 |
| Foto:www.zf.ro |
* Într-un oraş al muzicii, cum a fost Botoşani în
secolul XIX, lăutarii au compus romanţe de o valoare excepţională, ce au intrat
în circuitul naţional *
Fiecare popor are un gen
muzical din categoria „cântecelor de viaţă lungă”: germanii – liedul,
italienii - canţoneta, francezii –
şansoneta, iar românii – romanţa. Ştefan Ciubotaru scrie, într-un articol
publicat în ediţia din 1989 a publicaţiei „Hierasus”, că „această îmbinare de
cântec popular şi muzică lăutărească care este romanţa, după unii muzicologi
este o specie urbană „cultă ce a fost a tuturora în ceasurile de destindere şi
intimitate, străină de împrejurările solemne şi festive, cunoscută în lumea
oraşelor de altădată cu petrecerile din grădinile de vară, unde se întâlneau
oameni cu diferite preocupări”. În aceeaşi opinie, „nu se putea ca într-un oraş
al muzicii cum a fost Botoşanii secolului XIX, cu lăutari vestiţi ce se situau
ca talent şi număr după cei din Iaşi şi unde polcile, mazurcile, galopurile,
valsurile şi cadrilurile se auzeau pretutindeni, să nu se cânte şi romanţa. Şi,
spre mândria localnicilor, aici la Botoşani, în urmă cu peste o sută de ani,
s-au compus de către lăutari, de către amatori, câteva piese de o valoare
excepţională”.
Un lăutar cu renume european
Neculai Paraschiv a fost
unul dintre cei mai cunoscuţi lăutari botoşăneni, ce a dus faima cântecului
botoşănean în cele mai mari oraşe ale Europei. „A semnat pe lângă valsuri, hore
şi marşuri, câteva romanţe din care sunt cunoscute două titluri. „Ochii plânşi”
şi „După fragi şi după mure”, ultima pe versurile poetei botoşănene Cornelia
Chernbach, care a mai folosit şi pseudonimul Cornelia din Moldova. Ultima
piesă, apărută la Editura Gebauer din Bucureşti, a fost cântată de mari artişti
ai vremii. În 1905, Irene de Vladaia, primadonă a Operei bucureştene, a
cântat-o la Dorohoi, alături de bucăţi celebre din Verdi, Bizet ş.a.” (Ştefan Ciubotaru,
„Vechi romanţe botoşănene”).
Gheorghe Paraschiv a fost
mai puţin celebru decât fratele său Neculai, spre zilele noastre ajungând
informaţia că a fost lăutar şi compozitor, singura piesă ce s-a păstrat de la
el fiind „Nu plânge că te dau uitării”, compusă pe versurile Matildei Cugler.
Apărută la Editura Georg Degen, melodia a fost dedicată doctorului C. J.
Andronescu.
Altă familie de muzicieni
În 1775, după ocuparea
Bucovinei de către austrieci, mai mulţi lăutari şi-au găsit refugiul la
Botoşani. Printre ei a fost şi un anume Filip, ce a avut mai mulţi urmaşi:
Iancu, Gheorghe, Dumitru, Zamfirescu şi Vasile, ce au locuit în oraşele
Botoşani şi Dorohoi. Datele despre talentaţii lăutari ce au trăit pe aceste
meleaguri acum mai bine de un secol se dezvăluie cu zgârcenie, Ştefan Ciubotaru
evidenţiind în articolul său ce a reuşit să afle despre artiştii din familia
Filip: „Gheorghe (Ghiţă) Filip s-a născut la Botoşani în 1869 şi a fost coleg
de clasă, la Şcoala Primară „Marchian”, cu Nicolae Iorga. A urmat Conservatorul
din Iaşi ca distins elev al profesorului Eduard Caudella, după care a făcut
parte din orchestre ce s-au produs în străinătate. Pierzându-şi auzul, a fost
nevoit să abandoneze vioara la numai 40
de ani. Este tatăl muzicianului Vasile Filip.
Iancu Filip, cel mai
talentat dintre toţi, este unchiul lui Gheorghe Filip, posesor al unei
pregătiri de excepţie la Conservatoarele din Cernăuţi şi Iaşi. Şi-a început
activitatea ca profesor la Gimnaziul din Fălticeni, unde l-a avut ca elev pe
Iancu Flodor, viitor om politic (preşedinte al Consiliului Naţional al
Bucovinei, care a votat unirea Bucovinei cu România în 1918), iubitor al
muzicii şi bun violoncelist. După o scurtă şedere la Fălticeni, se va stabili
la Botoşani, unde va desfăşura o bogată activitate muzicală prin participarea
sa ca membru şi conducător al Muzicilor comunale din Botoşani şi Dorohoi, ca
violonist în Societatea muzicală „Armonia” şi fondarea unui select taraf cu
care se producea în grădinile de vară, localuri şi petreceri familiale mai simandicoase”.
