Curăţenia şi spălatul rufelor, un calvar pentru gospodinele de altădată

* Lipsa materialelor “inteligente” de curăţenie şi a aparaturii electrocasnice de “ultimă generaţie” era compensată printr-o muncă fizică epuizantă *

Apropierea Sărbătorilor de Paşti şi, mai înainte, venirea primăverii, agită spiritele în gospodării, intrate într-un fel de hibernare la vreme de iarnă. La ţară treburile se împart, de când lumea, cel puţin teoretic: bărbaţii au de lucru în curte şi la ogor, iar femeile în casă. Şi câte nu sunt de făcut, mai ales când anotimpul friguros s-a dat atât de greu plecat… Se adună vreascurile, se curăţă grădina, se sapă santuri – dacă lipsesc, sau doar se curăţă, atunci când erau dinainte săpate. Nici grajdul nu e trecut cu vederea, “casa” în care vieţuiesc animalele fiind curăţată şi ea, lună. Femeile au un “sector” de mai mică anvergură, dar la fel de dificil, pentru că în casă se ung cu lut crăpăturile din pereţi, se vopseşte, se dă cu var, se curăţă hornurile. Totul, mai ales, în apropierea Sărbătorilor Pascale, cu sufletul curat, fără ceartă. 

Fără aspirator, detergenţi “savanţi” şi dispozitive de curăţat geamurile

În zilele noastre, dacă ai bani şi ceva timp, curăţenia, cel puţin la oraş, e o formă de deconectare, cel puţin pentru intelectuali. Îţi mai cureţi mintea când ieşi să baţi un covor sau când ştergi geamurile de la balcon, respirând aer proaspăt de primăvară. Deconectare ce se transforma într-o adevărată corvoadă în alte timpuri. Cei de vârstele a doua sau a treia mai păstrează încă vii în memorie perioadele de curăţenie dinaintea Sărbătorilor. Mai întâi, trebuia să aduni un vraf de ziare, lucru nu tocmai simplu, pentru că nu se găseau pe toate drumurile. Pe care le foloseai apoi la şters geamurile, până te apuca lehamitea… Intra şi ancestrala mătură în funcţiune, cârpele de praf, periile de paie şi oţetul pentru înviorat culorile covoarelor “obosite”… Câte-o cutie de detergent românesc, de la o firmă, maxim două (nu 100, ca în prezent!)”, mai salva situaţia, funcţională fiind şi soluţia de gaz cu apă, pentru curăţarea uşilor şi a mobilei (gazul dizolva grăsimile).

Informaţii inedite despre materialele de curăţenie de altădată a cules profesorul botoşănean Octavia Buhociu: “Extrem de folosită era leşia. Exista “vie”, ce se prepara cu apă clocotită şi “moartă”, care se făcea cu apă rece. La prepararea leşiei, se turna apă rece sau clocotită peste cenuşa cernută. Tăria leşiei depindea şi de lemnul din care provinea cenuşa. Pentru spălările zilnice se folosea 1/4 cenuşă şi 3/4 apă”. Tot Octavia Buhociu explică şi cum se proceda cu tablourile: “cele în ulei se curăţau cu un măr tăiat în jumătate; se frecau uşor porţiuni mici, în rotocoale, se usca şi se lustruia imediat, foarte uşor. Tablourile în acuarelă, sau în creion se curăţau cu miez de pâine şi se lustruiau cu o cârpă de molton”.
Spălatul rufelor la râu, în lighean sau în balie

 Curăţenia era una, dar spălatul rufelor, mai ales într-o familie numeroasă, era o muncă cu adevărat epuizantă. Cine se mai gândeşte astăzi că în urmă cu secole şi chiar zeci de ani, spălatul rufelor se realiza în cazane sau la râu, folosind piatra, plăcile din lemn sau doar apa clocotită? Înaintaşii noştri găsiseră tot felul de soluţii rudimentare pentru a-şi satisface una din cele mai importante nevoi: spălatul hainelor. Numai că indiferent de procedeul pe care îl aplicau, munca se dovedea a fi obositoare şi mare consumatoare de timp.

Izvoarele istorice citate de www.casamea.ro menţionează variate modalităţi de spălare a rufelor. “Printre cele mai cunoscute se număra metoda care folosea placa cu striaţii, realizată din lemn, iar mai târziu, din metal (denumită, plastic, zolitor sau măngălău!) Erau necesari circa 100 de litri de apă pentru fierberea, spălarea şi clătirea unui singur rând de haine.

