Mâine, se celebrează „Ziua
Armatei”. De câţiva ani, de când până şi fanfara militară s-a destrămat, e
vorba de un eveniment fără mare fast, vremea paradelor în pas de defilare şi în
bătăi de tobe fiind, evident, apusă. Din fericire, nu mai avem eroi în uniformă,
dar nici jertfe de sânge, războiul modern presupunând ştiinţă în tehnica de
vârf sau pricepere în chiţibuşurile vreunui „război rece”.
„Dorobanţii de dincoace de Milcovu”
Cu totul altfel stăteau
lucrurile în alte secole, când botoşănenii aflaţi sub arme scriau adevărate file
de istorie. Începuturile au fost ceva mai paşnice, din moment ce prima unitate
militară din oraş (Compania a II-a), semnalată în 1860, avea misia de a păzi
instituţiile. În urma studierii „Arhivelor Statului” Ştefan Ciubotaru descrie,
în „Monografia oraşului Botoşani”, paşii organizatorici care au urmat: „Domnul
Al. I. Cuza, prin Decretul nr. 24.867 din 21 septembrie 1864, a hotărât a se
introduce în Moldova Corpul Dorobanţilor şi dincoace de Milcovu, ce era
statornicit prin legea din 1850. Dorobanţii au preluat serviciul jandarmilor în
capitala judeţului precum şi în reşedinţele subprefecturilor, unde au înlocuit
starostii”. Decretul regal, urmat de adresa cu acelaşi conţinut a Ministerului
de Interne, Agriculturii şi Lucrărilor Publice, a fost transpus în practică de
către Primărie, cu ajutorul sublocotenentului Gh. Stănescu, ce urma să aibă în
subordinea sa 270 de dorobanţi. Aceştia trebuiau să asigure paza oraşului şi a
instituţiilor sale, a celor 6 subprefecturi şi paza diligenţei poştale pe ruta
Botoşani – Iaşi. Jumătate de an mai târziu, Prefectura a scăzut numărul dorobanţilor
la doar 72 de oameni.
În decembrie 1864 s-a
înfiinţat Escadronul 2 Dorobanţi, Divizionul I, comandat de locotenentul
Mitescu, ce avea în dotarea sa incipientă cinci cai, cumpăraţi din fondurile
Primăriei. În 1866, escadronul era comandat de maiorul Ghiţescu, iar în 1868 de
căpitanul Ciulei. Aproape în aceeaşi perioadă, o adresă ajunsă la Prefectură pe
19 februarie 1869 atesta şi existenţa unei companii, ce era subordonată Intendenţei
a II-a Militară, Divizia Teritorială.
Soldaţi la mănăstire
În 1868, „Ministerul de
Resbel” s-a adresat Prefecturii Botoşani, cerându-i să construiască o cazarmă
pentru un regiment de cavalerie. Până la urmă locaţia a fost găsită de
Primărie, în Bariera Suliţa. „Inginerul oraşului a întocmit planul locului în
suprafaţă de peste 4 fălci ce făceau parte din imaşul târgului. Problema
aprovizionării cu apă a viitorului regiment de cavalerie urma să fie
soluţionată prin săparea a numeroase fântâni. Intenţia a rămas nefinalizată din
mai multe puncte de vedere, ea materializându-se mult mai târziu. Pentru a
rezolva problema cazării militarilor, s-a apelat la biserica Popăuţi, în cadrul
căreia exista o clădire spaţioasă, cu etaj, ce servise ca locuinţă călugărilor
greci şi care se afla într-o stare de degradare avansată. În 1873, aici locuiau
40 soldaţi, un locotenet şi un sublocotent” („Monografia oraşului Botoşani”,
Ştefan Ciubotaru).
Regimentul 16 Dorobanţi
Creat în baza Înaltului
decret 2.195 din 26 noiembrie 1876, regimentul a făcut parte din Brigada a
II-a, Divizia a IV-a activă. Principala problemă cu care s-a confruntat „nou –
născuta” structură militară a fost absenţa unei cazărmi corespunzătoare.
Războiul de independenţă fiind iminent, comandantul regimentului a fost
înştiinţat că în oraş urmau să fie concentraţi 1600 de oameni şi 26 de ofiţeri.
Tot el cerea Primăriei, pe 12 aprilie 1877, „un local pentru 600 de soldaţi,
şase cazane mari pentru bucătărie, şase polonice, două hârdaie şi două putini mari,
una pentru apă şi una pentru borş”.
După ce armata a primit
ordine de concentrare, cei 14 ofiţeri şi 1536 subofiţeri şi soldaţi ai
Regimentului 16 Dorobanţi au intrat în luptă pe 30 august, la asaltul Redutei
Griviţa.”Formând centrul liniei de atac al coloanei Diviziei a IV-a, batalionul
I din Regimentul 16 Dorobanţi a înregistrat peste 300 de eroi, purtători ai
penelor de curcan. Participând activ la cele mai grele lupte, unitatea militară
botoşăneană a plătit un mare tribut de sânge. La 7 ianuarie 1878, bravul
general Cerchez raporta Marelui Cartier General că efectivul regimentului
număra doar 300 – 500 de oameni, adică mai puţin din necesarul unui batalion.
Se ajunsese la trista situaţie de a fi numai un ofiţer pentru o companie,
numărul căpitanilor fiind doar de trei. Cu toate că luptele se desfăşurau în
plină iarnă, îmbrăcămintea soldaţilor era într-o stare de plâns”. („Monografia
oraşului Botoşani”, Ştefan Ciubotaru).