Cea mai frumoasă romanţă românească, compusă de un
botoşănean!
În calitate de compozitor,
Iancu Filip a semnat numeroase piese (romanţe, polci, muzică corală”, cele mai
multe dintre ele fiind pierdute. În documentele studiate de Ştefan Ciubotaru
s-au păstrat doar câteva titluri, iar arhivele au în memoria lor câteva
partituri. „Două din romanţele sale îi dau dreptul să se înscrie la loc de
frunte în istoriografia romanţei româneşti: „Pe lângă plopii fără soţ” şi „De
ce nu-mi vii”, pe versurile lui Mihai Eminescu. Impresionant este contextul în
care a fost compusă cea de-a doua piesă. Ziarul lui Scipione Bădescu, „Curierul
Român” din 29 martie 1887, anunţa că I. Filip „a dotat literatura noastră de
specialitate cu o nouă romanţă, admirabil reuşită, pe textul celei mai noi
poezii a eminentului poet Eminescu: „De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii”. Aşadar,
piesa a fost compusă la mai puţin de două luni de la apariţia poeziei în
„Convorbiri literare” din 1 februarie şi numai cu trei săptămâni înaintea
sosirii poetului la Botoşani (20 aprilie), pentru a revedea locurile natale şi
pe sora sa Henriette (Harieta). Va fi ultima sa prezenţă pe meleagurile
copilăriei, după care va pleca pentru totdeauna din oraş, la 12 aprilie 1888. Pe
partitura romanţei se poate citi menţiunea: „Cântată de Ionică Barbu, renumitul
baritonist din Iaşi”, fapt ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că piesa a
înregistrat imediat o largă popularitate, frumoasele versuri ale poetului şi
melodia lui I. Filip fiind pe buzele tuturor. O altă romanţă mult cântată a
marelui lăutar este intitulată „Lampa”, pe versurile poetei Veronica Micle”.
Culegători de romanţe cu memorie eliptică
Revenind la celebra
romanţă „Pe lângă plopii fără soţ”, Ştefan Ciubotaru (realmente bucuros că un
lăutar botoşănean a compus cea mai frumoasă şi mai cântată romanţă românească),
mai menţionează faptul că, fără dubiu, ea s-a cântat prima dată la Botoşani. „A
constituit un succes din primele zile după apariţia partiturii, fapt ce l-a determinat
pe autor să mai scoată încă trei ediţii la Bucureşti (Editura Ticu Eşanu) şi la
Iaşi (Editura Cosma). Datorită obiceiului timpului de a nu se menţiona pe
partituri anul apariţiei (evaziune fiscală), nu putem şti care este prima.
Bazaţi însă pe sublinierea de mai sus, ca o prezumţie, credem că piesa a văzut
lumina tiparului anterior anului 1887”.
Din păcate, autorii
culegerilor de romanţe apărute după 1970 nu s-au obosit prea tare cu
documentarea, în tipăriturile ceva mai moderne romanţa „Pe lângă plopii fără
soţ” fiindu-i atribuită pe nedrept compozitorului Guilelm Şorban născut la
Arad, la 2 februarie 1876 şi care la data apariţiei semnate de botoşănean avea
în jur de 10 ani! Ştefan Ciubotaru consideră inadmisibilă eroarea lor, din
moment ce în Biblioteca Academiei Române există patru ediţii ale romanţei lui
I. Filip şi niciuna semnată de G. Şorban. În aceeaşi opinie „lăutarul şi
compozitorul I. Filip se înscrie în istoria romanţei româneşti ca primul autor
ce a compus pe versurile nemuritorului poet când acesta se mai afla în viaţă.
Credem de asemenea că piesele în cauză, cântate de însuşi I. Filip, au fost
ascultate la Botoşani de însuşi Mihai Eminescu, în 1887, în clipele în care se
simţea mai bine cu sănătatea”.
Alţi compozitori botoşăneni
Al. Saint – Georges,
animator al vieţii culturale botoşănene de altădată, ne-a lăsat moştenire
romanţe ce au avut o largă audienţă la public, printre ele figurând: „Mi-ai
spus la revedere”, „O, vino mai aproape”, „Din ochii ce-au plâns odată” ş.a.
„Laurian Ionescu, un modest funcţionar la primăria oraşului, în căsuţa sa
liniştită de la capătul dinspre Tulbureni a străzii Sf. Nicolae, a compus în
perioada interbelică muzică de dans (valsuri, tangouri), precum şi câteva
romanţe, din care menţionăm cele scrise pe versurile lui Mihai Eminescu: „Te
duci” şi „Atât de fragedă”. Două din cele mai frumoase piese ale lui Ionel
Fernic au fost compuse pe versurile poetului botoşănean Artur Enăşescu, ca
urmare a prieteniei închegate între ei doi la Târgovişte. Este vorba de
cântecele „Cruce albă de mesteacăn” şi „Ţiganca” (Ştefan Ciubotaru, Hierasus
1989).
