* Dintotdeauna, a fost mai simplu să oferi din
timpul tău apropiaţilor şi nu să-i ajuţi cu bani sau cu alte produse *
În vremurile noastre, în
momentul în care vrei să-ţi înalţi o casă sau să ari hectarele de pământ lăsate
moştenire de la bunici, ori iei un credit din bancă, ori aduni un vraf de acte
pentru subvenţii de la stat. Solidaritatea umană fiind într-o profundă
disoluţie, e destul de greu să contezi pe bunăvoinţa semenilor, atunci când e
vorba de o lucrare de anvergură.
Situaţia era alta nu cu foarte
multă vreme în urmă. La bunicii mei, ce locuiau într-un sat de munte, în
Călimani, era o păşune generoasă al cărui proprietar era „Sfatul”. Cum şi
pe-atunci era greu cu banii, oficialii locului organizau în fiecare vară câte-o
clacă la cosit, apoi una la strâns fânul. Ţin minte şi astăzi mişcarea ritmică
şi perfect la unison a bărbaţilor care coseau şi care erau răsplătiţi pentru
munca lor cu o masă şi un rachiu la bodega satului. La fel se mai înălţa şi
câte-o casă, se aduna porumbul prin alte locuri - prin clacă, sau, altfel spus,
prin „muncă de plăcere”.
Un obicei extrem de răspândit, pe vremuri, la
Flămânzi
Petru Munteanu, în
volumul „Flămânzi – Monografie”, apărut la Editura Agata, acordă o atenţie
specială acestui străvechi obicei, detaliind modul în care sătenii, dar şi
boierii, reuşeau să rezolve problemele pământului şi cele ce ţin de gospodărie
- cu ajutorul clăcaşilor: „Claca reprezenta o formă de întrajutorare între
oameni, prin prestarea unei munci utile fără plată. În cele mai vechi timpuri,
claca se făcea pe moşia boierului la diferite munci. Zapisul de învoială
încheiat în anul 1832 la Judecătoria ţinutului Hârlău între locuitorii din
Flămânzi şi alte sate învecinate cu Teodor Balş prevedea, pe lângă unele dări,
ca fiecare gospodărie să facă trei zile de clacă de la răsăritul soarelui până
la apus, cu odihna cuvenită. Cei care făceau clacă trebuiau să mântuiască
lucrul ce-l aveau de făcut pentru ca să fie cu mulţumirea stăpânului (citat preluat
din „Flămânzi, un nume în istorie”, Constantin Dropu). Cu timpul, povesteşte
Petru Munteanu, „claca a devenit o formă prin care oamenii se ajutau între ei.
La clacă luau parte atât oamenii maturi cât şi tineretul, băieţi şi fete, după
felul muncii pe care trebuiau să o facă. Bărbaţii făceau clacă la construcţia
temeliei unei case, la nisipit pământul la noua construcţie de casă, la cosit
iarba. Femeile şi fetele luau parte la tors şi la depănuşatul porumbului.
Tinerele mirese invitau la clacă fetele pentru a coase flori pe năframa mirelui
şi pe batistele ce trebuiau oferite de mireasă nuntaşilor. La clacă tinerii
cântau şi se veseleau”.
O tradiţie ce a rezistat până la colectivizare
În momentul în care
„întovărăşirea” a fost dictată de Stat, munca de plăcere a cam dispărut şi
sătenii s-au supus de voie, de nevoie. Dar până atunci, la vremea înserării, în
nopţile lungi de iarnă, ori, după caz, sub dogoarea soarelui de vară, şi-au dus
viaţa înainte cu sprijinul celor din sat. Monografia lui Petru Munteanu vine şi
cu o serie de detalii legate de maniera în care se organizau clăcile la
Flămânzi, odinioară:
- „Claca pentru tors
Se organiza în timpul nopţilor
lungi de iarnă. Gazda, organizatoare clăcii, invita fetele care veneau cu furcă
şi fus. Băieţii ajutau la făcut ghemele din firul tors. În timpul cât se lucra,
se spuneau glume şi se cânta. După ce se termina munca, gazda oferea o gustare
pentru toţi cei ce participau. Claca se încheia cu o petrecere, la care gazda
invita un fluierar, care cânta jocuri populare, iar tinerii dansau;
- Claca pentru depănuşatul (desfăcatul) porumbului
Se organiza de către
gospodarii care aveau suprafeţe mari de porumb. Ţăranii îşi aduceau porumbul cu
căruţele din câmp şi îl aşezau în grădina casei. După ce îşi transportau
întreaga cantitate de porumb, în una din seri, după lăsarea întunericului,
gospodarul organiza claca la care participau atât maturii cât şi tinerii.
Întreaga activitate se desfăşura la lumina lunii sau a unui felinar. În tot
timpul cât invitaţii desfăcau porumb, se spuneau glume şi se cânta. Cine găsea
un ştiulete de porumb cu grăunţe roşii, era trimis la culcare.
- Claca pentru lipit cu lut a pereţilor casei
Unii gospodari, care îşi
făceau casă nouă, organizau în una din zilele de vară clacă la care invitau
vecini, rude şi tineri din sat. Bărbaţii şi tinerii cărau apă şi făceau lutul,
iar femeile şi fetele îl lipeau pe pereţi. Când se terminau de lipit pereţii,
cei ce participau se spălau şi se îmbrăcau în hainele curate cu care au venit. Gazda
îi trata cu o gustare şi cu o ţuică. După încheierea colectivizării, tradiţia
de a organiza clăci s-a pierdut, acest frumos obicei transformându-se într-o
formă de întrajutorare în muncă” (Petru Munteanu, „Flămânzi – Monografie”.
Clacă de tors, de spolocanie
Mătuşa Maria Bejinaru, o
conceşteancă din părţile Botoşaniului, a povestit cu maxim de amănunte, pentru
Ziarul Lumina, despre tradiţiile de altădată, în amplul articol existând şi
referiri la claca de tors: “Cum începea Postul cel Mare, în satele din Moldova
începeau şi clăcile de tors. Cel puţin, aşa povestesc sătenii din Conceşti,
Botoşani. În prima zi de post, „de Spolocanie“, bărbaţi şi femei, deopotrivă,
se adunau la o gospodărie şi torceau fuioare întregi de cânepă şi lână, căci
până să înceapă muncile câmpului, altă ocupaţie nu se găsea. Seara se petrecea
toată această întrecere şi, după ce mâinile oboseau, gospodina scotea o oală
mare cu borş de fasole „înfundat“ şi se pornea un ospăţ, cum se ştia ţine din
bătrâni în post. „Mâncau borş cu fasole înfundat, mălai cu bostan şi sfeclă. Se
îngăduia şi un păhăruţ de rachiu. La sfârşit, bărbaţii aruncau o picătură de
rachiu peste cap, să crească cânepa mare, să aibă femeile de lucru. Şi care
femeie nu termina de tors, bărbaţii îi băgau caierul pe foc şi o făceau de
ruşine, a povestit mătuşa Maria Bejinaru” (www.ziarullumina.ro)
