A venit Moş Crăciun la Botoşani!

 23 decembrie 2013. Foto: Carmen Moraru

Datini şi obiceiuri la Botoşani. 15 decembrie 2013

 Foto, Carmen Moraru

Tradiţii străvechi în judeţul Botoşani

Fotografie din colecţia Muzeului Judeţean Botoşani

* În unele comune, obiceiurile s-au perpetuat aproape neschimbate * În altele, au fost scoase la lumină după decenii *

În zona noastră, când se vorbeşte de tradiţii, numele comunei Vorona este unul dintre cele mai des pomenite. Nici nu e de mirare, din moment ce, aşa după cum explică etnologul Steliana Băltuţă, „Vorona este una dintre puţinele vetre folclorice care a avut continuitate în păstrarea tradiţiei. La Anul Nou au căiuţi, capre, urşi. Benzile lui Jianu, a lui Terente, a lui Coroi, în schimb, nu mai au forţa de altădată. Înainte, textul era cântat, acum e doar rostit. Nu mai putem vorbi de reprezentarea teatrală a benzilor de altădată. Nici costumele nu mai au elementele decorative vechi, dar se observă, totuşi, o continuitate. Acum avem un decor ţesut, nu brodat cu acul”.  

Obiceiuri reluate după două decenii

Între Crăciun şi Anul Nou, Primăria comunei Vorniceni a organizat un “Alai al datinilor şi obiceiurilor de iarnă”. Primarul comunei, profesor Ovidiu Corleciuc, afirmă că e vorba de reluarea unui obicei ce a avut tradiţie până acum 20 de ani, protagonişti fiind sute de elevi şi de tineri care au urmat traseul de aproximativ un kilometru de la Crucea Drumului (La Maxim) până la Biserica Veche, aşa cum se petrecea pe timpuri, la Vorniceni.

Un străvechi obicei al zonei – Jocul Caprei - este descris, în detaliu,  de Constantin Haisuc în Revista Vorniceneanul: “În satul Vorniceni, “Capra” exista de sute de ani, poate, de când a izvorât pârâiaşul Ibăneasa şi a apărut bahna plină de stuf, căruia gospodarii satului i-au atribuit tot felul de întrebuinţări: acoperişuri la case şi grajduri, împrejmuiri cu garduri, plase pentru dos la stână, gheţării îngropate şi… confecţionarea măştii caprei. Masca, ce reprezintă Capra strămoşească de la Vorniceni, a fost dintotdeauna confecţionată din o bucata de ţesătură din cânepă toarsă (buci), de dimensiunea de 150/160 cm, pe care se cos rândurile de stuf. Capul măştii este confecţionat din lemn, acoperit cu piele de ied sălbatic sau domestic, bine tăbăcită, coarnele sunt de ţap sălbatic sau capră domestică, la care se adaugă nelipsitul stuf, ce-i dă tot farmecul. În Vorniceni, mai sunt câţiva meşteri populari care confecţionează capre din stuf. Aş aminti pe moş Mitruţă Maftei şi Costel Haisuc, de la care am deprins şi eu meşteşugul. 1977 a fost primul meu an în care am intrat în “Ceata Caprei”, ca cioban. “Ceata Caprei” la Vorniceni este formată din: Căpitan, Cioban, Jidan, Pui de Jidan, Cucoana şi un Fluieraş. Căpitanul este îmbrăcat în costum de ofiţer de armată, centură cu diagonală, caschetă, cizme lungi din piele, epoleţi cu 4 stele şi şnur de gală. Ciobanul este îmbrăcat în costum naţional; cămaşă cu poale lungi, colţuri din lână brumărie, căciulă de miel neagră sau brumărie, bondiţă de miel întoarsă cu lâna la exterior, opinci de porc cu nojiţe din păr de cal. Machiajul Ciobanului e cu funingine şi puţin ulei, ce-i conturează mustăţile şi perciunii. Cucoana, un băiat travestit în fată, îmbrăcat în costum naţional, pe cap cu căciuliţă împletită din lână de oaie şi pe deasupra batic, poşetă, bondiţă şi cizme lungi. Fluieraşul este şi el un membru al cetei Caprei, cu rol de a fredona cântecele specifice dansului. Jidanul şi Puiul de jidan sunt îmbrăcaţi cu costume negre sau maro, pardesie cu câteva petece cusute răzleţ, bocanci în picioare, un şirag de ciucălăi agăţaţi de pe umăr la şold, în diagonală şi, la fel ca şi ciobanul, mustăţi şi perciuni falşi din funingine. La brâu au un şirag de tălănci agăţate pe o curea lată, întărită cu lanţ”.

