Tehnici folosite în agricultura secolului XIX

Şi astăzi, românii mai ară pământul ca înaintaşii lor

* În zona în care trăim, oamenii şi-au câştigat traiul, de când se ştiu, din munca pământului, cu mijloace mai mult sau mai puţin rudimentare *

Detalii despre cum munceau ţăranii din judeţul Dorohoi la vreme de secol XIX se regăsesc în lucrarea “Agricultura română din judeţul Dorohoiu”, scrisă de Ion Ionescu de la Brad, tipărită la Bucureşti în 1866 şi citată de Maria Bunea în ediţia din 1979 a publicaţiei “Hierasus” - editată de Muzeul Judeţean Botoşani.   

Evident, despre agricultură nu se poate scrie din vreun birou. Deşi autorul ocupa funcţia de inspector în Departamentul agriculturii, pentru a analiza starea în care se afla agricultura zonei a fost obligat „a merge din sat în sat şi a observa pretutindenea şi pământul şi oamenii şi mijloacele lor de exploatare şi de existenţă şi câştiguri”. Sau, cu alte cuvinte, „Pornitu din simţimentului împlinirei datoriei, amu pusu mâna cu toată inima pe ocasiunea ce mi s-o presintatu de a face şi în patria noastră investigaţiuni agricoli ca cele ce amu făcutu în streinătate”.

Grijă pentru odihna pământului

Ion Ionescu de la Brad vorbeşte, dintru început, de „practicarea sistemului de cultură trienal sau în trei hotare, atestată documentar încă din secolul XIV, când o parte din terenul agricol era semănat cu cereale de toamnă, altă parte cu cereale de primăvară, iar a treia era lăsată în pârlog... În această vreme rămâne dominant sistemul de cultură bienal sau în două hotare, potrivit căruia o parte a terenului era semănat un an, iar în al doilea era lăsat să se odihnească”. Un alt sistem tradiţional de care ne vorbeşte specialistul de secol XIX este cel plurienal, adică pământul pe ţarini. Se cultiva mai mulţi ani, până când sărăcea, după care se lăsa să se înţelenească, să se refacă. „Pământurile obosite de producere şi învechite se înnoesc prin abandonarea lor în toloacă sau pârloagă”. Cu toate acestea, în unele sate oamenii au găsit alte soluţii pentru a îmbunătăţi pământul, fără a-l mai lăsa să se odihnească. Un exemplu elocvent dat de Ion Ionescu de la Brad e din zona Hudeşti: „moşia fiind mare, locurile învechite se lasă să se îmbunătăţească prin repaos şi în locul lor se iau în cultură altele, noi, care se cultivă până se învechesc; şi apoi iarăşi se lasă, schimbându-se astfel locurile cele vechi cu cele noi”.

Porumbul, cel mai cultivat

Datorită climei destul de nestatornice din această parte a ţării, agricultura a suferit o serie de modificări: „Via se cultivă foarte puţină, abia sunt 143 de vie în tot judeţul şi vinul, în genere, este acru şi nu ţine mult. Plugăria judeţului se face pe 48.460 fălci, din o întindere totală de 182.081 fălci; se trage concluzia că întinderea pământului afectat plugăriei era de aproape 4 ori mai mică decât cea lăsată păstoriei. Porumbul ocupa cea mai mare parte din întinderea de pământ, 40%, apoi grâul 24%, secara 20%, orz 14%, hrişcă 11%, mei 6,5%. Porumbul era rânduit în sistemul trienal, apoi urmând grâul de toamnă”. Secara şi orzul se cultivau mai mult pentru a se preface în rachiuri. În absenţa unor târguri de desfacere, agricultorii rămâneau cu grânele nevândute chiar 2- 3 ani, aşa că transformarea lor în rachiu era cea mai convenabilă soluţie. „Prefacerea productelor plugăriei în rachiu permite a se putea îngrăşa şi boii de negoţ care se exportă în Austria şi care formează o ramură importantă a agriculturii judeţului” („Agricultura română din judeţul Dorohoiu”, Ion Ionescu de la Brad). În acele timpuri, „întinderea pentru cultura mică era de 2,5 la cinci până la zece fălcii, pentru cea mijlocie de la 10 la 100 fălcii, iar pentru cea mare de la 100 fălcii în sus”.   

