 |
| Stefan Luchian - autoportret |
Despre pictorul venit pe lume la 1 februarie 1868, la Ştefăneşti, afli cele mai multe informaţii la Botoşani, în momentul în care ajungi la sediul Fundaţiei "Ştefan Luchian" - aflat în grija profesorului Aglaia Corneanu. Nu este, propriu-zis, o casă memorială, pentru simplul motiv că artistul nu a locuit niciodată aici. Construit pe la 1800, imobilul din Strada Victoria 15 a fost reşedinţa unui negustor armean, Vasile Ciomac. Era abandonat şi în pragul năruirii când, în 1996, pictoriţa Aglaia Corneanu l-a cerut Primăriei, angajându-se să-l restaureze şi să-l tranforme într-un centru artistic dedicat memoriei lui Luchian. "Am adus aici obiecte din ultimul domiciliu al pictorului », explica Aglaia Corneanu, preşedinta Fundaţiei «Ştefan Luchian», pentru un cotidian central. “Decorul a fost completat şi cu piese care nu i-au aparţinut artistului, dar care provin din aceeaşi epocă. Nimic nu a fost însă adus întâmplător în această reconstituire minuţioasă. În spatele fiecărui obiect se ascunde o poveste, o trimitere biografică atent documentată", completează ea.
Amintiri din file îngălbenite de jurnal
În casa din strada Victoriei nu sunt doar obiecte ce i-au aparţinut lui Ştefan Luchian, ci şi documente în care hodinesc, cuminţi, relatări ale unor crâmpeie din viaţa artistului. Într-un caiet ce ţine de patrimoniul fundaţiei, păstrat cu grijă de Aglaia Corneanu, Laura Cocea (fiica Paulinei Cocea, verişoară primară cu Ştefan Luchian) îşi deapănă amintirile. Laura - alintată "Lorica" - a crescut practic în preajma unchiului ei, tot ea fiindu-i model pentru multe pânze celebre. A urmat ea însăşi Facultatea de Belle Arte, în 1913 căsătorindu-se tot cu un pictor, Traian Cornescu.
Mituri false, demontate
O prejudecată încă larg răspândită este aceea că pictorul ar fi trăit toată viaţa în mizerie. Nimic mai fals. Chiar dacă a murit sărac, Ştefan Luchian se născuse într-o familie înstărită, originile lui nefiind deloc plebee. Cu toate că a rămas de timpuriu orfan de tată (la numai 9 ani), Luchian s-a bucurat de o copilărie lipsită de griji şi de o educaţie aleasă. Ştefan a absolvit Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, continuându-şi studiile artistice la München şi Paris. În străinătate n-a dus o existenţă ascetică, fiind familiarizat atât cu cursele de cai, cât şi cu viaţa de noapte. După moartea mamei sale, în februarie 1892, Ştefan Luchian s-a grăbit să vândă casa pe care o avea în “Popa Soare” şi, cu partea sa de moştenire, s-a întors în toamna aceluiaşi an la Paris, unde timp de şase luni a frecventat cursurile prestigiosului Colegiu “Julien”.
După revenirea în ţară, în primăvara lui 1893, tânărul pictor a continuat să se bucure de prosperitate. Mai deţinea o moşie la Jugureanu pe care a lichidat-o rapid, investind banii în ipoteci. La Bucureşti, a devenit repede o figură centrală a boemei. Timp de câţiva ani, grijile financiare nu l-au preocupat pe Luchian, în 1896 chiar cumpărându-şi o vilă la Şosea. Laura Cocea descrie, în jurnalul său, clădirea imensă, pătrată, cu intrări pe fiecare latură, cu grajduri şi şoproane, cuşti pentru curcani şi un etaj rezervat servitorilor.
Numai că perioada binecuvântată nu a ţinut mult. Artist genial, dar fără simţul banului sau al afacerilor, Luchian s-a trezit la 31 de ani sărac. Plasamentele proaste şi cheltuielile nechibzuite măcinaseră încet, dar sigur averea moştenită de la părinţi.
