luni, 17 octombrie 2011

Structuri care au împărţit legea, la Botoşani


* Primele reguli s-au stabilit în timpul celei dintâi domnii a lui Constantin Mavrocordat, care, prin reformele introduse, şi-a dorit ca domnitorii să poată interveni şi judeca orice pricină, de la cele mai mici până la cele mai mari *
Încă din prima jumătate a secolului XVIII, a fost nevoie de un cadru legislativ bine statuat, deoarece abuzurile membrilor aparatului administrativ ajunseseră să determine veritabile migraţii ale moldovenilor dintr-o localitate în alta, unii părăsind chiar ţara.
Divanul domnesc - o instanţă imperfectă
Din detalierea făcută de Ştefan Ciubotaru în „Monografia oraşului Botoşani până la 1944” aflăm că „divanul” a fost instanţa supremă de judecată a Moldovei (prezidată de domn sau printr-un delegat), membri fiind mitropolitul, episcopi, marele logofăt, marii vornici, vistiernicul, postelnicul, aga, spătarul şi hatmanul. Din păcate, balanţa cu care judeca instanţa de secolul XVIII nu era nici ea tocmai dreaptă, fiindcă domnitorul, ce avea de dat un verdict legat de faptele abuzive ale marilor boieri, mai închidea ochii... „În unele cazuri, domnul nu putea sau nu voia să ia măsuri, ba, mai mult încă, reclamanţii se expuneau la molestări şi chiar confiscări de bunuri, fără ca cineva să intervină în favoarea lor. Astfel, în 1741, un negustor din Botoşani l-a reclamat pe marele ban Călmaşul, că îi împreura moşia. În reclamaţia adresată domnului, negustorul a făcut cunoscut că mai întâi s-a adresat ispravnicilor, care nu l-au apărat, deşi avea cărţi domneşti. Banul a refuzat să se prezinte în instanţă şi nu a dat curs nici invitaţiei pe care i-a făcut-o domnitorul C. Mavrocordat, nici nu a trimis pe cineva, ca să-l reprezinte la a doua acţiune deschisă împotriva sa de acelaşi negustor, de la care luase o sumă de bani şi nu voia să i-o restituie. Deşi instanţa l-a condamnat să restituie suma şi să suporte cheltuielile, nu s-a conformat, ba mai mult încă, a pescuit în iazul negustorului, păgubindu-l cu 200 de lei şi, fiind vecini de moşie, banul a încălcat pământul negustorului. Acelaşi arghirofil ban, luând în arendă perceperea goştinei din Botoşani, a luat de la un negustor ca zălog 87 de oi, pretextând că ar fi avut mai multe decât cele declarate, apoi a dat dispoziţie arnăuţilor ca să-l maltrateze şi chiar întemniţeze. La plângerea negustorului, domnul a hotărât ca neînţelegerea să fie judecată de boieri, dar călmaşul a continuat să aibă aceeaşi comportare abuzivă. După moartea banului, soţia acestuia nu şi-a schimbat comportarea faţă de negustor, ceea ce l-a determinat pe domnitor, în iulie 1756, să scrie vornicului de Botoşani să ancheteze cazul. Cu toate intervenţiile domnului către judecătorul de ţinut şi ispravnic, nu s-a făcut dreptate” (Ştefan Ciubotaru, „Monografia oraşului Botoşani până la 1944”). Un conflict între târgoveţi şi ecumenii greci de la Mănăstirea Popăuţi, declanşat în 1774 şi ajuns la judecata divanului domnesc, a fost tranşat abia în 1803.
Noi instanţe judecătoreşti    
În 1774, separat de „divan”, a fost înfiinţat Departamentul Justiţiei, compus din marele logofăt şi marii vornici. De această dată, era vorba de o structură ceva mai specializată, Ştefan Ciubotaru scriind că membrii departamentului „se alegeau dintre boierii cu deosebite cunoştinţe de drept şi cu o practică mai îndelungată în judecarea proceselor”. Neînţelegerile dintre târgoveţi şi călugării greci au ajuns şi pe rolul Departamentului Justiţiei. Departamentul al doilea de justiţie a luat fiinţă între anii 1806 – 1812 şi avea drept sarcină judecarea pricinilor mai mici. În următoarele decenii, modificările în sistem, conform monografiei oraşului, s-au succedat destul de rapid: „Îm jurul anilor 1822 – 1823, Departamentul Justiţiei s-a modificat, ţinându-se seama de vechea împărţire administrativă a Moldovei: Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Astfel s-a înfiinţat „Divanul judecătoresc al Ţării de Sus”, cu sediul la Botoşani, unde marele logofăt, cei doi vornici, vornicul de poliţie, marele ban, marele paharnic, marele stolnic, marele clucer, marele pitar şi marele şetrar formau completul de judecată. Începând cu luna mai a anului 1829, Divanul Domnesc şi-a încetat activitatea, iar procesele pe care le judeca în mod obişnuit au trecut la „Adunarea obştească” alcătuită din mitropolitul ţării, un episcop, 13 boieri, opt membri ai Departamentului judecătoresc şi vel postelnicul. Din luna mai a anului 1830, s-a reînfiinţat Divanul domnesc.