Datini şi obiceiuri din Flămânzi

Referiri la tradiţiile ce s-au perpetuat în timp în zona Flămânzi face Petru Munteanu, în lucrarea “Flămânzi – monografie”: “De anul Nou se umblă cu “Pluguşorul”. O echipă formată din: urător, care sună din clopoţel în tempo rar ţinând de mânerul la care se pune, de obicei, un mănunchi de busuioc (în ultimii ani pe o lopăţică de lemn se aşază mai mulţi clopoţei), cel care trage “buhaiul” făcut dintr-o cofă sau putinică mică fără fund şi cel care “hăieşte”, imitând îndemnul boilor de pe brazdă, iar unul pocneşte din harapnic. Uneori se mai adaugă un fluieraş sau un acordeonist, care cântă o melodie specifică Anului Nou.

Alte cete de flăcăi umblă cu capra, distribuindu-se rolurile astfel: un tânăr este capră, altul este însoţitorul caprei, urmând după ei alţi doi- trei tineri mascaţi, îmbrăcaţi în diferite costume şi cu măşti care însoţesc capra. Era obiceiul ca flăcăul din ceata caprei, care a scos pentru prima dată fata la joc, să fie recompensat de ea închinându-i un colac când vine capra la casa ei.

Căiuţii sunt un alt joc frumos, în care o formaţie de 6 – 8 tineri sunt îmbrăcaţi în căiuţi, în uniforme de călăraşi, conduşi de un arnăut. Ei sunt însoţiţi de un fluieraş sau chiar de 2- 3 lăutari, care cântă melodii specifice acestui obicei, iar tinerii joacă în formaţie căiuţii.

Obiceiul numit “Cu ursul” cuprindea un flăcău sau doi îmbrăcaţi într-o piele ce imita blana ursului şi ursarul care conducea ursul, şi relua obiceiul de odinioară, când ţiganii conduceau un urs adevărat ce dădea reprezentaţii prin sate. Alaiul era însoţit de un fluierar şi de 2- 3 mascaţi, ce iscau râsul celor prezenţi la reprezentaţiile date de urs”.

“Banda lui Bujor”

Un obicei din satul Dorobanţi, comuna Nicşeni, este descris în “Monografia satului Dorobanţi”, întocmită de Mihai Matei şi Ioan L.Vasiliu: Banda lui Bujor “este compusă din 9 persoane, plus un muzicant care poate fluierar. Ei se pregătesc din timp, învăţând rolurile fiecare, apoi se fac repetiţii pentru a se reprezenta piesa fără greşeli. Merg la geamul gospodarului, unul ură, ceilalţi joacă după muzica lor, iar unul se strecoară la găzdaşi şi-i întreabă dacă doresc să reprezinte piesa în casă. Gospodarul, dacă este de acord, îi pofteşte în casă, iar dacă este ocupat cu altceva le face darul respectiv şi ei pleacă la altă casă. Dacă-i invită în casă intră fiecare pe roluri ca într-o scenă. Costumaţia este diferită. Iată personajele:

1.Anul vechi – cu barbă şi plete, albe, căciulă cu două aripi (sanie), cu un pardesiu ponosit, negru;

2. Anul Nou – fără barbă şi plete, cu fes roşu, aripi;

3. Haiducul Bujor – căciulă brumărie, plete, mustăţi, costum naţional, chimir, boandă, opinci, buzdugan;

4. Haiduci (în număr de doi) – costume naţionale, căciuli negre;

5. Ciobanul – cămaşă, iţari, cojoc, căciulă, băţ;

6. Vânător – costum militar, puşcă, sac;

7. Căpitan – chipiu, costum de ofiţer, sabie”.

Mai multe detalii legate de obiceiul din satul Dorobanţi se regăsesc în monografia apărută în 2005 la Editura Agata.         

