 |
| Foto: www.cimec.ro |
* Pe vremuri, la fel ca şi acum, sătenii acordau multă atenţie spaţiilor pentru animale, pentru depozitarea fânului şi a păpuşoiului, dar şi a alimentelor pentru iarnă *
Firesc de altfel, pentru că nu poţi să ai doar grija locului în care dormi şi mănânci, ci şi a acareturilor unde se adăpostesc găinile, porcii ori vitele mai mari, dacă eşti om cu stare. La fel de importante sunt şi spaţiile unde se ţin alimentele, la vreme de iarnă, pentru oameni dar şi pentru animale. Detalii legate de „acareturile de altădată” regăsim în articolul „Arhitectura laică din zona Botoşanilor”, semnat de Angela Olaru şi publicat în numărul din 1978 al publicaţiei „Hierasus” - editată de Muzeul Judeţean Botoşani: „Alături de casă, în curtea unei gospodării din secolul al XIX-lea se găseau: şura pentru vite, coteţul pentru porci şi poiata pentru păsări, toate aceste acareturi aflându-se la nivelul solului. Sub nivelul solului erau zămnicul (pivniţa) şi bordeiul pentru porci. Înălţat deasupra solului, în unele gospodării, era şoprul pentru fân. Materialul de construcţie era acelaşi ca şi la casă. În vestul zonei, pentru construcţiile mai vechi, a fost folosit mai rar lemnul, sub formă de bârne subţiri. În majoritatea cazurilor, însă, s-au folosit nuiele împletite, pe un schelet de furci de stejar înfipte în pământ. În gospodăriile modeste, şura avea pereţii doar pe trei laturi, în faţă neavând perete. Coteţul sau poiata pentru porci erau de cele mai multe ori o construcţie de formă rotundă, din nuiele împletite pe după pari bătuţi direct în pământ. Construcţiile acestea aveau o formă prismatică nu lipsită de frumuseţe, datorită acoperişurilor conice din stuf şi paie. Forma rotundă era motivată prin economia de material şi prin faptul că aceste construcţii sunt mai călduroase. Aceeaşi formă rotundă o avea şi poiata pentru păsări, cu acoperişul de stuf şi paie, construită la fel ca şi cea pentru porci. Pivniţa (zămnicul) însemna o groapă săpată doi metri în pământ, de formă dreptunghiulară, cu dimensiunile de 2x4 metri. Două furci de lemn sprijinite pe o coardă constituiau suportul pentru acoperiş. De la coarda din mijloc, bucăţi de lemn uneau pereţii zămnicului. Peste acest suport se punea pământ, iar uneori, deasupra pământului, se aşezau paie sau stuf. Pereţii piviţei nu erau întăriţi cu piatră, de aceea de multe ori se surpau. În pivniţă se păstrau alimente pentru iarnă, cartofi, sfeclă, butoaiele cu murături, fructe etc. Unele gospodării aveau construit în curte, pentru păstrarea fânului, un şopru. Şoprul era o construcţie de format patrulater, având la colţuri patru pari cu înălţimea de până la 8 metri; la înălţimea de 2 metri faţă de sol, grinzile susţineau o încăpere din scânduri, în care era depozitat fânul”.
Prispa, loc de dormit sau de sfat în zi de sărbătoare
Deşi lipite de casă, prispa şi cerdacul sunt tot un fel de anexe. Cei ce au călătorit prin Bucovina şi-au clătit privirile, fără doar şi poate, cu multitudinea de cerdacuri înecate în muşcate şi clopoţei sau trandafiri în ghivece, veritabil prilej de mândrie pentru gospodina casei. Deşi nu atât de des ca la vecini, prispa este un element arhitectonic uşor simplificat, ce apare şi la casele din zona Botoşanilor. Conform cercetărilor făcute de doctorul în etnografie Angela Olaru, „prispa pe toate laturile casei se întâlneşte la casele cu o singură cameră şi tindă şi la cele cu două camere şi tindă la mijloc. Ea avea rolul de a proteja casa împotriva umezelii şi a frigului (mai ales că la casele vechi temelia lipsea), de a permite gospodarului ca indiferent de anotimp, să-şi poată supraveghea de pe prispă toate anexele din gospodărie, de a depozita anumite produse agricole pentru uscare (fasole, porumb), pentru o perioadă de timp mai scurtă. Prispa mai slujea ca loc de odihnă şi de sfat în zilele de sărbătoare, iar vara servea chiar ca loc de dormit. Într-o măsură mai redusă apare şi prispa pe trei laturi, la casele vechi. La casele cu 3 şi 4 camere, de tip nou, prispa lipseşte aproape 100%, iar când apare ca o excepţie, numai în faţă sau pe trei laturi ale casei, este joasă (circa 30 – 40 centimetri).
