* În fiecare an, Sărbătoarea „Sfântului Gheorghe”
e în „centrul de greutate” al Zilelor municipiului Botoşani, momentul fiind cât
se poate de nimerit pentru a merge pe firul unor simboluri citadine *
Nu te poţi gândi la
însăşi fiinţa unui oraş fără a avea în vedere clădirea în care „s-a fiert”,
vreme îndelungată, „piatră scumpă”, mai exact cea a Primăriei, în care s-au
luat decizii importante pentru binele citadinilor. Din „Monografia oraşului
Botoşani” scrisă de Ştefan Ciubotaru, aflăm că mult timp nu s-a putut vorbi
despre un local public destinat satisfacerii trebuinţelor obşteşti. „Din
această cauză, funcţionarii care avea atribuţii în administraţia comunală, cum
era şoltuzul, îşi scriau actele acasă. Abia în 1820 găsim o menţiune despre
existenţa cancelariei vorniciei care, probabil, se afla în locuinţa personală a
vornicului. În primul buget al Eforiei din 1932, se găsea menţiunea că se va
cheltui suma de 400 lei pentru chiria casei municipalităţii. Tot în acel an, o
găsim instalată în casa lui Mihai Bolfosu ce se găseşte în apropierea pieţei,
în Uliţa Ţigănimii. Abia în 1851 Eforia a reuşit să-şi cumpere un local propriu
pentru cancelarie. De aici începe istoria actualei clădiri a Primăriei
oraşului. Casa a aparţinut stolnicului Enachi (Ianacachi) Codrescu, apoi
nepotului, Gheorghe Loiz prin testamentul stolnicului din 15 aprilie 1806. Ioan
Loiz, fiul lui Gh. Loiz, a vândut-o apoi hatmanului Anastasie Başotă cu suma de
40.000 lei. Domnul Moldovei, Grigorie Ghica, în semn de dragoste şi prietenie
ce purta Botoşanilor, oraş de care îl legau multe amintiri de familie, a
cumpărat casa de la A. Başotă, ca s-o dăruiască Eforiei, în 1851.
Recunoscătoare, obştea oraşului a adresat Domnitorului calde mulţumiri
publice”.
De la „păun” la „Sfântul Gheorghe omorând balaurul”
şi la „coasă”
Orice oraş care se
respectă are propriul sigiliu, ce conferă greutate documentelor oficiale. Multă
vreme, s-a vehiculat informaţia conform căreia data la care ar fi apărut primul
sigiliu al Botoşanilor ar fi fost 5 august 1670, avansată iniţial de către Al.
Papadopol – Callimah, în lucrarea „Notiţă istorică despre oraşul Botoşani”.
Ştefan Ciubotaru restabileşte adevărul citând descoperirea profesorului Ştefan
Cervatiuc, ce a demonstrat că prima ştampilă datează de la 1603, fiind aplicată
pe „un zapis scris de însuşi Gheorghie, diac din târgul Botăşenilor...în anul
7111 (1603), iulie 20”. Cu acelaşi sigiliu au fost validate alte două documente
datând din 31 iulie 1603, iar al doilea din 18 aprilie 1604. Timp de 267 de
ani, marca Botoşanilor a constituit-o păunul, ales ca simbol pentru că târgul
era domnesc, iar păunul o pasăre des întâlnită la reşedinţele domnitorilor.
În istoria sigilografiei
botoşănene, scrie Ştefan Ciubotaru în monografia sa, simbolul următor l-a
constituit Sf. Gheorghe pe cal, omorând balaurul cu o suliţă. Această ştampilă
a apărut în 1780 şi poartă înscrisul: „Pecetea tîrgului Botoşani afierosit la
Sf. Gheorghe, 1780”. Ea a fost descoperită pe o jalbă înaintată Domniei de
către locuitorii târgului, în care se plângeau de necazurile pe care le aveau
din cauza arhimandritului grec Ionichentie, egumenul mănăstirii Popăuţi. O
scurtă perioadă de timp, sigiliul cu Sf. Gheorghe s-a suprapus peste cel cu
coasa, pentru ca din 1832 să se întâlnească doar simbolul coasei. Pe un act din
25 iulie 1832 apare sigiliul cu coasa la mijloc, sub care se află doi peşti,
din legendă aflându-se că este vorba despre „Pecetea sfatului muniţipal de
Botoşani, 1832”. Un simbol similar folosea şi Judecătoria, toate înscrisurile
fiind cu caractere chirilice.