Artă naivă cu gând la Sărbătorile de iarnă

 Lucrări expuse la Galeriile de artă "Ştefan Luchian" Botoşani

 Detalii, pe http://botosaninews.ro/168032/cultura/lucrari-expuse-de-pictori-din-tara-la-salonul-national-de-arta-naiva/

Procesiunea de Florii, la Botoşani

 27 aprilie 2013. Fotografii, Carmen Moraru

Simboluri ale Botoşanilor

* În fiecare an, Sărbătoarea „Sfântului Gheorghe” e în „centrul de greutate” al Zilelor municipiului Botoşani, momentul fiind cât se poate de nimerit pentru a merge pe firul unor simboluri citadine *

Nu te poţi gândi la însăşi fiinţa unui oraş fără a avea în vedere clădirea în care „s-a fiert”, vreme îndelungată, „piatră scumpă”, mai exact cea a Primăriei, în care s-au luat decizii importante pentru binele citadinilor. Din „Monografia oraşului Botoşani” scrisă de Ştefan Ciubotaru, aflăm că mult timp nu s-a putut vorbi despre un local public destinat satisfacerii trebuinţelor obşteşti. „Din această cauză, funcţionarii care avea atribuţii în administraţia comunală, cum era şoltuzul, îşi scriau actele acasă. Abia în 1820 găsim o menţiune despre existenţa cancelariei vorniciei care, probabil, se afla în locuinţa personală a vornicului. În primul buget al Eforiei din 1932, se găsea menţiunea că se va cheltui suma de 400 lei pentru chiria casei municipalităţii. Tot în acel an, o găsim instalată în casa lui Mihai Bolfosu ce se găseşte în apropierea pieţei, în Uliţa Ţigănimii. Abia în 1851 Eforia a reuşit să-şi cumpere un local propriu pentru cancelarie. De aici începe istoria actualei clădiri a Primăriei oraşului. Casa a aparţinut stolnicului Enachi (Ianacachi) Codrescu, apoi nepotului, Gheorghe Loiz prin testamentul stolnicului din 15 aprilie 1806. Ioan Loiz, fiul lui Gh. Loiz, a vândut-o apoi hatmanului Anastasie Başotă cu suma de 40.000 lei. Domnul Moldovei, Grigorie Ghica, în semn de dragoste şi prietenie ce purta Botoşanilor, oraş de care îl legau multe amintiri de familie, a cumpărat casa de la A. Başotă, ca s-o dăruiască Eforiei, în 1851. Recunoscătoare, obştea oraşului a adresat Domnitorului calde mulţumiri publice”.

De la „păun” la „Sfântul Gheorghe omorând balaurul” şi la „coasă”

Orice oraş care se respectă are propriul sigiliu, ce conferă greutate documentelor oficiale. Multă vreme, s-a vehiculat informaţia conform căreia data la care ar fi apărut primul sigiliu al Botoşanilor ar fi fost 5 august 1670, avansată iniţial de către Al. Papadopol – Callimah, în lucrarea „Notiţă istorică despre oraşul Botoşani”. Ştefan Ciubotaru restabileşte adevărul citând descoperirea profesorului Ştefan Cervatiuc, ce a demonstrat că prima ştampilă datează de la 1603, fiind aplicată pe „un zapis scris de însuşi Gheorghie, diac din târgul Botăşenilor...în anul 7111 (1603), iulie 20”. Cu acelaşi sigiliu au fost validate alte două documente datând din 31 iulie 1603, iar al doilea din 18 aprilie 1604. Timp de 267 de ani, marca Botoşanilor a constituit-o păunul, ales ca simbol pentru că târgul era domnesc, iar păunul o pasăre des întâlnită la reşedinţele domnitorilor.

În istoria sigilografiei botoşănene, scrie Ştefan Ciubotaru în monografia sa, simbolul următor l-a constituit Sf. Gheorghe pe cal, omorând balaurul cu o suliţă. Această ştampilă a apărut în 1780 şi poartă înscrisul: „Pecetea tîrgului Botoşani afierosit la Sf. Gheorghe, 1780”. Ea a fost descoperită pe o jalbă înaintată Domniei de către locuitorii târgului, în care se plângeau de necazurile pe care le aveau din cauza arhimandritului grec Ionichentie, egumenul mănăstirii Popăuţi. O scurtă perioadă de timp, sigiliul cu Sf. Gheorghe s-a suprapus peste cel cu coasa, pentru ca din 1832 să se întâlnească doar simbolul coasei. Pe un act din 25 iulie 1832 apare sigiliul cu coasa la mijloc, sub care se află doi peşti, din legendă aflându-se că este vorba despre „Pecetea sfatului muniţipal de Botoşani, 1832”. Un simbol similar folosea şi Judecătoria, toate înscrisurile fiind cu caractere chirilice.