Unelte şi „utilaje” agricole 

Preocupat de îmbunătăţirea agriculturii în zona Dorohoi, Ion Ionescu de la Brad propunea, în secolul XIX, să se ridice la Pomârla o şcoală profesională de agricultură practică, cu o mică fermă model, în vederea dobândirii de cunoştinţe folositoare în domeniu. Acelaşi specialist milita şi pentru mecanizarea agriculturii: „Introducerea uneltelor şi maşinilor agricole are să aibă o înrâurire salutară asupra îmbunătăţirii culturii plantelor. O grapă bună amănunţind bulgării, înfoind ogoarele, va permite seminţelor a cădea în pământul mai bine pregătit pentru reuşita lor. Sapa de cal va putea înlocui prăşitul dintâi al păpuşoiului şi rariţa prăşitul de-al doilea. Cu aceste două maşini se va putea face o economie considerabilă în cheltuielile de producere”. Dacă multiplicarea uneltelor menţionate se situa în vecinătatea vizionarismului, cele ce ţineau de cotidian erau „plugul cu roate trase de 4 – 6 boi, grapa, care mai mult mătură suprafaţa ogorului decât sfarmă bulgării, carul primitiv, bătutul porumbului cu ciomege, treeratul grâului cu cai, curăţatul lui cu lopata şi cu vântul”. Autorul lucrării era perfect conştient că „de la unelte şi de la mecanică agricolă trebuie să înceapă facerea progreselor în agricultura noastră”. Un exemplu că lucrurile începeau să se mişte era „rariţa de la Zvoriştea, unde altfel există şi un atelier de construcţii şi reparaţii agricole, care a obţinut la Iaşi, la concursul de pluguri, locul I şi medalia de argint”.  

Oieritul, la loc de cinste

Într-un judeţ în care păstoritului îi era alocată o suprafaţă de patru ori mai mare decât plugăritului, nu e de mirare că lâna ajunsese să fie şi exportată tocmai în Austria. Din cea rămasă în România se făceau fel şi fel de textile din interior şi covoare „de o acurateţe în desemn, de o vioitate în colorit şi de o fineţă care face pe observator să se întrebe din ce fabrică sunt ieşite?”, notează Ion Ionescu de la Brad. Din lâna toarsă şi ţesută femeile mai făceau şi iţari şi sumane, dar şi scoarţe şi lăicere, de mare frumuseţe. „Ele – femeile – se duc de culeg de pe câmp plantele tinctoriale şi apoi cu dânsele văpsesc lâna dându-i fel de fel de culori”, completează autorul studiului despre agricultura judeţului Dorohoi. Tot în acea vreme, femeile ţeseau şi o pânză subţire din lână, din care îşi croiau fuste. Numai că oile nu se creşteau doar pentru lână, ci şi pentru lapte şi carne, ce erau prelucrate ulterior: „Caşcavalul se face punând cheag în lapte, strângând caşul şi punându-l să se usuce. După ce s-a zvântat 3- 4 zile, caşul se taie în felii subţiri şi se pune la muiat, după care se frământă şi se pune în tipar, apoi se scoate şi se tescuieşte. Brânza zburată ce cuprindea în ea caş şi urdă este mai dulce decât brânza ordinară, în care se află doar caşul. Mulţimea cultivatorilor obţine brânză ordinară şi urdă. Numai cei cu puteri fac brânză zburată”.   

Gospodării îngrijite

În peregrinările sale de secol XIX, Ion Ionescu de la Brad a studiat şi cum arătau gospodăriile ţărăneşti: „Femeiele, în general, sunt harnice, cu torsul, adică cu ţesutul, cu livada, cu stupii, cu văcuşoarele, ţin casa şi o ţin atât de bine, atât de îndestulată, atât de frumos îmbrăcată, cât simte cineva o plăcere să intre întrînsa”. La Zvoriştea, Ion Ionescu de la Brad a remarcat frumuseţea şi durabilitatea acareturilor, toate fiind de piatră, acoperite cu şindrilă şi ţinute în cea mai bună stare. La Cristineşti a fost impresionat de casele frumoase, comode, spaţioase, îngrădite bine şi înconjurate cu livezi şi pomi roditori. Prunele se uscau în lozniţă, ce era făcută din nuiele şi aşezată deasupra unei gropi de pământ, în care se făcea focul, pentru a afuma fructele. Multe locuinţe aveau câte patru camere, erau podite cu scândură şi acoperite cu şindrilă. Unii săteni aveau casele pe costişă şi-şi întinseseră împrejmuirile până la câte-un pârâu, unde şi-au amenajat eleştee cu peşte.