Ştefan Ciubotaru,
cercetând la Arhivele Statului Botoşani documentele apărute după Unirea din
1859, a remarcat o calitate a sigiliilor mult îmbunătăţită faţă de cele
anterioare şi înlocuirea caracterelor chirilice cu cele latine. Tot el dă şi
câteva exemple, în ordine cronologică: „Primul are în centru o coasă inversată,
înfiptă pe verticală într-o vegetaţie nedefinită şi următoarea legendă:
„Municipalitatea oraşului Botoşani, 1862”. Al doilea are la mijloc o stemă
neclară, cu o coroană deasupra ei şi înscrisul: „Poliţia târgului Botoşani – al
Principatelor Unite, 1862”. Al treilea are în mijloc o compoziţie importantă şi
semnificativă: bourul molodvenesc cu steluţa între coarne, alături de vulturul
muntenesc cu crucea în cioc. Aşezată pe aceste simboluri se află o coroană şi
legenda: „România, Corpul portăreilor din Botoşani, 1866”. Al patrulea conţine
în mijloc coasa inversată, înfiptă vertical într-o vegetaţie nedefinită şi are
legenda: „Romaniea, Primăria comuni urbei Bottoschani, 1867”. Ultimul pe care
îl menţionăm are în centru coasa fără mâner, înfiptă „spre stânga” într-o
vegetaţie nedefinită. Înscrisul: deasupra, într-o eşarfă desfăşurată, se află
numele ţării, Româniea, iar pe margini: Consiliul general al Distr.
Bottoşianii, 1876”.
Biserica sfântului care a omorât balaurul
An de an, de Zilelor
oraşului, la Biserica „Sf. Gheorghe” din municipiu se adună o mare de oameni.
Lăcaşul sfânt este al doilea ca vechime din Botoşani, după Mănăstirea Popăuţi. Din
pisania de deasupra uşii de la intrare aflăm că „Elena Despotana Doamna lui
Petru Rareş Voevod a zidit acest hram cu numele Marelui Mucenic Gheorghe în
târgul Botoşanilor, în zilele Domnului Io Ştefan Voevod şi s-a săvârşit în anii
7049 (1514), luna Octombrie”. Conform celor menţionate în „Monografia oraşului
Botoşani” semnată de Ştefan Ciubotaru, biserica „a fost construită după modelul
bisericii Popăuţi, în formă de cruce cu un turnuleţ la mijloc, cu intrarea pe
latura de la nord şi împodobită cu discuri smălţuite în diferite culori,
aşezate în brâie. Prima clopotniţă zidită separat de biserică s-a ruinat, apoi
s-a înălţat o alta, lipită de biserică, construită de Mihail Racoviţă Voievod.
Şi aceasta a fost demolată, lăsând loc alteia, la poartă, care se găseşte şi
astăzi, construită în 1815 prin grija enoriaşilor şi a preotului Economu Ilie. În
vechile pomelnice ale bisericii sunt pomeniţi în calitate de ctitori: Elena
Doamna, Ioan Mihai Racoviţă, Ştefan Voievod, Mihai Voievod, Anastasia Doamna,
Roxana Doamna, Catrina Doamna, Roxana Doamna „şi tot neamul lor, leat 7234
(1726), mart. 16”. Cele patru doamne sunt, desigur, soţiilor unor domni care au
avut în apanajul lor oraşul. Ele fac parte, probabil, din familiile Cantacuzino,
Ghica şi Racoviţă. Biserica, în existenţa ei de secole, nu a fost bogată. La
începutul veacului actual se întreţinea singură, avea un număr mic de enoriaşi
(60), din care mulţi muzicanţi. Poseda două locuri virane, unul în spatele
poştei şi altul în locul unde s-au construit halele şi piaţa centrală. Printre
primii preoţi care au slujit la această biserică sunt „Economu Ilie (1815),
Alexandru Urzică (1864) şi Mihai Moisiu
(?)”. (Carmen MORARU)