Ştefan Ciubotaru, cercetând la Arhivele Statului Botoşani documentele apărute după Unirea din 1859, a remarcat o calitate a sigiliilor mult îmbunătăţită faţă de cele anterioare şi înlocuirea caracterelor chirilice cu cele latine. Tot el dă şi câteva exemple, în ordine cronologică: „Primul are în centru o coasă inversată, înfiptă pe verticală într-o vegetaţie nedefinită şi următoarea legendă: „Municipalitatea oraşului Botoşani, 1862”. Al doilea are la mijloc o stemă neclară, cu o coroană deasupra ei şi înscrisul: „Poliţia târgului Botoşani – al Principatelor Unite, 1862”. Al treilea are în mijloc o compoziţie importantă şi semnificativă: bourul molodvenesc cu steluţa între coarne, alături de vulturul muntenesc cu crucea în cioc. Aşezată pe aceste simboluri se află o coroană şi legenda: „România, Corpul portăreilor din Botoşani, 1866”. Al patrulea conţine în mijloc coasa inversată, înfiptă vertical într-o vegetaţie nedefinită şi are legenda: „Romaniea, Primăria comuni urbei Bottoschani, 1867”. Ultimul pe care îl menţionăm are în centru coasa fără mâner, înfiptă „spre stânga” într-o vegetaţie nedefinită. Înscrisul: deasupra, într-o eşarfă desfăşurată, se află numele ţării, Româniea, iar pe margini: Consiliul general al Distr. Bottoşianii, 1876”.

Biserica sfântului care a omorât balaurul

An de an, de Zilelor oraşului, la Biserica „Sf. Gheorghe” din municipiu se adună o mare de oameni. Lăcaşul sfânt este al doilea ca vechime din Botoşani, după Mănăstirea Popăuţi. Din pisania de deasupra uşii de la intrare aflăm că „Elena Despotana Doamna lui Petru Rareş Voevod a zidit acest hram cu numele Marelui Mucenic Gheorghe în târgul Botoşanilor, în zilele Domnului Io Ştefan Voevod şi s-a săvârşit în anii 7049 (1514), luna Octombrie”. Conform celor menţionate în „Monografia oraşului Botoşani” semnată de Ştefan Ciubotaru, biserica „a fost construită după modelul bisericii Popăuţi, în formă de cruce cu un turnuleţ la mijloc, cu intrarea pe latura de la nord şi împodobită cu discuri smălţuite în diferite culori, aşezate în brâie. Prima clopotniţă zidită separat de biserică s-a ruinat, apoi s-a înălţat o alta, lipită de biserică, construită de Mihail Racoviţă Voievod. Şi aceasta a fost demolată, lăsând loc alteia, la poartă, care se găseşte şi astăzi, construită în 1815 prin grija enoriaşilor şi a preotului Economu Ilie. În vechile pomelnice ale bisericii sunt pomeniţi în calitate de ctitori: Elena Doamna, Ioan Mihai Racoviţă, Ştefan Voievod, Mihai Voievod, Anastasia Doamna, Roxana Doamna, Catrina Doamna, Roxana Doamna „şi tot neamul lor, leat 7234 (1726), mart. 16”. Cele patru doamne sunt, desigur, soţiilor unor domni care au avut în apanajul lor oraşul. Ele fac parte, probabil, din familiile Cantacuzino, Ghica şi Racoviţă. Biserica, în existenţa ei de secole, nu a fost bogată. La începutul veacului actual se întreţinea singură, avea un număr mic de enoriaşi (60), din care mulţi muzicanţi. Poseda două locuri virane, unul în spatele poştei şi altul în locul unde s-au construit halele şi piaţa centrală. Printre primii preoţi care au slujit la această biserică sunt „Economu Ilie (1815), Alexandru  Urzică (1864) şi Mihai Moisiu (?)”. (Carmen MORARU) 

Iarmaroc la Botoşani

 Fotografii, Carmen Moraru