Întoarcerea soldaţilor de
pe front a fost prilej de mare sărbătoare pentru oraş, primarul Teodor Boyan
organizând o serie de manifestări pentru a-i cinsti pe supravieţuitori. În
vederea adunării banilor necesari, s-au întocmit liste de subscripţie, elevii
de la Laurian prezentând o piesă de teatru cu intrare plătită, în acelaşi scop.
După 35 de ani de
existenţă, regimentul şi-a încetat activitatea în 1911. Tot în secolul XIX,
Botoşani a fost şi sediul unor divizii. Divizia a 8-a de Infanterie este
semnalată în 1883 şi 1886. Era comandată de generalul Ipătescu şi s-a mutat la
Cernăuţi după primul război mondial. În 1889, se găsea în oraş şi Brigada a 4-a
Artilerie, iar în 1930 Comandamentul Brigăzii a 4-a Cavalerie, comandată de
generalul de brigadă Nicolae Toderiţă.
Regimentul 37 Infanterie „Alexandru cel Bun”
A fost înfiinţat pe 1
octombrie 1911. După ce au participat la Campania din Bulgaria, soldaţii botoşăneni au luat parte la
luptele din primul război mondial, distingându-se în luptele de la Valea
Uzului, Fata Moartă, Clăbuc şi Măgura Caşinului. În 1918, regimentul a
participat la eliberarea Bucovinei, ajungând până la Cernăuţi, iar în 1919 a
trecut Prutul. În această perioadă, la comandă s-a aflat colonelul Victor
Tomoroveanu, ce şi-a dat viaţa în luptele de la Tisa. În amintirea eroului, o
stradă botoşăneană îi poartă numele. În anii de război, regimentul a pierdut 23
ofiţeri şi 1.200 de ostaşi.
În perioada interbelică,
comanda a fost asigurată de Al. Ignătescu.
În cel de-al doilea război
mondial, în 1941, soldaţii regimentului au ajuns în faţa oraşului Odessa, unde
a suferit mari pierderi, motiv pentru care s-au reîntors la Botoşani. Un an mai
târziu au luptat pe Don, iar în 1944, după ruperea frontului de la Iaşi de
către sovietici, s-au retras în judeţul Olt, unde regimentul şi-a trăit
ultimele zile. Datorită pierderilor, s-a desfiinţat.
Regimente de cavalerie
Regimentul 8 Roşiori a fost înfiinţat în 1872. Cinci ani
mai târziu a participat la Războiul de Independenţă, iar în 1913 la Campania
din Bulgaria. În primul război mondial s-a distins în luptele din Transilvania
– Carpaţi – Dunăre – Bucureşti – Mărăşeşti, ulterior participând la
operaţiunile militare din Ungaria (1918 - 1919). Regimentul de cavalerişti din
Roşiori a luptat şi în cel de-al doilea război mondial, când a ajuns până la
Marea de Azov şi Munţii Caucaz. După retragerea în ţară şi evenimentele de pe
23 august 1944, regimentul s-a desfiinţat. Un alt regiment de cavalerie, „7 Călăraşi”, a
fost înfiinţat în 1893 şi a participat la Campania din Bulgaria şi la primul
război mondial.
Regimentul 8 Vânători
Este o structură militară
despre care s-au păstrat mai puţine informaţii. Ce se ştie e că şi soldaţii ei
au luptat în Bulgaria, apoi în timpul primei conflagraţii mondiale, în 1919
fiind pe Tisa. „Un aspect oarecum inedit al acestui regiment a fost înfiinţarea
în cadrul său a unei companii de biciclişti, cu misiuni speciale, comandată de
locotenentul Aurel I. Gheorghiu. Un alt aspect inedit este apariţia, în timpul
războiului a revistei „Patrula”, editată de locotenentul D.T. Reţanu şi
căpitanul Tiberiu Crudu, revistă ce şi-a propus şi a realizat menţinerea
spiritului de camaraderie şi dezvoltarea dragostei de ţară. În cadrul acestui
regiment a luptat cu gradul de căpitan avocatul Ioan Missir, care este autorul
cunoscutului roman „Fata moartă”” („Monografia oraşului Botoşani”, Ştefan
Ciubotaru).
Regimentul 77 Infanterie
O serie de date despre
regiment se găsesc în memoriile avocatului Ion. I. Apăteanu - „Din cele mai
vechi amintiri” - el fiind locotenent în regimentul de infanterişti înfiinţat
în paralel cu Regimentul 37 Infanterie. O primă adunare a militarilor ce avea
să facă parte din regiment s-a făcut iulie 1914, pe „toloaca dintre Cimitirul
israelit şi şoseaua Botoşani – Iaşi. Pe zidul lung şi înalt al cimitirului
evreiesc erau scrise din loc în loc, cu aceeaşi boia neagră, toate subunităţile
regimentului (batalioane, companii), unde se adunau cei concentraţi şi făceau cunoştinţă
între ei”. În 1917, soldaţii regimentului au participat la respingerea
inamicului la Măgura Caşinului şi Valea Şuşiţei, împreună cu Regimentul 69
Infanterie Dorohoi. Dintre combatanţi, s-au distins maiorul Petre Anastasiu şi
plutonierul major Costache Bucatariu.