Vâltoarea reprezenta o variantă destul de cunoscută pe meleagurile româneşti, utilizată şi astăzi în satele din Maramureş. În albia râului se făcea o adâncitură, apoi se aşezau scânduri în formă de cerc. Apa forma un vârtej în care erau spălate rufele”. În zona noastră nu sunt vâltori, dar rufele şi “ţoalele” au fost spălate în albia râurilor şi pârâurilor până spre zilele noastre, abia de câţiva ani vorbindu-se de poluarea apelor şi de interdicţia de a mai “spăla la râu”. Vreme îndelungată, la timp de primăvară, se spălau rufele la râu, pe pietre, ori întinse pe bănci lungi de lemn. Un ajutor îl reprezenta săpunul de casă (din grăsime de porc şi sodă caustică), ce se mai foloseşte şi astăzi la ţară. La începutul secolul XX a fost inventat şi detergentul, ce a mai avut nevoie de ceva timp până să ajungă în gospodării, mai ale în cele din sate.

Maşina de spălat a revoluţionat viaţa femeilor

Acum doi ani, Ziarul Vaticanului susţinea că maşina de spălat rufe a făcut mai multe pentru emanciparea femeilor în secolul XX decât pastila anticoncepţională sau dreptul de a munci, articolul scris de o femeie! stârnind controverse aprinse. Şi dacă e să ne gândim bine, mai să dăm dreptate autoarei articolului, economia de timp şi de muncă fizică fiind un real atu pentru femeile moderne.  
Prima "maşină pentru spălat" a apărut în 1767, fiind creaţia teologului Jacob Christian Schäffern. Din câte se pare, invenţia nu a fost prea practică, din cauza centrifugii rudimentare şi incomode, acţionată manual, abia după 1900 apărând noi invenţii, ceva mai practice. Cu toate acestea, chiar şi la jumătatea secolului XX, spălatul rufelor continua să implice o muncă fizică solicitantă, scrie www.goodhomes.ro ““Ziua cea mare” era invariabil precedată de o serie de pregătiri, care implicau colectarea şi trierea rufelor murdare, urmate de pregătirea vaselor, a găleţilor, a spălătoarelor manuale şi a coşurilor de rufe. Mai departe, gospodinele trebuiau să adune lemne şi carbune pentru a face focul şi a încălzi apa. De cele mai multe ori, rufele trebuiau puse la înmuiere în apă cu o noapte înainte. Abia a doua zi, aceleaşi rufe trebuiau fierte, curăţate manual cu săpun, prin frecarea de tabla metalică a spălătorului, iar apoi clătite şi puse la uscat”.

Puţină istorie

Revenind la maşina de spălat, putem vorbi de o invenţie continuu perfecţionată în secolul XX. De la o maşină cu cuvă din lemn de stejar, a cărei suprafaţă era prevăzută cu caneluri pentru a stimula acţiunea mecanică asupra rufelor (şi care avea un agitator din lemn cu patru palete poziţionat în centrul cuvei), s-a trecut la o nouă versiune, prin introducerea agitatorului din oţel şi al a unui storcător manual. “Anul 1914 a marcat introducerea pe piaţă a primelor maşini de spălat cu motor electric. Noua tehnologie, însă, a devenit cu adevărat cunoscută şi folosită la scară largă abia după Primul Război Mondial, când din ce în ce mai multe locuinţe au fost conectate la reţeaua de electricitate.

Primele maşini de spălat cu cuvă metalică au apărut începând cu 1930. Acestea erau prevăzute cu o cuvă din cupru, precum şi un agitator şi un storcător din aluminiu. În anii 50, conform www.goodhomes.ro, introducerea primei maşini de spălat semi-automate a reprezentat un pas major către automatizarea procesului de curăţare al rufelor. Noul model de maşină de spălat permitea ca temperatura apei şi durata programelor de spălare să fie selectate cu ajutorul unui comutator, în funcţie de tipul de material supus spălării. Spre finalul anilor 50, folosirea maşinilor de spălat cu tambur a devenit un trend care a prins amploare. Panourile electronice de control au fost introduse iniţial în anii 60, însă au început să fie folosite pentru maşinile de spălat rufe un deceniu mai târziu. În 1978, a fost lansată prima maşină de spălat din lume cu panou de control electronic”. (Carmen MORARU)