Casele vechi nu aveau în general stâlpi la prispă. Ei apar cu 75 – 80 de ani în urmă, fiind confecţionaţi din lemn de stejar de cele mai multe ori, subţiri de circa 15 – 20 centimetri. Stâlpii sprijineau de obicei capetele grinzilor principale ale caselor, constituind un sprijin pentru acoperiş. În secolul al XX-lea stâlpii au apărut tot mai des la casele cu prispă.
Casele vechi din zona Botoşanilor nu aveau foişor. Începând din secolul al XX-lea apare la unele case „balconul” sau cerdacul care mărgineşte prispa şi este susţinut de deregi. Acesta creează în faţa casei un spaţiu care adăposteşte intrarea de intemperii”.
Împrejmuirile şi porţile d’anţărţ
Sentimentul proprietăţii a funcţionat, cu acuitate, şi în lumea satului de altădată, oamenii având grijă să-şi delimiteze, într-o formă sau alta, proprietăţile. Nu atât de „agresiv” precum transilvănenii, ce-şi ascund casele în spatele unor garduri şi porţi mai mult decât impozante, ci ades în rezonanţă cu sărăcia moldoveanului, veche de când lumea. Tot din articolul scris de Angela Olaru mai aflăm că: „Gospodăriile tradiţionale din zonă nu aveau până în secolul al XIX-lea garduri de nuiele decât în faţă, la drum. În rest, grădinile erau separate prin şanţuri săpate anume, în care se planta cătină şi se împiedica trecerea vitelor dintr-o grădină în alta. Grija pentru frumos s-a manifestat şi în modul de lucru al gardurilor şi porţilor.
Cele mai des întâlnite au fost gardurile cu cunună, lucrate din nuiele subţiri (lozie) din salcie şi plop. Se băteau pari în pământ până la o distanţă de 0,80 – 1 metru depărtare unul de altul. Între aceşti pari se împleteau nuiele subţiri. Un grup de 2 – 3 nuiele forma cununa. La gardurile „în flori”, „cu cunună” sau „în cosiţe” etc, cu aceste nuiele se realizau frumoase combinaţii prin împletirea lor. Jos se împleteau simplu, obişnuit, pe o distanţă de 30 centimetri, după care începe „jocul” cu cununa (Bajura, Darabani).
Gardurile vechi de nuiele aveau şi acoperiş construit în scopul de a proteja gardul împotriva umezelii, cât şi acela de a nu putea fi escaladat cu uşurinţă. Nuielele se mai aranjau şi vertical, ca la pereţii caselor. Aceste garduri nu erau la fel de frumoase ca primele.
Gardurile mai noi (secolul al XX-lea) sunt din scândură aşezată orizontal (zaplaz) şi vertical. Gardurile moderne sunt lucrate uneori şi din ostreţe, bucăţi de lemn tăiate după un anumit format, în combinaţie cu temelii şi stâlpi de ciment.
Porţile sunt simple, foarte puţin ornamentate. Lucrate din ostreţe, din scândură, au de multe ori adăugate motive din lemn, decupate (Vlădeni). Ele nu se disting faţă de restul gardului prin înălţime sau ornamentică... La gardurile lucrate din scândură (zaplazuri) s-au menţinut aceleaşi porţi, sau au fost făcute porţi din scândură, nefiind ornamentate. Porţile par o continuare a gardului” („Arhitectura laică din zona Botoşanilor”, Angela Olaru, „Hierasus” 1978).
Prin satele botoşănene, mai vedem şi astăzi relicve ale trecutului, sub forma unor garduri de „răsărită” (beţe de floarea soarelui). Dacă ele vorbesc mai degrabă de sărăcia celor ce le-au înălţat, cu totul altă poveste „spun” gardurile semeţe de piatră din satul Horia – Mitoc, trăinicia lor datorându-se carierei de piatră de lângă Prut. (Carmen Moraru, Monitorul de Botoşani, Pagina de Remember)
