* Ca peste tot în lume, trecerea de la feudalism
la burghezie nu s-a făcut dintr-o dată, ci cu paşi mărunţi, însoţiţi nu o dată
de seisme sociale *
Într-o succesiune de
articole despre începuturile oraşului nostru publicate în ediţia din 1981 a publicaţiei
„Hierasus”, editată de Muzeul Judeţean Botoşani, I. D. Marin face referire la
avântul pe care-l luaseră comerţul şi meşteşugurile pe aceste meleaguri, încă
din secolul XVIII.
Comerţul la Botoşani, înfloritor
Evident, e vorba de un
trecut îndepărtat, nu de zilele noastre. „În prima jumătate a secolului al
XIX-lea, Botoşanii au fost o mare piaţă de desfacere a vinurilor şi în acelaşi
timp un mare depozit, unde se strângea vinul din mai multe părţi ale Moldovei
şi de unde era trimis mai departe în Polonia, în ţara căzăcească, în Ungaria şi
în ţările nemţeşti (Al. Papadopol Calimach, Notiţă istorică despre oraşul
Botoşani, Bucureşti, 1887). Spre exemplificare, „în decembrie 1765, negustorul
Andronic Armeanul a plătit la Mohilău vama 90 de aspri, pentru 4 vedre de
horilcă, pe care o aducea spre vânzare la Botoşani, iar în 1766 Petre Cojocarul
a plătit vama pentru 15 vedre. În acelaşi an, acelaşi Petre Cojocarul a plătit
vamă 48 de aspri pentru 2 vedre de horilcă, iar evreul Avram 175 de groşi
pentru 7 cofe” (Buletinul Ioan Neculce, octombrie 1921). În monografia scrisă
de Artur Gorovei şi apărută în 1926 este specificat şi numărul negustorilor
care se ocupau cu vânzarea băuturilor: 131, la vreme de 1832.
La finele secolului XVIII
şi numărul băcanilor era foarte ridicat, acesta fiind şi motivul pentru care
s-au organizat într-o breaslă. Din fericire pentru cumpărători, comerţul pe
care–l practicau băcanii avea statuate reguli foarte precise: „în hrisovul
breslei, este înscrisă interdicţia pentru marii boieri de a se amesteca în
treburile băcalilor breslaşi, iar pentru bacali aceea de a nu vinde mărfurile
lor cu preţuri mai ridicate, decât cele stabilite de domnie” (D. Z. Furnică,
„Din istoria comerţului la români”, Bucureşti, 1908).
Apar meşteşugarii – negustori
În a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la Botoşani
s-au dezvoltat foarte mult şi meşteşugurile. Unul cu tradiţie îndelungată e cel
al prelucrării pieilor, în 1768 fiind înfiinţată la Botoşani breasla
blănarilor, ce cuprindea 30 de blănari. Breslaşii aveau o concurenţă puternică
în armeni, care se îndeletniceau cu comerţul produselor din blană, ei vânzând
„diferite straie malotele, caţaveici cu felurite „gujulii”” (Nicolae Iorga,
„Breasla blănarilor din Botoşani”).
La începutul secolului al
XIX-lea meşteşugurile botoşănene au înregistrat în dezvoltarea lor „premiere”
neîntâlnite în multe oraşe ale Moldovei. „Este vorba de ateliere mai mari cu caracter
manufacturier, numite în documente „fabrici”, 49 la număr (de pânzeturi, de
tulpane, de pălării, de mătase şi lână, de ciorapi, de vopsele, lumânări, spirt
şi mai multe mori) (Arhivele Statului Iaşi).
Tot în secolul XIX,
meşteşugurile s-au despărţit de agricultură, devenind de sine stătătoare, în
noul context legându-şi existenţa şi dezvoltarea lor de producţia destinată
vânzării. Dacă în perioada de început marele consumator al produselor
meşteşugăreşti a fost populaţia sătească, în secolul XIX orăşenii devin
principalii beneficiari. Astfel, începe să se resimtă şi în acest domeniu
nevoia unei producţii şi desfaceri de proporţii. Pentru a fi ton cu vremea şi
cu cererea, „meşteşugarii au sporit producţia în atelierele lor, pentru care au
angajat mai multe calfe şi mai mulţi ucenici. Caracterul de producător de
mărfuri al atelierului meşteşugăresc s-a accentuat, meşteşugarii şi-a cumpărat
dughene unde să-şi expună marfa lor, devenind astfel meşteşugari- negustori”
(A. Oţetea, „Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional”).
Pentru a-şi spori
producţia, meşterii blănari, în special, au cerut în repetate rânduri de la
Domnie acordarea de privilegii, insistând asupra dreptului de a avea mai multe
calfe şi mai mulţi ucenici. În 1768, scrie D. Z. Furnică, au obţinut un
asemenea privilegiu, din partea mitropolitului Moldovei, în care era menţionat
dreptul lor de a angaja un număr mai mare de calfe şi ucenici, pe care îi
puteau aduce şi din alte părţi ale Moldovei.