O pasiune neîmplinită
Marea iubire a lui Ştefan Luchian s-a numit Cecilia Vasilescu şi era fiica primarului din Alexandria. Angajat să picteze zidurile catedralei ortodoxe din localitate, o zărise la o serbare populară din oraş, detalii regăsindu-se în file de jurnal aflate tot în patrimoniul Fundaţiei Ştefan Luchian. Manuscrisul datat 29 iunie 1898, cu un text scris la Alexandria, a fost cumpărat de la Radu Alexandru Cornescu. Din copia pusă la dispoziţie de Aglaia Corneanu (originalul fiind cât se poate de bine păstrat), aflăm câteva gânduri de final de secol XIX ale lui Ştefan Luchian: “Într-o zi care mi-a reamintit trecutul, copilăria, de mamă, o soră ce-am pierdut şi… Lucram când am auzit marşul destul de vesel şi de prost cântat şi am coborât în grădină. Era un aer proaspăt şi lume, lume venea pe o poartă şi alta a grădinei, care cu şalvari, care desculţi, plini de mulţumire, glumind, râzând… Mai târziu se aude o trompetă care anunţa sosirea şefului oraşului Alexandria. Am căutat să pătrund şi eu în acel pavilion improvizat din frunze şi stuf. Desigur că dacă aş fi făcut apel la şeful dracilor din Iad tot mi-ar fi găsit un locşor şi pentru mine, dar aci cu neputinţă. Am renunţat…
Un marş se aude (cel tradiţional) şi lumea începe să iasă. Am tresărit. În alb acelaş înger trece cu cingătoare verde, cu părul resfirat… După prânz am încercat să lucrez, dar nu ştiu de ce culorile mi se păreau întunecoase, fără viaţă. Am aruncat paleta şi pensulele, le-am rupt. După câteva vizite am luat drumul pe cea mai frumoasă şosea din Alexandria, unde locuieşte primarul şi la care eram să luăm prânzul împreună. Simţeam inima veselă şi aş fi vorbit multe, când dintre trandafiri… cu faţa palidă, cu ochii dulci… Mi se pare că am îngânat câteva vorbe. Ce-am spus nu ştiu, deşi ştiam bine ce voeam să spui. Mi-a oferit o roză, amintire gingaşă… S-a veştejit pe seară, dar nu ea, încă trăieşte în sufletul ce-o poartă. S-a discutat în timpul mesei şi am spus prostii. Alt ceva era dorinţa mea să se vorbească, sau poate aş fi voit să cânt, mai ştiu eu ce… Cu toţii pornim spre grădina publică. Mai bine de o oră trecuse şi mi s-a părut o clipă… un ceasornic se deschide. O! ceasornic blestemat, să fii al meu te-aş sparge. Ne-am despărţit şi în gândul meu i-am zis noapte bună. Nu ştiu dacă a înţeles. Şi-am tot privit în urmă-ţi şi muzica cânta… Luchian”. ”.
După ce a descoperit-o pe Cecilia, s-a oferit să-i dea lecţii de desen. Au urmat luni de curte asiduă şi de corespondenţă pasionată. Cecilia îi împărtăşea sentimentele şi nunta părea iminentă. Apoi, brusc, s-a declanşat maladia. Febră mare şi o erupţie de abcese purulente în gât l-au imobilizat la pat pe Luchian timp de trei săptămâni. Prima recidivă, în martie 1899, a fost şi mai violentă. Apoi, în iunie, artistul a primit o altă lovitură dureroasă: părinţii Ceciliei Vasilescu i-au refuzat ferm mâna fiicei lor. Mai mult decât dificultăţile materiale prin care trecea Luchian, a contat, probabil, stigmatul groaznicei lui boli.
Calvarul creaţiei
Maladia care îl măcina pe artist evolua rapid. În ianuarie 1902, internat la Spitalul Pantelimon, îi mărturisea într-o scrisoare lui Constantin Mille: "Nu v-am scris, pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era. Pe lângă paralizia picioarelor, care de la şolduri în jos îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitate de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu, ce pune pentru căutarea mea. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare".
Paradoxal, din punct de vedere artistic se îndrepta spre apogeul creaţiei sale. Penelul îi devenea tot mai expresiv, mai original, numai că boala continua să progreseze. Curând, degetele artistului nu au mai putut controla pensula. O mărturie zguduitoare vine, peste timp, de la Nicolae Tonitza: "I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte (căci boala i-a luat vigoarea degetelor) şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător... Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi - într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase - am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile".
