Dragobete, o sărbătoare “importată” din sudul ţării

Foto: www.roportal.ro

* Tradiţia românească a fost reînviată pentru a exista o alternativă autohtonă la “Valentine’s Day” *
Data la care se celebrează Dragobetele nu e aceeaşi peste tot, în unele locuri fiind 24 februarie, în altele 1 martie şi, mai puţin ştiut, chiar 9 martie. Legenda îl descrie pe Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros - al vechilor greci şi lui Cupidon - al romanilor, ce oficia în cer, la începutul fiecărei primăveri, nunta tuturor animalelor. Tradiţia s-a extins treptat până în rândul oamenilor şi a dat naştere unor obiceiuri specifice românilor din sudul şi nordul Dunării.

Etimologia cuvântului Dragobete

Una din ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti - a fi drag. O alta ipoteză spune că numele provine din cuvintele dacice trago - tap şi bete - picioare (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede - bete (cum se numesc cingătoriile înguste, fâşiile ţesute). Ţapul simbolizează puterea de procreere, forţa vitală, fecunditatea. Culegătorii de folclor de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat şi alte denumiri pentru această sărbătoare, precum "Ioan Dragobete", "Dragostiţele", "Sântion de primăvară", "Cap de primăvară" sau "Cap de vara întâi", dar şi "Dragomiru-Florea" sau "Granguru". În unele tradiţii este numit fiu al Babei Dochia.
O sărbătoare cu origini tracice
Dragobetele este una dintre cele mai vechi sărbători româneşti. Spre deosebire de echivalentul său de import vestic, Sfântul Valentin, Dragobetele nostru are un spirit impetuos şi năvalnic, fiind celebrat în tradiţia populară prin sărutări furate şi “zburătorit”. La orele amiezii, fetele o luau la goană prin sat, iar fiecare băiat urmărea fata pe care o iubea. Dacă zburătoritul se încheia cu un sărut, însemna că, în toamnă, cei doi aveau să facă nunta sau, măcar, să fie logodiţi timp de un an.
În dimineaţa de Dragobete, pe 24 februarie, exista tradiţia ca fetele ce vor să se mărite cât mai curând să adune omăt şi să-l lase la topit, urmând să se spele cu el pe faţă. În alte zone ale ţării, tot de Dragobete, se obişnuieşte ca fetele să pună apă de izvor sau de ploaie într-o sticluţă, cu care se vor spăla pe fata atât în dimineaţa de Dragobete, cât şi în alte zile ale anului. Se spune că acest ritual aduce frumuseţe şi succes la bărbaţi, pentru că apa astfel adunată se bucură de binecuvântarea zânelor. O alta tradiţie românească se referă la faptul că, în ziua de Dragobete, fetele nemăritate se duc în pădure, de unde adună primele flori de primăvară, păstrându-le pentru descântecele magice pentru măritiş, pe care le fac pe parcursul întregului an.
De Dragobete trebuie să fiţi veseli
Pe 24 februarie se pune în practică zicala populară “Dragobetele sărută fetele!”. Fiecare fată vrea să fie sărutată de bărbatul visurilor ei în ziua de Dragobete, întrucât acest lucru înseamnă că se vor căsători, chiar în acel an. Dacă de Dragobete o fată nu este sărutată sau nu vede cel puţin o persoană de sex opus, îi va merge rău tot anul, pentru că nu îşi va mai putea găsi perechea, următoarea şansă fiind tot de Dragobete, dar abia anul următor.

Fie că sunt îndrăgostiţi sau nu, tradiţia spune că toţi tinerii trebuie să petreacă şi să fie veseli de Dragobete, pentru că, altfel, nu vor avea parte de dragoste în anul respectiv. În special în mediile rurale, se organizează petreceri de Dragobete, unde toată lumea, cu mic, cu mare, vine, dansează, se bucură şi petrece, pentru a fi protejaţi de această fiinţă mitologică ce întruchipează iubirea.
Tradiţiile româneşti de Dragobete sunt respectate şi de sătenii mai vârstnici, dar într-un alt sens: ei nu taie păsările din ogradă în acea zi. Păsările sunt un simbol al Dragobetelui, întrucât se spune că, de această sărbătoare, păsările se “logodesc” şi se pregătesc de împerechere, sacrificarea acestora fiind, astfel, o adevărată ofensă adusă “Logodnicului Păsărilor (după cum mai este numit Dragobetele în tradiţia populară). Mitul păsărilor ce se “logodesc” de Dragobete a fost preluat de către tinerii aflaţi în căutarea iubirii, oficializată, până la urmă, printr-o căsătorie.
Tradiţii apuse: Locul în care se întâlnea ursitul