„Cremenalul”, spaima răufăcătorilor
Departamentul criminalistic, căruia i se mai spunea şi „Cremenal”, a avut o activitate bogată până în 1832, dar între anumite limite, din moment ce nu avea voie să judece boierii, ci doar să cerceteze şi să înainteze rezultatele Obşteştii Adunări, prezidate de domnitor. „Boierilor găsiţi vinovaţi li se aşeza pe umăr caftanul rangului de boierie, care apoi li se smulgea cu violenţă de către un dregător ce rostea cu glas tare: „Nevrednic este!”, după care condamnatul era îmbrăcat în suman ţărănesc, iar pe cap i se aşeza o căciulă ordinară din piele de oaie. Unele din pedepsele aplicate de Departamentul Criminalistic au constat în trimiterea la ocnă, tăierea nasului, a mâinilor, a degetelor de la mâini, bătaia la tălpi şi spate, precum şi „îmbourarea”, adică aplicarea cu fierul roşu pe frunte a stemei ţării, pentru a fi recunoscuţi. Bătaia consta din lovituri cu „toiagul” sau cu bice cătrănite, numărul acestora putând ajunge până la 300. Pentru fapte deosebit de grave (în special crime), se aplica pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, capetele acestora fiind înfipte la locul crimei, în pari ascuţiţi şi ţinute un timp pentru a-i îngrozi pe cei tentaţi să săvârşească asemenea acte. O spânzurătoare a existat şi la Botoşani (semnalată în 1780), montată în locul ce despărţea Mahalaua Tătăraşi de Târgul vitelor, ceea ce înseamnă că Divanul judecătoresc al Ţării de Sus, cu sediul la Botoşani, a hotărât şi condamnări la moarte prin spânzurătoare. Locul a fost ales nu întâmplător lângă iarmaroc, căci acolo se adunau locuitorii din toate colţurile ţinutului, ce se îngrozeau la vederea spânzuratului” (Ştefan Ciubotaru, „Monografia oraşului Botoşani până la 1944”).     
O „giudecătorie” pentru pricinile botoşănenilor
A fost înfiinţată în 1832, odată cu apariţia Regulamentului organic şi i se mai spunea „Tribunal giudecătoresc”. Din păcate, chiar dacă vorbim deja de secolul XIX, înregistrăm şi un regres, pentru că judecătorii acelor timpuri nu aveau o pregătire specială (cu studii de drept) şi erau aleşi şi numiţi de stăpânire, adeseori pe bază de relaţii. „Era destul să ştie cineva a citi şi a scrie, poate chiar numai a iscăli, pentru a putea pretinde o numire în magistratură” (Artur Gorovei, „Monografia oraşului Botoşani”). Prima judecătorie a fiinţat începând cu 1832 în casa lui Neculai Damianovici, care era recompensat cu o chirie de 500 de lei pe an. Preşedintele Tribunalului era asistat de doi asesori şi un director, adică un grefier. Cu timpul, la judecătorie ajung oameni cu pregătire, destul de departe de caracterizarea iniţială făcută de Artur Gorovei. O mărturie în acest sens este un CV din 1837, amintit de Ştefan Ciubotaru: „Spătar Enache Gane, prezidentul Giudecătoriei Botoşani... a învăţat cu dascăli la casa părintească greceşte, franţuzeşte şi moldovineşte... De la 1814 – 1921 a fost guberskii secretar, pe vremea Ex. Sale Domnului Guvernator Sturdza. De la 1821 – 1827, ispravnic la ţinutul Roman, apoi asesor la Giudecătoria Sucevei, apoi prezident de Tribunal”.
La un secol de la înfiinţarea „giudecătoriei”, mai exact în 1932, în Botoşani existau următoarele instanţe: „1. Tribunalul, compus dintr-un preşedinte, trei judecători de şedinţă, un supleant, un procuror şi un substituit (la parchet) şi un judecător de instrucţie; 2. Judecătoria urbană. Acestea făceau parte din circumscripţia Curţii de Apel Iaşi. Baroul avocaţilor din judeţ se compunea din 91 de persoane: 78 avocaţi definitivi (63 români şi 15 evrei); 10 avocaţi stagiari (4 români şi 6 evrei); 3 apărători români” (Botoşani în 1932”).