai, iar carul funebru învelit în scoarţe înflorate şi convoiul de
înmormântare au fost intercalate în mijlocul cârdului de oi şi cârlani, care
l-au petrecut la groapă într-un chip deosebit pe fostul stăpân” („Însemnări
istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi”, Octavian Ionescu).
Obiecte de stână strămoşeşti
Din volumul apărut în
această vară, reţine atenţia şi descrierea plastică a „instrumentarului
stânii”, din care spicuim: „budaca de
închegat – confecţionată din lemn de brad şi legată cu un fel de doage; are
capacitate de 70 – 80 de litri şi în ea se toarnă laptele cald pentru închegat;
cazanul de urdit este din cupru, cu
grosimea tablei de 2 mm şi are capacitatea de 120 – 150 litri; pămătuful de urdit este, practic, un băţ
de alun, lung de un metru; la capăt este înfăşurat cu o fâşie de strecurătoare,
de forma unei mingi de tenis de câmp; se foloseşte la mestecatul zărului în
timpul urditului, pentru a nu se prinde de fundul ceaunului; hârzobul este confecţionat dintr-o
vergea de alun, care este adusă sub formă de cerc; se fierbe în zăr circa o oră
pentru a-i da flexibilitate, raza totală fiind de 60 – 70 centimetri; apoi se
ţese în ochiuri precum plasa de gard, de 5 – 6 centimetri, ochiul fiind din aţă
de cânepă; hârzobul este folosit la închegat caşul şi la urdit; chirosteiul se realizează dintr-o vergea
de oţel în formă de cerc cu diametrul dorit; sunt montate 3 picioare în formă
de „S”-uri, nituite pe marginea cercului la o înălţime de 40 – 50 centimetri;
se foloseşte la gătit mâncarea sau la urdit; comarnicul este făcut din leaţuri de brad bine şlefuite, cu un
diametru de 5/5 centimetri, confecţionate formă de grătar; diametrul
comarnicului este de 120/80 centimetri; se agaţă sus, pe orizontală şi pe el se
pun caşii la uscat; cachilos are
formă cilindrică, precum o oală de 3,5 litri cu capăt şi toartă asemănătoare cu
căldarea; este folosit la transportul mâncării la stână şi e confecţionat din
aluminiu sau oţel; lingura de cheag este
din lemn de brad, cu o capacitate de 150 – 200 de grame şi o coadă de 60 de
centimetri; se foloseşte la pus cheagul în lapte şi la mestecarea acestuia; căuşul găurit este confecţionat din lemn
de cireş, are forma unui polonic foarte mare, cu capacitatea de 2,5 litri,
coada de 40 centimetri şi multe găuri mici, pentru a permite strecurarea
zărului din urdă; se foloseşte la ridicat cuburile de urdă tăiate cu spatula de
urdă.
Arhaisme din lumea oieritului
Autorul a moştenit de la
tatăl său tălănci foarte vechi, ce sunt de mai multe categorii:
* greieraşi – cele mici,
purtate de către cârlani şi sterpe;
* trocuţe – cele
mijlocii, purtate de către mânzari, niori sau berbeci tineri;
* bostănele – cele mari,
purtate de către oaia ce duce fruntea cârdului sau berbecii din cârd.
„Se povesteşte din
bătrâni că tălăncile erau turnate pe pământ, fără forme moderne, în nisip de
turnătorie, dintr-un material foarte dur. Ei spuneau că erau confecţionate din
acelaşi material cu cel al căştilor soldaţilor din timpul războaielor.
„Tălăncile cu bube” sunt unicate în zona Moldovei, recunoscute de etnograf –
muzeograful principal Marcel Liutic, din Iaşi. El a declarat că sunt cele mai
vechi tălănci din zona Moldovei, ce depăşesc 300 de ani. Prima talancă a fost
cumpărată de tatăl meu de la Moş Vasile Gorban, „costul” ei fiind 2 oi brumării,
o oaie de doi ani şi un băţ de corn foarte preţios, deoarece avea sculptat pe
el Mănăstirea Humor. A doua talancă a fost cumpărată de la Moş Costache Roman,
de această dată cu 2 oi negre (astrahan), un câine ciobănesc în vârstă de un
an, dar şi un harapnic din piele cu ţărţămuri şi mâner împletit din piele”
(Oieritul din satul Vorniceni, Constantin Haisuc).
Tot la Vorniceni mai
există şi alte obiecte de stână foarte vechi, cum ar fi „cântarul cu boambă”
(sau puncte), „pe uşor fiind 7 puncte şi pe greu 23 de puncte, punctele
reprezentând kilograme”.
Sportul la stână
Constantin Haisuc descrie
în cartea sa şi cum se destindeau ciobanii, pentru a le trece mai uşor timpul
la stână. „Scandila” era un joc ciobănesc cu un regulament destul de complicat
pentru un necunoscător, ce se juca numai în satul Vorniceni, cu beţele de corn
pe care aceştia le aveau în dotare. Ceva mai „pe înţelesul profanilor” pare să
fie „mingea în patru”: „două echipe formate din câte doi ciobani se aşezau în
şir indian, la o distanţă de aproximativ 4 metri; cei din mijloc aveau beţe de
corn în dotare şi făceau două gropiţe în pământ precum polonicul; cei de pe
margine (se mai numea „echipa la păscut”), jucau fără beţe şi aruncau mingea de
la unul la altul printre beţele celor din mijloc, care încercau să lovească
mingea cu putere, pentru a o îndepărta cât mai tare de joc. Mingea era
confecţionată din păr de vacă bine umezit şi frecat circular în podul palmei
până la dimensiunea unei mingi de tenis de câmp. Dacă mingea era lovită cu băţul
de echipa de mijloc, cel de pe margine ce era cel mai aproape de mingea lovită
fugea pentru a o recupera; cel care lovise mingea avea obligaţia de a bate
beţele în cruciş cu colegul său strigând „Ţîca”, apoi iute trebuie să introducă
băţul în pământ înaintea mingii pe care încercau să o introducă colegii săi;
apoi echipele se schimbau între ele”. Atunci când în joc intrau mai mulţi
ciobani, 6 sau chiar 8, jocul se numea „mingea în şir”.
Savoarea bucatelor la stână
Reţetele culinare din
cartea lui Constantin Haisuc ar putea trezi interesul celor mai pretenţioşi
gastronomi, ca să nu mai vorbesc de gurmanzi. Doar în tihna stânei poţi savura
o oaie coaptă în jar („această delicatesă de mai numea şi „mâncare boiereasscă”,
fiind gătită de cei ce slujeau la curtea boierească (vătafii, arendaşii), dar
şi de mulţi ciobani „de vârf”), un berbec la proţap, o tochitură de oaie, un
„urs” cu brânză copt cu jar sau un lapte de oaie făcut la ceaun. O specialitate
intrată şi în meniul restaurantelor este „năcreala”, destul de uşor de făcut:
„năcreala este un fel de borş, în care în loc de apă se va pune zăr de oaie
uşor acrit de 1 – 2 zile. Se taie cartofii (albi de preferinţă) potriviţi
pentru ciorbă, se pun la fiert în zăr, apoi se adaugă legume după gust, un pic
mai multe faţă de ciorbele obişnuite. Năcreala are un gust minunat şi nu se
confundă cu nici un fel de ciorbă, secretul fiind zărul şi fierberea pe foc mic
pe chirostei, cu tezic”.