Hora satului era locul în care se adunau bunicii noştri, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, de unde porneau împreună prin lunci în căutarea primelor flori ale primăverii: ghiocei, viorele, tămâioare. Cu flori se adunau pe la câte o casă din sat, unde sărbătoreau cât mai multe fete şi flăcăi, în speranţa că dragostea şi bucuriile îi vor însoţi tot anul, până la Dragobetele viitor, iar întâlnirile lor se transformau în veritabile petreceri.
Vatra satului, unde fetele şi feciorii se adunau la horă, devenea locul în care tinerii petreceau şi se legau prietenii, multe transformate în căsnicii, după Postul Paştelui. Îndrăgostiţii se plimbau pe uliţele satului şi se mai întorceau din când în când să joace o horă sau o sârbă cu cel drag. Bătrânii de la ţară, din sud, îşi amintesc de un obicei prin care tinerii se adunau din nou seara, pentru “Strigatul prin sat”. În jurul unui foc, urcaţi pe un deal sau într-un copac înalt, băieţii aveau prilejul de a plăti fetelor înfumurate poliţe pe care nu aveau ocazia să le achite în zilele de zi cu zi. Atât pentru fete, cât şi pentru flăcăi era o înjosire să se afle pe lista ruşinii. Mai ales pentru fetele bătrâne sau pentru burlacii cam trecuţi: “Lume, lume, fata lui Icsulescu a rămas nemăritată… Ha, ha, ha!”. Iar “judecătorul” nu uita să spună motivul pentru care cei în cauză nu s-au căsătorit. Şi se făcea mare haz pe această temă, încât, de ruşine, cel strigat săptămâni în şir nu mai ieşea prin sat, la horă.

Leacuri de dragoste din medicina magică românească

* Busuiocul este, probabil, cea mai îndrăgită „iarbă de dragoste” la români. Se spunea că

femeia care va bea apă de busuioc (o cană de apă în care s-au macerat de seara

până dimineaţă 3 rămurele de busuioc) în fiecare zi, pe nemâncate, va rămâne

mereu tânără şi va fi iubită ca în prima zi de către alesul ei. Adolescenţii, fete şi băieţi, scrie escapade.ro, care-şi pun o rămurică de busuioc sub pernă, îşi vor visa peste noapte ursitul. Acest lucru este valabil mai ales în anumite zile ale anului: Sf. Andrei, Dragobete, 1 Martie, Sânzienele. Busuiocul purtat în păr şi în sân aduce noroc în dragoste fetelor;

* Florile de iasomie sunt elixir de dragoste mai ales pentru femei. Planta uscată

pisată era pusă în lapte cu miere şi se dădea pentru „dezlegarea cununiei” (pentru

fetele care nu se măritau), contra deochiului, precum şi pentru a (re)deştepta

iubirea faţă de soţ;

* Sânziana galbenă (drăgaică) are faima de plantă magică pentru femei, care menţine tinereţea şi frumuseţea, trezeşte dragostea, fereşte de rele şi de diferitele patimi. Cununa împletită în ziua de Sânziene se păstrează tot anul la capul patului, pentru ca fata să fie râvnită de flăcăi, pentru a o apăra de zburători pe timpul nopţii şi a-i da vise frumoase. Scăldătorile (băile) cu apă în care a macerat iarbă de sânziană dau pielii şi ochilor o strălucire aparte, care acţionează fără greş în a-i atrage pe bărbaţi. Cele mai eficiente sunt scăldătorile făcute cu două zile înainte de luna plină, precum şi cele făcute vinerea;

* Năpraznicul este un elixir de dragoste mai ales pentru bărbaţi. Cu o cămaşă înmuiată în fiertura de iarbă de năpraznic erau îmbrăcaţi adolescenţii şi bărbaţii tineri, pentru a le mări vigoarea, pentru a-i face plăcuţi în faţa femeilor. Sucul şi fiertura de năpraznic administrate intern erau şi un leac recunoscut împotriva neputinţei (impotenţei), inclusiv a celei produse de deochiuri şi blesteme. Un alt leac împotriva acestor făcături era cununa de usturoi, pusă la capul patului;

* La casele cu flăcăi şi fete de măritat, părintii sau rudele aruncau seara în fântână o ramură înflorită de măr, ca să „fie copiii curaţi şi neprihăniţi până la cununie, ca florile de măr”. Ramura de măr înflorit era simbolul purităţii, al stabilităţii şi trăiniciei unei relaţii de dragoste. Există şi acum obiceiul, în unele sate româneşti, ca doi tineri care se iubesc foarte mult şi nu vor să se despartă niciodată să se sărute, în taină, sub o ramură de măr înflorit.