Mediul concurenţial îi „cerne” pe negustori, dar
şi pe meşteşugari
Urmărindu-şi aprig
interesele economice, negustorii botoşănenii au încercat să producă şi să vândă
cât mai mult. Astfel s-a născut un climat de acută concurenţă, din care au
ieşit învingători, ca întotdeauna, cei mai puternici. În articolul „Procesul
social economic al apariţiei elementelor burgheze şi constituirea lor în clasa
de sine stătătoare – burghezia”, I. D. Marin se referă la micii producători
care, concuraţi, au sfârşit în cele din urmă prin a-şi pierde mijloacele de
producţie (pământ, unelte de muncă, atelier), devenind astfel disponibili ca
forţă de muncă.
Procesul de ruinare al
micilor producători s-a manifestat în proporţii impresionante şi în rândul
meşteşugarilor. Din cauza concurenţei, micii meşteşugari şi-au închis
atelierele, acestea intrând, în marea lor majoritate, în posesia marilor
meşteşugari. „De pildă, în catagrafia din 1833 sunt înregistraţi 12 blănari
(care înainte de această dată au fost patentari, adică au avut atelierele lor),
în dreptul cărora în această catagrafie se fac menţiunile: „slujeşte la alţii”,
„Au sărăcit şi lucrează la alţii”” (Arhivele Statului Iaşi, Fond Vistieria
Moldovei).
În această perioadă au
apărut negustorii şi meşteşugarii bogaţi, stăpâni a mai multe dughene şi
ateliere, creându-se, în paralel, o forţă de muncă disponibilă, ce putea fi
angajată de noii îmbogăţiţi. Practic, s-a trecut de la producţia de mărfuri
simplă la producţia capitalistă, iar piaţa internă a cunoscut o veritabilă
expansiune.
Cămătarii au pus pe chituci feudalismul la
Botoşani
Trecerea de la o
orânduire socială la alta s-a făcut şi cu „sprijinul consistent” al cămătarilor
vremii, însuşi Marx etichetând cămătăria drept responsabilă de acţiunea de
„subminare şi distrugere a feudalismului”. La mijlocul secolului al XVIII-lea
sunt pomeniţi la Botoşani negustorii cămătari Dumitru Manole, Hagi Mustafa,
Iani Veneţianul şi Iosif Pisariul (Nicolae Iorga, „Documente referitoare la
familia Calimachi”). La începutul secolului al XIX-lea făceau cămătărie
negustorii armeni David şi Luca Goilav.
„Din cauza grelelor
condiţii impuse de cămătari debitorilor lor, aceştia de multe ori îşi pierdeau
averile. În 1796 lui Ion Boroilă din Botoşani i s-a confiscat averea de către
David Goilav pentru că nu-i restituise suma de 60 lei după expirarea termenului
de 3 luni. La fel, în 1813, Luca Goilav a vândut casa lui Iacov din Hăuleşti,
pentru că nu-i înapoiase la termenul stabilit suma de 3533 lei, iar în 1815,
David Goilav a vândut dugheana lui Marcu şi Rughina Ciomag pentru că nu-i
înapoiase suma de 100 de lei. Tot aşa a procedat şi Rifca Jidoafca, care a
vândut la licitaţie dugheana Zoiţei lui Chiriac starostele, deoarece nu-i
înapoiase cei 4260 lei” (Nicolae Iorga, Studii şi documente, Bucureşti, 1904).
Negustori şi meşteşugari cu „cheag”
Încetul cu încetul, la
Botoşani apar germenii burgheziei. „În ce priveşte negustorimea, situaţia, în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, este următoarea: din cei 403 negustori,
câţi erau în 1832, 248 aveau dugheni în târg din care 15 aveau mai multe, iar
14 aveau dugheni şi în alte oraşe (Iaşi, Roman, Tg. Frumos şi Ştefăneşti), 1
precupeţ de vite avea şi atelier de confecţionat aţă, 1 rachier o berărie, iar
11 din cei 123 de cârciumari aveau moşii în arendă. Această diferenţiere a fost
consemnată şi în Regulamentul Organic, care a împărţit pe negustori în trei
stări. În 1838, în Botoşani erau 5 negustori în starea a I-a, 24 în starea a
II-a, 181 în starea a III-a” (Arhivele Statului Iaşi).
Tot mulţumită Regulamentul
Organic aflăm şi cum se diferenţiau meşteşugarii în acea vreme. Fiind obligaţi
la plata patentei, în raport cu starea lor materială, meşteşugarii erau: „de
treapta a I-a „cei ce ţin fabrici mari şi care vor plăti pe an pentru patentă
câte 120 de lei”, treapta a II-a „cei ce ţin fabrici mici şi care vor plăti
câte 80 de lei pe an” şi treapta a III-a „cei ce ţin dugheni şi lucrează
meşteşuguri şi care vor plăti câte 50 de lei pe an” (Nicolae Iorga, Studii şi
documente).
